Radio România Internațional

Tag: persoane fara adapost

  • Persoanele fără adăpost își fotografiază lumea

    Persoanele fără adăpost își fotografiază lumea

    Pe lângă oamenii străzii trecem în fiecare zi grăbiți, aproape fără să-i băgăm în seamă și, mai ales, fără să ne gândim cum arată universul lor zilnic, la interior și la exterior. Dar, recent, o expoziție de fotografie încearcă să ne introducă în această lume, eveniment care face parte dintr-un proiect mai larg intitulat Vocea cetățenilor fără adăpost, derulat de Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe). Cei șapte autori ai fotografiilor vernisate în cadrul expoziției În deciziile care ne privesc, avem nevoie să fim auziți! sunt clienți ai Asociației Carusel, organizație non-guvernamentală care-i deservește pe oamenii străzii de mulți ani. Despre selecția lor, ne vorbește acum Alexandru Palas, coordonatorul proiectului din partea CeRe:



    Sunt dintre clienţii Carusel. De altfel, colaborarea cu ei a fost esențială pentru a lua contact mai ușor cu persoanele fără adăpost din București. Însă selecția nu a fost făcută de ei, ci oamenii s-au autoselectat, exprimându-și interesul. Iar apoi a avut un scurt interviu cu mine pentru a determina afinitate pentru fotografie. Oamenii au fotografiat momente din viața de zi cu zi, de la locul în care dorm la localitațile în care s-au dus pentru a-și recupera certificatul de naștere, de pildă. Avem o fotografie făcută în avion de către cineva care a plecat din țară sau fotografii făcute în situații comune, cum ar fi mersul prin ploaie, statul la coada diferitelor cantine sau chiar și o fotografie făcută în fața bradului de Crăciun la Carusel.



    Prima etapă a expoziției de fotografie s-a desfășurat la sediul Facultății de Sociologie din cadrul Universității București, unde imaginile realizate de cei șapte oameni ai străzii au putut fi admirate într-una din sălile de curs. Mai târziu expoziția se va muta la sediul central al Muzeului de Istorie a Municipiului București – Palatul Șuțu – care, astfel, va oferi acestor persoane șansa de a se exprima și de a-și spune povestea cât mai multor oameni. Alexandru Palas revine la microfon:



    Acesta este scopul expoziției. Ne-am bucura ca oamenii care trec, mai ales din 6 februarie, prin dreptul Palatului Șuțu (sediul Muzeului Municipiului și văd fotografiile însoțite de texte care explică aspecte din viața oamenilor străzii să capete o înțelegere mai bună a provocărilor cu care se confruntă cei fără adăpost. Odată cu această înțelegere, sperăm să vina și mai multă empatie și realizarea faptului că îmbunătățirea condițiilor de viață pentru acești oameni este benefică pentru întreaga societate.



    Conform unor studii realizate de CeRe și de Asociația Carusel în România sunt, probabil, în jur de 15.000 de persoane fără adăpost, o statistică exactă fiind imposibil de realizat. Aceștia se luptă pentru supraviețuire zi de zi, în orașe din ce în ce mai ostile, cu puține locuri care oferă masă și cazare oamenilor străzii.






  • Persoanele fără adăpost, vaccinate cu prioritate

    Persoanele fără adăpost, vaccinate cu prioritate

    La aproape un an de la înregistrarea pe teritoriul său a primului caz de infectare cu SARS-CoV-2, în România bilanțul deceselor asociate acestui coronavirus se apropie de 20 de mii. Campania de vaccinare a început, ca pretutindeni în Uniunea Europeană, pe 27 decembrie, iar datele centralizate la nivel comunitar arată că rata de imunizare în România este una dintre cele mai bune, țara situându-se pe a treia poziție din acest punct de vedere. Ritmul în care se derulează campania de vaccinare până la acest moment ne confirmă atingerea obiectivului dorit, acela de a imuniza populaţia într-un timp cât mai scurt, spune președintele Comitetului naţional de coordonare a activităţilor privind vaccinarea împotriva COVID-19, Valeriu Gheorghiță. El a anunțat, sămbătă, că, în România, numărul persoanelor imunizate l-a depăşit pe cel al persoanelor infectate. Strategia de vaccinare adoptată de București a acordat prioritate cadrelor medicale, iar rezultatele se văd deja – în randul acestora, infectările au scăzut cu circa 85%.

