Radio România Internațional

Tag: perioada interbelica

  • Centenarul Constituței din 1923

    Centenarul Constituței din 1923

    Victoria Antantei din primul război mondial, coaliție căreia România i se alăturase din 1916, a dus la unirea teritoriilor locuite în majoritate de români din Rusia țaristă și Austro-Ungaria cu Regatul României. În martie 1918, Basarabia sau Moldova de est dintre râurile Prut și Nistru anexată de Rusia în 1812 se unea cu România, iar în lunile noiembrie și decembrie Banatul, Bucovina și Transilvania se uneau cu România. Regatul României Mari, astfel format, era o construcție nouă și mult mai divers decât ceea ce fusese anterior.



    Din 1866, odată cu venirea pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și a adoptării primul act fondator al statului român, începe istoria constituțională de 125 de ani a României. Au existat nu mai puțin de șapte constituții, fiecare dintre ele fiind expresia unui alt tip de regim politic. Constituția din 1866 a fost constituția fondatoare, cea din 1923 a unificării, iar cea din 1938 a regimului de autoritate personală a regelui Carol al II-lea. Următoarele trei constituții au fost ale regimului comunist, cele din 1948, 1952 și 1965. Ultima și cea care este în vigoare și azi a fost votată de români în 1991 și a restabilit valorile democrației după răsturnarea regimului comunist din 1989.



    Constituția din 1923, publicată pe 29 martie 1923 în Monitorul oficial, a reprezentat forma cea mai înaltă a dreptului constituțional românesc. Centenarul ei readuce în memoria colectivă cel mai mare stat român democrat, creat la finele primului război mondial, pentru care s-au jertfit aproximativ 500.000 de români conduși de suveranii lor, regele Ferdinand și regina Maria. Academia Română și ambasada Italiei la București au celebrat împreună cei 100 de ani care au trecut de atunci. Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop, a punctat principalele momente ale unei istorii contituționale a României prin observații asupra istoriei dreptului din secolul al 19-lea, prin care se puseseră bazele viitorului stat român:



    ”România avea deja o constituție din 1866, dar aceasta, conform opiniei generale din epocă, nu se mai potrivea cu realitățile de după 1918. Și despre acest document denumit constituție s-au emis în România judecăți care au devenit prejudecăți. Unele susțineau că românii au ajuns foarte târziu să aibă o constituție. De fapt, românii au avut o constituție la momentul potrivit, odată cu majoritatea statelor moderne europene. Italia și-a avut propria constituție în 1861 la unificare, preluând constituția din 1848 după revoluția de la Palermo.”



    Preistoria constituțională a României din secolul al XIX-lea este fascinantă prin faptul că se observă cum vechile cutume dispar și alte valori moderne le iau locul. Una era importanța votului popular. Ioan-Aurel Pop: ”După cum se învăța la școală, Constituția este legea fundamentală a statelor. Eu aș adăuga a statelor moderne, în Evul Mediu nu existau constituții, oricât de mult ar vrea unii să împingă lucrurile în trecut. În spațiul românesc, Regulamentele organice din 1831-1832 pentru Țara Românească și Moldova sau Diploma leopoldină din 1691 pentru Transilvania au fost impuse sub stâpâniri străine și au doar valoare constituțională, ele nefiind expresii democratice ale aleșilor poporului român. Constituția din 1866 a fost prima adevărată făcută după model european avansat, modelul belgian, și adaptată realităților românești într-un stat care abia devenise monarhie constituțională.”



    Secolul al 19-lea se încheia, de fapt, în anii ’20 ai secolului XX, după marea încleștare mondială din anii 1914-1918. Iarăși totul se schimba, iar noile circumstanțe ale apariției României Mari duceau la nașterea unei noi Constituții. ”În 1918, România își dublase populația și își mărise teritoriul, ca să fim optimiști, nu de două ori, ci aproape de trei ori. Prin urmare, era nevoie de o unificare și o uniformizare în primul rând legislativă. Și aceasta doar Constituția o putea face. Constituția noastră din 1923, adoptată de Parlament, a fost una democratică la nivelul democrației de atunci, și aș adăuga la nivelul democrației din statele sud-est europene. Documentul a declarat România stat național, unitar, indivizibil cu teritoriu inalienabil. Ea a fost supranumită ”Constituția unificării” și n-a avut o soartă foarte lungă.”



