Politica este o temă de discuții nesfârșite, de dezacorduri în cea mai mare
a ei. Foarte puțini politicieni din cei pe care îi considerăm astăzi de mare
anvergură sunt imaculați pentru că oamenii greșesc. Însă aceasta nu înseamnă că
nu au existat politicieni cu adevărat remarcabili care să devină repere pentru
posteritate. Ceea ce i-a făcut excepționali a fost maniera în care s-au comportat
în situații extrem de grele pentru ei și pentru comunitățile lor. Unul dintre
politicienii formidabili ai României a fost Iuliu Maniu, de la nașterea căruia
s-au împlinit pe 8 ianuarie 150 de ani.
Născut în 1873 la Șimleul
Silvaniei, în nord-vestul României de azi, Iuliu Maniu a urmat cariera de
avocat asemenea tatălui. În 1896 a obţinut doctoratul în drept la Universitatea
din Viena. Intră în politică şi activează în rândurile Partidului Naţional
Român și în 1906 este ales deputat în parlamentul Ungariei. În 1915 este
mobilizat în armata austro-ungară pe frontul italian, iar în 1918, la sfârşitul
războiului, participă la adunarea de la Alba Iulia care hotărăşte unirea
teritoriilor locuite majoritar de românii din Austro-Ungaria cu Regatul
României. În România Mare a fondat, împreună cu Ion Mihalache, în 1926 Partidul
Naţional Ţărănesc, iar între 1918 şi 1945, a fost prim-ministru al României de
trei ori. Democrat convins, a refuzat orice colaborare atât cu dictaturile
fascistă, cât mai ales cu cea comunistă. Întemniţat în 1947, la vîrsta de 75 de
ani, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu moare din cauza regimului de detenţie în
închisoarea de la Sighet.
Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai puternici
factori coagulanţi ai obiectivelor societăţii române din prima jumătate a
secolului 20. Incoruptibil, charismatic, tenace, Maniu a fost cu adevărat omul
de care românii au avut nevoie în momentele de mare cumpănă. În amintirile
tuturor, Iuliu Maniu a rămas un model de politician şi de om deosebit. Din
noianul de mărturii, am extras două, aflate în arhiva Centrului de Istorie
Orală din Radiodifuziunea Română. Ioana
Berindei, fiica lui Ioan Hudiţă, fruntaş naţional-ţărănist, îşi amintea în anul
2000 de domnul Iuliu Maniu, aşa cum îi spunea ea, ca de un om de o mare
bunătate şi modestie.
Maniu
era un om de o rară modestie! Un om foarte drăguţ, cu o voce caldă. Venea la noi la masă, ţin minte că
odată i-am ieşit în întîmpinare şi el ne spunea, mie şi surorii mele, bună ziua, scumpe domnişoare. Şi
avea o pată pe rever şi-i spun să îmi dea voie să i-o curăţ. Vai, ce ruşine îmi e, spune el. Şi
îi spun că se mai întâmplă şi să-mi dea voie să-l curăţ să nu meargă şi-n altă
parte cu pata. Şi domnul Maniu atunci era bolnav, când se aşeza pe scaun, cădea.
Îl dureau genunchii şi mergea greu, dar nu l-am văzut vreodată nervos, nu l-am
văzut vreodată iritat de ceva. Era de un calm odihnitor. Ca om politic era
intransigent. Asta îi plăcea tatălui meu. Nu ceda nici în ruptul capului! Sunt
voci rele care spuneau că Maniu
se hotăra greu până lua o decizie. Astea sunt răutăţi ieftine, toţi oamenii
politici au duşmani, nu se poate să fii perfect sau să nu găseşti opozanţi. Dar,
vă spun, nu pentru că tatăl meu îl iubea sau că eu l-am cunoscut, dar nu i-am
găsit cusur, trebuie să vă spun.
Sergiu Macarie, activ în tineretul
naţional-ţărănist, mărturisea în anul 2000 cum intrarea sovieticilor în România
a constituit un semnal de alarmă pentru societatea română care s-a mobilizat
împotriva acestor duşmani ai săi. În ciuda vîrstei înaintate şi a bolii, Iuliu
Maniu nu a ezitat să se implice activ. Nu treceau două-trei zile
fără să n-avem o ciocnire cu bandele comuniste. Erau întruniri mai mari şi imediat se ştia că vor
veni ăia. Din fruntaşii partidului care era împreună cu noi la ciocnirile astea
era Ilie Lazăr. În Piaţa Palatului ne strângeam toţi şi aclamam pe rege şi
regele venea în balcon, urmau ovaţiile şi fericirea. Şi totdeauna după asta,
veneau maşinile cu muncitori, cu ciomege. De exemplu, pe 15 mai 1946, a fost
sărbătorirea a 98 de ani de la discursul lui Bărnuţiu de pe Câmpia Libertăţii
de la Blaj şi a venit şi Maniu. La ieşire, de jur-împrejurul Ateneului Român şi
de partea cealaltă, erau maşini pline cu muncitori cu ciomege.
De-abia am reuşit să-l scoatem pe preşedinte, am deschis o uşă din fund, care
nu se practica niciodată, şi am forţat-o ca să-l scoatem.
Iuliu Maniu a fost mai mult decât un politician
onest, a fost un simbol al democraţiei însăşi. Între anii 1944 şi 1947, în
plină ofensivă de instalare a regimului comunist, a fost considerat cel mai
important partener de dialog al Occidentului. Sacrificiul lui la Sighet l-a
transformat într-unul dintre marile repere ale politicii româneşti în secolul
20.