Societatea literară ”Junimea”, înființată la Iași în 1863, a fost una dintre cele mai importante tendințe literare, filosofice și politice din România. Iar unul dintre cei cinci membrui-fondatori ai ei a fost Titu Maiorescu, avocat, critic literar, scriitor, jurnalist, estetician și politician. El și-a pus amprenta inclusiv pe cariera lui Mihai Eminescu, de mulți considerat cel mai mare poet român.
Pe numele său complet Titus Liviu Maiorescu, el s-a născut în 1840 la Craiova și a murit în 1917 la București, la vârsta de 77 de ani. Tatăl său, Ioan Maiorescu, profesor, diplomat și autor de cărți de istorie, a fost participant activ la revoluția din 1848 din Muntenia și Transilvania. Titu Maiorescu urmează studii de drept, litere și filosofie la Viena, Berlin, Giessen și Sorbona. Încă din timpul studiilor liceale se remarcă prin ambiție și tenacitate, absolvind Academia Tereziană în 1858 ca șef de promoție.
Cariera sa de intelectual începe de la 17 ani când încearcă să publice traduceri literare în ”Gazeta de Transilvania”, ziarul de limbă română cel mai influent din spațiul habsburgic. După absolvire, predă psihologie și limba franceză. În 1861 publică primul text de filosofie în limba germană, influențat de realismul postkantian al lui Johann Friedrich Herbart și hegelianismul lui Ludwig Feuerbach. În activitatea sa prodigioasă de autor, Maiorescu a scris câteva zeci de volume de critică literară, filosofie, estetică, logică, istorie, discursuri parlamentare, iar jurnalul său este o creație care cuprinde peste 10 volume și este considerat cel mai lung jurnal din istoria literaturii române. În plan personal, în 1862 se căsătorește cu eleva sa, Klara Kremnitz căreia îi predase cursuri de limbă franceză şi cu care va avea o fiică.
În 1862, revenit în România, este numit procuror la tribunalul de Ilfov și devine profesor la Universitatea din Iași unde ține cursul de istorie a românilor. În același timp, predă și la liceu cursuri de limba română, gramatica română, pedagogie și psihologie. Vorbește în conferințe publice pe teme și subiecte de drept, literatură, istorie și pedagogie. Prezența și competența lui Maiorescu în atât de multe domenii poate părea astăzi excesivă, însă vremurile cereau implicare. Era perioada în care intelectualii români erau în plin proces de reformare a statului și de recuperare a societății după model occidental. În același timp, ei încercau să integreze idei și modele noi care apăreau în Occident. Istoricul literar Ion Bogdan Lefter a remarcat implicarea lui Titu Maiorescu în acel efort considerabil, un efort care trebuia făcut de o pătură subțire de elite și care nu era numai un efort într-un singur domeniu de expertiză.
”Totul era de fondat, inclusiv discursivitatea, drept care Maiorescu face eforturi personale. Între timp, el se exersează cotidian în jurnale, dar ca discurs public scrie o dată un text, după o vreme un alt text, urmărind ce se întâmplă. În același timp, asista, cu o intuiție excepțională, la felul în care se acumulează și la felul în care va arăta cândva ceea ce se acumula. De pildă, finalul prefeței lui, una faimoasă la ediția Eminescu, pe care de altfel singur a întocmit-o împotriva voinței autorului, ne arată un vizionar și prin acest text. El folosește formulări de priviri spre viitor. El spune , și ce însemna aceasta? Însemna că Maiorescu și grupul lui înțelegeau valoarea extraordinară a poeziei lui Eiminescu. I-au citit și i-au înțeles și pe Creangă, și pe Caragiale, înțelegeau fenomenul, vedeau direcția, dar ansamblul putea, în acel moment, abia să-l prevadă, el încă nu exista. El avea să constituie din piese încă neasamblate într-un întreg.”
Deși cu competențe certe în câteva domenii, Maiorescu s-a simțit mai aproape de critica literară. Ion Bogdan Lefter a remarcat strădania lui Maiorescu și în domeniul criticii literare, parte a lumii ideilor de atunci.
”Maiorescu are o înțelegere foarte larg cuprinzătoare, civilizațională, într-un moment în care acumulările de materii prime literare erau încă precare. El este cel care asistă și, într-un fel, stimulează apariția primelor opere literare de nivel maxim la Junimea, cu toată povestea ei și a grupării extraordinare din care el a făcut parte. Contribuțiile lui sunt scrise, sunt în cele câteva texte fundamentale, sunt esențiale. El însuși este un prim critic literar, dacă putem să-i spunem cu adevărat critic literar, considerat fondatorul criticii literare, cu contribuții la fel de importante în fondarea sau structurarea, cristalizarea și a altor discipline socio-umane din România.”
Titu Maiorescu a fost și politician. A fost apropiat de valorile Partidului Conservator, însă în guvernările acestui partid a reprezentat gruparea junimistă, o grupare liberal-conservatoare. Începând cu anul 1871 a deținut mandate de deputat și a ocupat funcția de ministru al educației. Între 1912 și 1913 a fost prim-ministru și a semnat pacea de la București de după cel de-al doilea rzăboi balcanic când România a obținut Dobrogea de Sud. În 1914, în ajunul izbucnirii primului război mondial și cu 3 ani înainte să moară, Titu Maiorescu se retrage din politică.