    Din păcate, Constituția din 1923 va fi victima ambelor regimuri totalitare criminale, fascismul și comunismul. În 1938, ea se prăbușea sub loviturile ideilor fasciste, iar în 1948, abia reinstaurată, va fi desființată de regimul partidului comunist. Ioan-Aurel Pop:



    ”După nici două decenii de funcționare, în 1938, România a avut o altă constituție. Apoi, după cel de-al doilea război mondial, a fost reoficializată aceasta din 1923 și a funcționat până la instaurarea oficială a regimului comunist din 1947. Au urmat patru decenii și ceva de regim comunist, și actuala constituție a României adoptată după 1989, cu toate modificările ei, își datorează foarte mult conținutului vechii constituții din 1923. A fost un document elaborat după o îndelungată cumpănire, a simbolizat constituirea din punct de vedere legislativ intern al României întregite și și-a demonstrat perenitatea.”



    Constituția din 1923 a reapărut în 1989 ca document refondator al democrației. Iar centenarul ei de azi arată că rămâne în patrimoniul gândirii juridice române ca piesă de referință.






  • Minări di znueari ali ortodoxie română: Oastea-a Domnului

    Minări di znueari ali ortodoxie română: Oastea-a Domnului

    Tru bitisita a protlui polimu mondial, Regatlu ali Românie s’făţea ună cu provinţii bănati di români ditu Rusia țaristă și Austro-Ungaria și alăncea România Mare. Naua construcție politică aduţea ună vărtoasă emulație pritu cari tuț cetățeanilli vrea s’aibă contributu la democrație și prucukie. Znuearea religioasă eara și ea prezentă, minărli spirituale evangheliţi s’manifesta cilăstisitoru activ tru cadrul ali societati. Și năuntrul ali ortodoxie, confesiunea majoritară, s’dukea tendinți znuitoari. Ună ditu aesti tendinți fu Oastea a Domnului, alăncită tru 1923 la inițiativa preftului ortodoxu Iosif Trifa.



    Amintatu tru 1888 tru comitatlu Turda, tru nord-vestul ali Românie di adză, Trifa studiadză teologia ortodoxă la Sibiu și agiunzi preftu. Este activ tru presă și tru apărarea a interesilor suţiali a moțlor, bănători ditu Munțălli Apuseni. După primlu polimu mondial, influențat di climatlu multiconfesional ali Transilvanie și di minărli di znueari spirituală, Trifa imagineadză și ună minari di znueari spirituală năuntrulu ali Băserică Ortodoxă Română pi cari u spusi cu num Oastea a Domnului. Ea ș-pripunea s’năstreacă bigotismul și formalismul di până atumţea, cari domina ortodoxia, și să s’dişcllidă cătă influențele modirne aţilui kiro.



    Preftulu Zosim Oancea di Sibiu u cunuscu minarea Oastea a Domnului tu kirolu anda eara studintu, tru anlli 1930. Intervievat di Centrul di Istorie Orală ditu Radiodifuziunea Română tru 2001, spusi că nu avea niţi ună dgheafurauă doctrinară anamisa di aţelli cari era cu aprukearea ti Oastea Domnului și aţelli a curi lă eara indiferentă:


    ”Oastea Domnului easti ună minari religioasă tru cadrul a Bisericăllei. Născănţă prefţă nu avură sinferu ti ea, vărnu nu lă băgă zori. Erau parohii tru cari avea parei di Oastea a Domnului şi prefţălli nu eara simfuñi ică nu eara cu elli, nu-lli agiuta, neise vărnu nu lă băgă zori niţi a prefţăloru niţi a oamiñiloru. Oamiñill ş-făţea programlu a lor; cu cântări cu bana criștină. Mini am aoa cărţăli a meali cari suntu ca iţi predică, nu ari niţi un adgheafuru.”