    Aria de vaccinare a fost extinsă apoi la persoanele cu boli cronice, la cele cu vârstă peste 65 de ani, din căminele de bătrâni sau din centrele de asistență socială, dar și din instituțiile considerate esențiale. Profesorii se numără și ei în această categorie, cu atât mai mult cu cât de două săptămâni în România au fost reluate cursurile cu prezența majorității elevilor în bănci. Conform Ministerului Educației, din 8 februarie, când a început semestrul al doilea, peste 800 de elevi și circa 640 de cadre didactice au fost diagnosticate cu coronavirus, circa 700 de clase fiind nevoite să-și întrerupă activitatea. Autoritățile pledează pentru imunizarea accelerată a angajaților din Educație, în acest sens fiecare inspectorat școlar județean și fiecare universitate trebuind să furnizeze cât mai rapid către Direcțiile de Sănătate Publică listele nominale cu personalul care dorește să se vaccineze în centrele dedicate, a explicat Valeriu Gheorghiță

    Nu mai avem nevoie de o programare în platforma de programare tocmai pentru a nu aștepta la eliberarea unui loc. Datele sunt centralizate de către fiecare unitate de învățământ și remise către inspectoratele școlare. În colaborare cu DSP se stabilesc locațiile unde se va derula activitatea de vaccinare, în principiu în fiecare județ sunt circa două locații.

    Peste 40 de mii de angajați din învătămând s-au vaccinat deja, iar jumătate dintre aceștia au făcut și rapelul. Și persoanele fără adăpost au fost trecute în categoria cu prioritate și sunt imunizate anti-COVID cu ajutorul unor echipe mobile, sprijinite de autoritățile locale și direcțiile de asistență socială. În cazul acestora, cea mai mare provocare ține, potrivit lui Valeriu Gheorghiță, ca după administrarea primei doze persoanele respective să poată fi regăsite pentru rapel. Până acum, circa 300 de persoane fără adăpost au primit prima doză şi cam tot atâtea au făcut și rapelul.

  • Parlamentul European vrea ca în Europa să nu mai existe persoane fără adăpost

    Parlamentul European vrea ca în Europa să nu mai existe persoane fără adăpost

    Peste 700 de mii de europeni nu au adăpost, iar acest număr a crescut cu 70% în ultimii 10 ani. Persoanele fără adăpost reprezintă una dintre cele mai defavorizate categorii sociale, fiind deseori ținta violențelor și a rețelelor infracționale, dar și a stigmatizării. În plus, accesul lor la servicii de sănătate sau la igienă este unul redus, iar, în unele cazuri, inexistent, ceea ce le face și mai vulnerabile în această perioadă de pandemie.


    Criza economică adusă de pandemie poate să ducă la o creștere a numărului persoanelor fără adăpost, iar profilul acestora devine tot mai divers – copii, migranți, membri ai minorităților, femei și familii întregi. Situația este complicată și de creșterea prețului mediu pentru locuințe în întreaga Europă – cu 5,2% în al doilea trimestru al anului față de de perioada similară a lui 2019. Totodată, potrivit unei statistici din 2018, 38% dintre gospodăriile aflate în pragul sărăciei cheltuiesc 40% din venituri pentru locuințe, față de 10% media europeană.

    Dat fiind că dreptul la locuință este considerat a fi unul fundamental, Parlamentul European a adoptat un set de recomandări prin care le cere statelor membre ca până în 2030 să rezolva problema persoanelor fără adăpost în UE.

    Eurodeputații consideră că un element cheie este o abordare pornind de la principiul housing first – găsirea unor locuințe permanente înainte de rezolvarea celorlalte probleme. Până la găsirea acestora este însă nevoie, ca soluție temporară, de găsirea unor adăposturi de urgență.

    Parlamentul european le cere, totodată, statelor membre să asigure accesul egal la servicii publice de sănătate, educație și ajutor social și să conceapă programe pentru angajarea persoanelor fără adăpost și pregătirea sau reconversia provesională a acestora. Se recomandă, de asemenea adoptarea unor programe de prevenție, sprijinirea financiară a ONG-urilor care se ocupă de persoanele fără adăpost, dar și a autorităților locale care au nevoie de fonduri pentru a găsi locuințe. Un alt aspect important este interzicerea evacuării chiriașilor în perioada pandemiei.

    Ca sursă de finanțare pentru îmbunătățirea accesului la piața muncii și servicii sociale, Parlamentul European recomandă instrumentele din bugetul multi-anual al UE dar și fondul de relansare post-Covid.


