Pe
27 ianuarie 1945, trupele sovietice care îi împingeau pe hitlerişti înapoi,
spre Germania, au ajuns la Oswiecim, o localitate poloneză puţin cunoscută.
Acolo au descoperit un câmp uriaş înconjurat de sârmă ghimpată şi foişoare de
pază, stive de cadavre de oameni, cuptoare şi săli de gazare în masă. Era
Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr al morţii edificat de nazişti. Ororile
descoperite aici au început să fie cunoscute şi dezvăluite, iar 60 de ani mai
târziu, în 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia care proclama
data de 27 ianuarie drept Zi Internaţională de Comemorare a Victimelor
Holocaustului.
Holocaust, după denumirea inspirată din greaca veche, sau Shoah,
după termenul evreiesc, se referă la înfiorătorul genocid derulat sistematic de
către nazişti, cu precădere în perioada celui de al Doilea Război Mondial. La
trei sferturi de secol de la acele vremuri, cunoaştem aproape totul despre
politica nazistă de exterminare care a ucis peste 11 milioane de oameni şi nu
este nimic din ce am aflat care să nu ne îngrozească. Evreii au fost supuşi
sistematic persecuţiilor şi uciderii în lagăre de către nazişti, apreciindu-se
că peste 6 milioane dintre ei au căzut victime ale Holocaustului. Populaţia
roma din Germania şi ţările ocupate de armata germană a fost supusă, de
asemenea, procesului de exterminare, alături de polonezi şi alte popoare de
origine slavă, de prizonierii sovietici, de comunişti, de homosexuali, de
membri ai cultului Martorii lui Iehova, de oameni cu probleme mentale şi
fizice. Este vorba de grupuri minoritare din diferite puncte de vedere cărora
ideologia criminală fascistă nu le dădea nici măcar dreptul la viaţă. Împotriva
lor au fost dezlănţuite toate forţele persecuţiei şi eliminării fizice,
inclusiv abominabilele lagăre de concentrare, unde oamenii erau aduşi doar
pentru a li se lua viaţa. Cele petrecute în aceste lagăre întrec orice
închipuire a unei minţi bolnave, iar mărturiile sunt greu de suportat. Pe lângă
asasinarea în masă, prin diferite metode, mai ales prin gazare, în lagărele
naziste se practica tortura de orice fel şi o gamă îngrozitoare de experiemente
medicale, crime împotriva a tot ce înseamnă omenirea şi societatea umană.
Pe
lângă Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, în România
se marchează şi 9 octombrie, declarată de autorităţile de la Bucureşti, încă
din 2004, Zi Naţională de Comemorare a Holocaustului. Un tragic eveniment
istoric se află şi la baza acestei opţiuni. Pe 9 octombrie 1941 a început
deportarea evreilor din România în Transnistria. Deşi România din perioada
celui de al Doilea Război Mondial a fost, la început, un aliat al Germaniei
naziste, evreii din România nu au fost trimişi în lagărele germane de pe teritoriul
ocupat al Poloniei. În schimb, autorităţile maghiare hortyste au trimis în
aceste lagăre evrei din nordul Transilvaniei, teritoriul românesc trecut cu
forţa la Ungaria, în 1940. În 1941, România a început deportarea evreilor şi a
romilor în partea sa de Est, dincolo de râul Nistru, unde începea Uniunea
Sovietică. Nu s-a practicat gazarea deportaţilor, precum în lagărele naziste,
dar condiţiile de transport şi de viaţă din Transnistria s-au soldat cu multă
suferinţă şi mii de morţi, evrei şi romi deportaţi de pe teritoriul României.
Despre Holocaust trebuie vorbit în permanenţă pentru a fi siguri că omenirea a
învăţat din această grozăvie, că a înţeles nebunia petrecută şi orice repetare
măcar a unor astfel de gânduri să fie exclusă. Mai ales că istoria postbelică
nu este lipsită de noi şi de neînţeles dovezi de rasism, politici genocidare şi
crime în masă. Comemorarea Holocaustului ni-i aminteşte şi pe cei care,
bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, au fost jertifiţi pe altare nebune
şi au fost omorâţi doar pentru că au trăit. Să privim toate acestea prin
lentila eternă a unei lacrimi omeneşti.