    După 10 añi s’cama di suspiciuni, thimilliusitorlu a Oastillei a Domnului easti excomunicat tru 1936 dupu unu proces ecleziastic. Iar după doi añi, Iosif Trifa moari dupu unu infarctu. Adipțăllii a lui nai multili ori agiungu tru conflict cu autoritățli biserikeşţă și cu embistimeñilli ortodocși iara minarea ş-keari cabaia multu ditu influență. Ama Oastea a Domnului continuă s’există. După polimu, mulță adipță fugu tru Occidintu și s’aproaki di alti Băseriţ neoprotestante.



    Madileine Hodoroabă fu nicukira a pastorlui evanghelic Ieremia Hodoroabă, vgatu tru Franța tru 1940, atumţea cându sovietiţlli aputrusiră Bucovina di Nord. Ea ș’aduţea aminti tru anlu 2000 di atmosfera di mintireaşi tru cari avea bănată familia a nicukirlui a llei: ”Ieremia, ţi eara dzaţilu cilimeanu ditu familie, avu ună tinireaţă greauă di itia că băsearica ofiţială di stat, neise bisearica ortodoxă, persecută evangheliţ români cari s’dizvulta atumtea. El lu-avea vidzută multi ori pi afendă-su bătut şi pliguitu. Aestă amară aduţeari aminti nu u agărşi ici, asi că ma amănatu andamasea cu ebistimeñilli totna eara eara penibilă ti năsu. Ama vini Dumidzălu ahtari turlie că Ieremia, cari era un pistimenu ahăndosu, când cama diapoa putu di andămusi ma mulţă pistimeñi ortodocşi, baş nica mulţă prefţă, armasi multu haristusitu şi lli-adusi mari harauă.”



    Aflaț tru Franța, nicukirlli Hodoroabă au feaţiră misionariat emu la biseqrica română evanghelică, emu la postul di radio “Glasul căndisitorlui criştin” di la Monte Carlo: ”Noi dişcllisimu bisearică baptistă di limba germană la Strasbourg pi cari u păsturimu până tru 1959. Paris avea nica ditu 1925 o bisericuţă baptistă română fără pastor și cari nă gri la elli. Pastorlu Ieremia Hodoroabă eara sigurul pastor di limbă română tru Europa Occidintală. Tru 1961 nă află directorul di la France World aflat la Monte Carlo, cari spusi că radioul easte multu ma importantu andicra di ună ñică bisearică. Aşi ahurhimu aestă emisiune tru 1961, ama bisearica nu u alăsămu.”



    Bisearica și microfonlu fu agiutoru ti aţelli persecutați, iara Madileine și Ieremia Hodoroabă adrară tutu ţi putură tra s’lă facă ma lişoară trăñipsearea: ”Mulţă di elli cari eara multu persecutaţ atumţea aflară un loc tru bisericile baptiste maxus. Fu casa a lor. Di itia că zburămu di elli, nicukirlu a meu adră cama amănatu ună carti di cântări cari fu căftată di tuţ ascultători cari spunea că nu avea cărţă cu note după cari s’cântă. Aesta feaţi elu, ună carte cu note muzicale cu giumitate ditu cântărli a unlui di la Oastea Domnului, multu cunuscut tru văsilie, avea numa Nicolae Moldoveanu. Era un cântăreţ ditu Sibiu cari compusi multi și ti miraki cântări cu caracter român.”



    Ama prezentul află putearea s’ndreagă alatusili a tricutului. Pi 28 di yismăciuni 1990, Sinodlu ali Băsearică Ortodoxă Română apufusi curmarea a excomunicarillei ti preftulu Iosif Trifa, fondatorul minarillei Oastea Domnului. Adză, minarea easti aprukeată di Bisearica Ortodoxă Română și u duţi ma largu tradiția fondatorlui a llei.