  • Ian Tilling, un fost polițist britanic

    Ian Tilling, un fost polițist britanic

    După revoluția din 1989, mass media internaționale erau inundate de imaginile cu copiii instituționalizați în centrele groazei peste tot în România. Nu peste mult timp la granițe soseau zeci de convoaie umanitare cu ajutoare și cu străini profund impresionați de ceea ce văzuseră în presă, deciși să dea o mână de ajutor acestor copii aflați în situații disperate. Printre ei se număra și invitatul rubricii noastre din această săptămână, Ian Tilling, care venea din Marea Britanie și era polițist la acea vreme. A lucrat timp de doi ani cu copiii cu dizabilități din centrul de la Plătărești, apoi a decis să se întoarcă în România, de data aceasta pentru totdeauna.



    După 23 de ani de carieră la Poliția Locală din orașul britanic Kent, la finalul căreia a primit Medalia pentru Conduită Exemplară, Ian s-a pensionat și a făcut o schimbare radicală în viață. S-a mutat în România și în 1992 a pus bazele centrului Casa Ioana, un loc care își dorește să fie un nou început pentru victimele violenței domestice și pentru familiile fără adăpost. Împreună cu o echipă inimoasă, Ian a atras o mulțime de expați în lucrul cu femei și copii care experimentează violența domestică și cu familiile rămase fără adăpost. De asemenea, Ian Tilling organizează periodic acțiuni umanitare pentru oamenii fără adăpost din București.



    Când a venit prima oară în România, era în august 1990. Condusese atunci prin toată Europa un camion cu ajutoare însoțit de o soră medicală și își amintește că la granița românească, pentru a putea trece mai departe, a improvizat pe loc o ștampilă dintr-o monedă de 10 pence cu chipul Reginei Angliei. Ian Tilling își amintește cum a văzut România la câteva luni de la revoluție și ne dezvăluie ce l-a făcut să ia decizia de a se muta aici definitiv:



    “Călătoria spre București a fost îngrozitoare și minunată în același timp. Îngrozitoare pentru că nu existau drumuri, iar condițiile erau foarte grele. În schimb, priveliștea era uluitoare, natura era superbă, ceea ce a făcut călătoria să fie foarte interesantă. Când am ajuns la București era târziu în noapte și orașul părea foarte searbăd, iar noi nu ne așteptam deloc la asta. Am ajuns în cele din urmă la Hotel Athenee Palace, care era cam luxos și cam scump, însă nu aveam alt loc în care să dormim. Îmi amintesc că dimineață am fost întâmpinați de un copil care i-a oferit o floare asistentei cu care eram. A fost un gest frumos, iar el a devenit un mic ghid local de mare ajutor pentru noi în zilele care au urmat. Inițial, am lucrat la orfelinatul Maicii Tereza din București, înainte să cunosc câteva surori medicale britanice și să merg în centrul de la Plătărești, unde am lucrat o lună cu copiii de acolo, care aveau handicap fizic și psihic sever.



    Îmi amintesc că singurul loc în care puteam cumpăra de mâncare era la piață, mai era și o alimentară pe bulevardul Magheru, dar cumpărăturile principale le făceam în piață. În fața puținelor magazine erau cozi, iar iluminat stradal nu exista decât pe bulevardele principale. Totul era fad, nu era pic de culoare pe nicăieri, nu existau panouri publicitare, totul era în nuanțe monotone. Am mers cu mașina și am rămas o noapte în Brașov, un oraș atât de diferit de București, atât de frumos, situat în munți. Ne-am întors apoi în UK fără aventuri, iar pe drum am înnoptat în Viena. Îmi amintesc că am fost fermecat dimineață să văd vitrina unui magazin care vindea obiecte sanitare și cosmetice de baie. Ce m-a fascinat erau culorile și formele acelor obiecte pe care eram surprins să le văd după atâta gri. Ce îmi mai amintesc este că, întors în UK, fiind la cumpărături într-un supermarket obișnuit, mi-am dat seama cu groază că, în acel magazin, varietatea culinară la mâncarea pentru căței era mai mare decât cea oferită pentru o ființă umană în București. Era un contrast imens. Recunosc că mi-am spus când am pornit înapoi spre casă că mă bucur că plec, fuseseră pentru mine patru săptămâni de emoții extreme și nu credeam că o să mă mai întorc vreodată. Dar, așa cum spuneam, ne-am oprit în Viena și tot drumul înapoi ne-am gândit la România și amândoi ne-am schimbat hotărârea. Era ca și cum un magnet invizibil ne atrăgea înapoi, ceea ce până la urmă s-a și întâmplat.”



    Ian Tilling este un apreciat antreprenor social, care a coordonat de-a lungul celor trei decenii de locuit la noi în țară mai multe echipe care au implementat programe europene și un program al Băncii Mondiale destinat includerii sociale a persoanelor fără adăpost și a familiior monoparentale din România. Asociația pe care a fondat-o și pe care o conduce, Casa Ioana, adăpostește 20 de familii și nouă femei care primesc îngrijire, consiliere psihologică și profesională pentru a putea duce o viață independentă.