    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearia: Taşcu Lala











  • Mișcări de înnoire a ortodoxiei române: Oastea Domnului

    Mișcări de înnoire a ortodoxiei române: Oastea Domnului

    La sfârșitul primului război mondial, Regatul României se unea cu provincii locuite de români din Rusia țaristă și Austro-Ungaria și apărea România Mare. Noua construcție politică crea o puternică emulație prin care toți cetățenii voiau să contribuie la democrație și prosperitate. Înnoirea religioasă era și ea prezentă, mișcările spirituale evanghelice se manifestau activ în cadrul societății. Și în interiorul ortodoxiei, confesiunea majoritară, se simțeau tendințe înnoitoare. Una dintre aceste tendințe a fost Oastea Domnului, apărută în 1923 la inițiativa preotului ortodox Iosif Trifa.



    Născut în 1888 în comitatul Turda, în nord-vestul României de azi, Trifa studiază teologia ortodoxă la Sibiu și devine preot. Este activ în presă și în apărarea intereselor sociale ale moților, locuitori din Munții Apuseni. După primul război mondial, influențat de climatul multiconfesional al Transilvaniei și de mișcările de înnoire spirituală, Trifa imaginează și o mișcare de înnoire spirituală în interiorul Bisericii Ortodoxe Române pe care a denumit-o Oastea Domnului. Ea își propunea să depășească bigotismul și formalismul de până atunci, care dominau ortodoxia, și să se deschidă către influențele moderne ale timpului.



    Preotul Zosim Oancea din Sibiu a cunoscut mișcarea Oastea Domnului pe vremea când era student, în anii 1930. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 2001, a spus că nu era nicio deosebire doctrinară între cei care erau favorabili Oastei Domnului și cei cărora le era indiferentă:

    Oastea Domnului e o mişcare religioasă în cadrul Bisericii. Unii preoţi nu au fost atraşi de ea, nu i-a silit nimeni. Erau parohii în care exista grupare de Oastea Domnului şi preoţii nu erau de acord sau nu erau cu ei, nu-i ajutau, adică nimeni nu i-a silit nici pe preoţi și nici pe oameni. Oamenii îşi făceau programul lor; cu cântări cu viața creștină. Eu am aici cărţile mele care sunt ca orice predică, nu-i nicio deosebire.



    După mai mult de 10 ani de suspiciuni, fondatorul Oastei Domnului este excomunicat în 1936 în urma unui proces ecleziastic. Iar după doi ani, Iosif Trifa moare în urma unui infarct. Adepții săi adesea intră în conflict cu autoritățile bisericești și cu credincioșii ortodocși iar mișcarea își pierde semnificativ din influență. Însă Oastea Domnului continuă să existe. După război, mulți adepți pleacă în Occident și se apropie de alte Biserici neoprotestante.



    Madeleine Hodoroabă a fost soția pastorului evanghelic Ieremia Hodoroabă, plecat în Franța în 1940, atunci când sovieticii au ocupat Bucovina de Nord. Ea își amintea în anul 2000 de amosfera de tensiune în care trăise familia soțului ei: Ieremia, al zecelea copil din familie, a trăit o tinereţe grea prin faptul că biserica oficială de stat, adică biserica ortodoxă, a persecutat evanghelici români care se dezvoltau atunci. El îl văzuse de multe ori pe tatăl lui bătut şi rănit. Această amară amintire nu l-a părăsit niciodată, astfel că ulterior întâlnirea cu credincioşii ortodocşi mereu era penibilă pentru el. Dar a intervenit Dumnezeu în aşa fel că Ieremia, care era un credincios profund, când ulterior a putut întâlni mai mulţi credincioşi ortodocşi, chiar mulţi preoţi, a rămas foarte mulţumit şi i-a făcut multă bucurie.