    După un an, cât durează perioada de găzduire oferită de Casa Ioana, peste 80% dintre cei care au locuit aici își găsesc o locuință și un loc de muncă. De-a lungul celor trei decenii de când locuiește aici, Ian a observat multe schimbări în bine în ceea ce privește infrastructura din România, însă deplânge lipsa autostrăzilor. Cât despre nevoile categoriilor defavorizate de la noi, Ian crede că statul român nu le ia în considerare atât cât ar trebui, însă se bucură că a reușit să închidă orfelinatele. Sărăcia și lipsa de educație și, în plus, mentalitatea că violența domestică este o chestiune aproape normală și care se rezolvă exclusiv în familie — acestea ar fi câteva probleme majore cu care se confruntă România, în opinia lui Ian Tilling:



    “Multe lucruri s-au schimbat și încă se schimbă în bine, mă bucur să constat acest lucru. România este acum membră NATO și face parte din Uniunea Europeană. Am călătorit mult în acești ani și am primit numai impresii bune și laude la adresa țării și oamenilor de aici atunci când ziceam că vin din România. O mulțime de români au plecat la muncă peste granițe și marea lor majoritate au adus o contribuție benefică țărilor în care trăiesc. România ar trebui — și cred că o face deja- să promoveze frumusețea naturală a acestor locuri fabuloase care au cucerit inima prințului Charles și a altor personalități interesate de natura și tradițiile bogate de aici. Apoi alte aspecte importante ar fi industria ospitalieră, un domeniu în care România trebuie să facă progrese și să înțeleagă că trebuie să dezvolte o cultură primitoare și prietenoasă față de turiști. Și nu doar statul român, ci noi toți trebuie să facem acest lucru, ar trebui să ne implicăm cu toții în eforturile de a promova o imagine mai bună, de a ne promova în afară și succesele.”



    Lui Ian îi lipsește familia sa din Anglia, însă acasă pentru el acum este România. Aceasta este țara în care Ian a luat viața de la capăt, după ce s-a pensionat la vârsta de 42 de ani. Ian Tilling vorbește despre povestea sa în România ca despre o situație fericită, în care ambele părți au de câștigat:



    “Cu siguranță, România este casa mea de câțiva ani buni. Dacă vreți, este țara renașterii mele, mi-am schimbat viața complet când am venit aici. Nu îmi lipsește nimic special din Anglia, probabil pentru că știu clar că acum casa mea e aici. Am prins rădăcini aici și sunt recunoscător pentru această șansă. Au fost trei decenii extraordinare pentru mine, un roller coaster emoțional care continuă și azi. Am învățat atât de multe despre mine, n-aș fi putut face asta dacă aș fi rămas în UK și aș fi fost un pensionar obișnuit.”






  • Adulţii străzii şi poveştile lor

    Adulţii străzii şi poveştile lor

    Prezenţe des întâlnite în spaţiul citadin, mai ales cel bucureştean, oamenii străzii sunt, adesea, trataţi de oamenii aşa-zis normali sau integraţi social fie cu milă, fie cu dispreţ. De obicei, sunt luaţi în considerare ca un grup, deşi, în realitate, ei sunt la fel de bine individualizaţi ca orice altă persoană. Pe aceste poveşti individuale de viaţă s-a axat sociologul Ciprian Voicilă în cartea sa apărută la editura Martor Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu. Compusă din interviuri detaliate cu 15 oamenii ai străzii, cartea e şi o invitaţie la empatie faţă de protagoniştii ei, nu doar o anchetă sociologică. Cu toate acestea, sociolog fiind, autorul a tras şi nişte concluzii teoretice. Ciprian Voicilă: Prima notă comună a celor intevievaţi de mine este faptul că majoritatea sunt cronicizaţi, adică au peste 45-50 de ani şi dintre aceştia, mulţi au fost petrecuţi în stradă. Au stat în stradă, în medie, între 6 şi 25 de ani. În toată această perioadă, mulţi dintre ei au devenit dependenţi de alcool, lucru absolut firesc. O altă notă comună: fiind trecuţi de 45-50 de ani şi având în trecut slujbe bine cotate în perioada comunistă ca angajaţi în diverse fabrici, ei apar cumva ca victime-colaterale ale procesului de dezindustrializare. Dacă aveau calificare de lăcătuş-mecanic sau prelucrător prin aşchiere, s-a închis întreprinderea, autorităţile n-au fost interesate să-i reşcolarizeze şi, în timp, au ajuns în poziţia ingrată a oamenilor străzii.