    Aflați în Franța, soții Hodoroabă au făcut misionariat atât la biserica română evanghelică, cât și la postul de radio “Glasul îndrumătorului creştin de la Monte Carlo: Noi am înfiinţat biserică baptistă de limba germană la Strasbourg pe care am păstorit-o până în 1959. La Paris era încă din 1925 o bisericuţă baptistă română fără pastor și care ne-a chemat la ei. Pastorul Ieremia Hodoroabă era sigurul pastor de limbă română în Europa Occidentală. În 1961 ne-a descoperit directorul de la France World aflat la Monte Carlo, care a spus că radioul este mult mai important decât o mică biserică. Aşa am început această emisiune în 1961, dar biserica nu am putut o lăsăm.



    Biserica și microfonul au fost sprijin pentru cei persecutați, iar Madeleine și Ieremia Hodoroabă au făcut tot ce au putut pentru a le alina suferința: Mulţi dintre ei care au fost foarte mult persecutaţi atunci au găsit un loc în bisericile baptiste mai ales. Au fost casa lor. Pentru că vorbim de ei, soţul meu a făcut ulterior o carte de cântări care a fost cerută de toţi ascultători care spuneau că nu aveau cărţi cu note după care să cânte. Asta a făcut el, o carte cu note muzicale cu jumătate din cântările unuia de la Oastea Domnului, foarte cunoscut în ţară, îl chema Nicolae Moldoveanu. Era un cântăreţ din Sibiu care a compus foarte multe și foarte frumoase cântări cu caracter român.



    Însă prezentul a găsit puterea să repare greșelile trecutului. Pe 28 septembrie 1990, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis ridicarea excomunicării preotului Iosif Trifa, fondatorul mișcării Oastea Domnului. Astăzi, mișcarea este apropiată de Biserica Ortodoxă Română și continuă tradiția fondatorului ei.






  • Palatul Universul din Bucureşti

    Palatul Universul din Bucureşti

    Legătura
    dintre cel mai citit cotidian românesc dinainte de Primul război mondial şi din
    perioada interbelică şi stilul arhitectural tipic României Mari o constituie
    Palatul Universul, sediul redacţiei. Cotidianul Universul a
    apărut pe 20 august 1884, a fost fondat de italianul Luigi Cazzavillan și a
    devenit cel mai răspândit ziar românesc până la închiderea de către regimul
    comunist la începutul anilor 1950. Iar în timp numeroasele sale suplimente i-au
    crescut tirajul, transformând Universul în nucleul unui adevărat imperiu
    gazetăresc. Cazzavillan, fost voluntar în armata lui Garibaldi, stabilit la
    Bucureşti unde a predat italiana, fiind și reprezentant al fabricii de
    biciclete Bianchi, este omagiat în prezent tocmai pentru contribuţiile sale
    esenţiale în dezvoltarea presei populare românești prin publicaţii accesibile
    tuturor şi care popularizau – fără să trivializeze – informaţii culturale şi
    ştiinţifice.

    Din păcate, a murit destul de tânăr la 52 de ani, la începutul
    anului 1904. Iar în timpul primei conflagraţii mondiale, Universul şi-a
    încetat apariţia, fiind reluată apoi sub conducerea altor patroni dintre care
    cel mai vestit şi longeviv a fost gazetarul şi omul politic Stelian Popescu. În
    cea mai marte parte a perioadei interbelice – până în 1943 -, Stelian Popescu
    s-a aflat la conducerea Universului, imprimându-i şi opţiunile sale politice,
    de centru-dreapta. Deşi Universul nu
    şi-a păstrat neutralitatea politică, el a continuat să fie cel mai răspândit
    ziar, supravieţuind chiar puţin timp şi în regimul comunist până în 1953. Și
    tot din timpul conducerii lui Stelian Popescu datează și sediul redacției din
    interbelic, Palatul Universul. Ridicată după planurile marelui arhitect Paul
    Smărăndescu, clădirea este înaltă, impunătoare și îmbină stilul neo-românesc -
    care a marcat arhitectura de după Marea Unire din 1918 – cu cel modernist.
    Despre Paul Smărăndescu, arhitect prolific născut pe 26 iunie 1881, ne vorbește
    acum Oana Marinache, istoric de artă. Rădăcinile sale se află într-una din
    zonele istorice ale Bucureștiului, păstrată aproape neatinsă până azi. Oana
    Marinache.