    Ca şi alte privinţe, statisticile oficiale sunt şi în acest caz vechi şi neconcludente. Conform unui studiu din 2010 al Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă Socială (Samusocial România), doar în Bucureşti erau cam 5.000 de persoane fără adăpost. Şi tot Samusocial a întocmit o listă a cauzelor care duc la locuirea în stradă: divorţul sau conflictul cu familia, disponibilizarea, imposibilitatea plăţii întreţinerii şi a chiriei, alcoolismul, jocurile de noroc, dar şi faptul că unii dintre maturii străzii provin din casele de copii. În plus, mulţi dintre ei au fost victimele unor accidente în urma cărora nu au mai putut să se întreţină.


    Deşi unii din ei reuşesc să se reintegreze în societate, mulţi alţii rămân pe stradă. Aceştia sunt cei cronicizaţi cum îi numeşte Ciprian Voicilă: Pe măsură ce un om locuieşte mai mult în stradă, şansele lui de reinserţie socio-profesională scad. Imaginaţi-vă cum este, deşi trăieşti în situaţii periculoase, să fii liber fără facturi de plătit şi fără şefi şi având la dispoziţie tot spaţiul bucureştean pe unde să te plimbi toată ziua. Iar acest fapt le creează dificultăţi, când reuşesc să-şi găsească un job, căci ei au ca reper perioada în care nu erau forţaţi să lucreze şi să stea într-un spaţiu închis câteva ore. Dar organizaţia Samusocial are şi multe poveşti de succes, adică scenarii de viaţă în care fostul om al străzii a fost recuperat. Pe de altă parte, am înţeles că există un procent destul de mare al celor care repetă ciclul. Dintr-un motiv sau altul, din cauza unor depresii ascunse sau a nostalgiei pentru perioada de libertate absolută când nu trebuiau să se subordoneze în niciun fel altuia, mulţi dintre ei renunţă şi nu se mai prezintă la serviciu.



    Tot graţie asociaţiei Samusocial, am reuşit şi noi să vorbim cu unele persoane fără adăpost. Domnul Niculescu Călin Niculae are în jur de 60 de ani şi locuieşte de peste 13 ani în stradă. A ajuns acolo în urma divorţului şi a pierderii locuinţei în urma divorţului. Iată cum se prezintă chiar el-însuşi: Sunt inginer metalurg de profesie, am urmat şi cursuri post-universitare de marketing-management. De fiecare dată când îmi căutam de lucru, se împiedicau de vârsta mea.



    Deşi, cum-necum, a reuşit să supravieţuiască pe stradă, domnul Niculescu are, în continuare, o mare supărare: Oamenii ne privesc cu ură, cu duşmănie pentru că ne confundă cu drogaţii şi se feresc de noi, dar nu toţi. Ăsta e un lucru pozitiv… Una e un tânăr care iese din canal agitat după cât a tras din pungă şi alta e un om normal ca mine. Eu, încă, mă consider un om normal.



    Cristian, acum în vârstă de 24 de ani, ajuns în Bucureşti de la Tulcea la 17 ani, are una din poveştile de succes al celor de la Samusocial: Am venit pentru că am auzit că aici sunt mai multe şanse şi speranţe de a te angaja şi de a evolua cât de cât. La început, a fost greu, având în vedere că eram singur, nu cunoaştem pe nimeni. Am locuit şi o perioadă pe stradă. A fost greu, încercam să mă adăpostesc în scările de bloc, dar proprietarii, temându-se că o să devastez scara blocului, mă goneau. Deci dormeam în reprize.



    Datorită asociaţiilor non-guvernamentale, dar şi datorită dorinţei sale de a avea un trai decent, Cristian are acum o slujbă şi o locuinţă: Foarte mulţi oameni de pe stradă îmi spuneau că nu merită să mai fiu bun în ziua de azi, că e mai bine să furăm de la bogaţi. Eu le ziceam că dimpotrivă există oameni bogaţi care ar vrea să te ajute, dar, dacă furăm de la ei, e logic că nu te vor mai ajuta. Îmi răspundeau că sunt un fraier pentru că vreau să fiu corect. Prin Samusocial mi s-a întâmplat cel mai bun lucru din viaţa mea. Rămâsesem fără acte care-mi fuseseră furate de oamenii străzii. De Samusocial am auzit printr-un prieten care m-a sfătuit să mă duc la ei. M-am dus şi aşa am făcut rost de acte. Tot prin ei m-am angajat la slujba unde lucrez acum, într-un ONG axat pe reciclarea hârtiei. Îmi place foarte mult.



    E un început care să sperăm că se va transforma în ceva permanent.