    El s-a născut în mahalaua Mântuleasa. Tânărul
    se naște într-o familie cu o stare socială bună. Și din partea mamei, și din
    partea tatălui, era descendent al unei familii de negustori de dincolo de
    Dunăre unde, la momentul respectiv, vorbim de Imperiul Otoman. Este vorba de
    familia Solacolu. Deci tânărul Paul Smărăndescu, alături de surorile sale care
    vor veni pe lume după el, se naște într-o familie care făcea parte din
    burghezia în plină ascensiune. La sfârșitul secolului al XIX-lea urmează școala
    primară de băieți Mântuleasa din apropierea casei. Studiază,
    apoi la liceul Matei Basarab, iar, către sfârșitul veacului al XIX-lea, dă
    examen de admitere la școala noastră de arhitectură deja înființată. Astfel
    apucă să parcurgă primii ani de educație universitară. Mai târziu, beneficiind
    de sprijinul familiei, ajunge la Expoziția Universală de la 1900 din Paris unde
    intră în contact cu pavilioanele și cu elita arhitecturii mondiale. Și atunci
    are loc o schimbare în parcursul său, o reorientare. Se va pregăti,
    bineînțeles, în spațiul francez pentru admiterea la Școala de arhitectură, unde
    are un traseu mult mai rapid. Obține diploma franceză și se întoarce în țară în
    1906. Iar în 1907 deja este în câmpul muncii, lucrând în București.


    Reîntors în țară, Paul Smărăndescu devine
    treptat unul dintre reprezentanții stilului neo-românesc pe care, însă, l-a
    inovat prin aporturi moderniste. Oana Marinache continuă biografului
    arhitectului. Activitatea lui se împarte în două direcții
    sau în două trasee profesionale. Una este pe cont propriu, are propriul
    atelier. Iar în paralel, are însă și funcție publică, având și serviciu în
    administrația publică. În primii ani urmează o carieră architect-șef la
    Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar marea majoritate a carierei
    sale va fi petrecută în serviciul tehnic al Ministerului de Interne, de la care
    se pensionează în preajma celui de-al doilea război mondial. Spre finalul
    carierei începe proiectul Palatului Ministerului de Interne, fostul sediu al CC
    al PCR și al senatului României postdecembriste.


    Fiind în ultimul an de
    activitate și având în vedere și anumite schimbări politice – suntem la finalul
    domniei lui Carol al II-lea – clădirea de astăzi este rodul altui arhitect,
    colegul său care preia ștafeta, de fapt, de la Ministerul de Interne, Mihai
    Nădejde. Flexibilitatea lui de a trece
    prin toate stilurile, adică de la stilul eclectic francez la stilul
    neoromânesc, fiind unul dintre reprezentanții de seamă ai acestui sti, dar
    apoi, în perioada anilor 30, se îndreaptă și se adaptează comenzilor vremii.
    Adică are și imobile de raport sau imobile moderniste, imobile mai simplificate
    din punctul de vedere al decorației, dar care erau pe atunci la modă. De
    exemplu, clădirile moderniste de pe Bulevardul Magheru ridicate pe mai multe
    nivele.


    Tot pe mai multe nivele, mai exact șapte,
    se ridică și Palatul Universul, inaugurat în 1930. Amplasat în apropierea
    Universității bucureștene și a Căii Victoria, lângă sediile altor publicații
    importante din epocă, Palatul Universul nu adăpostea doar redacția, ci și
    tipografia, birourile conducerii și departamentul financiar. În 1948 a fost
    naționalizat, dar și-a menținut statutul de sediu de redacții, iar între
    2015-2016 a trecut printr-un amplu proces de restaurare, forma conferită de
    Paul Smărăndescu fiindu-I păstrată în mare parte.




  • Dosarele istoriei 26.04.2022

    Dosarele istoriei 26.04.2022

    România în perioada interbelică (1920-1939). O epocă de lumini şi umbre. Invitat: prof.univ.dr. Ioan Scurtu: