Tag: personalităţi româneşti

Astăzi, el este mai bine cunoscut ca autor al unor nuvele istorice, dar și al primului volum de eseuri din cultura noastră, volum intitulat Pseudokinegeticos sau Fals tratat de vânătoare”. Iar, la momentul morții sale, amănuntele sentimentale din jurul sinuciderii au eclipsat activitatea de cărturar, profesor și om politic a lui Alexandru Odobescu. Cu toate acestea, personajul, născut în iunie 1834 într-o familie boierească, a fost un om extrem de complex și de talentat. Contribuțiile sale la consolidarea istoriei și arheologiei românești sunt extrem de importante, iar sinuciderea sa nu este, exclusiv, legată de aventura amoroasă cu o femeie mai tânără cu 30 de ani decât el, adică Hortensia Racoviță, profesoară de geografie și scriitoare, la rândul său. Alexandru Odobescu a fost un om complex și complicat a cărui biografie nu trebuie tabloidizată din cauza sinuciderii, consideră Andi Mihalache, cercetător la Institutul de Istorie A.D. Xenopol.

În centrul activității sale s-a aflat mereu istoria, mai ales arheologia, fiind unul dintre pionierii acestei științe în spațiul românesc. Numele său se leagă îndeosebi de cursul de arheologie pe care l-a ținut la Universitatea din București. De acest curs se leagă, de asemenea, și marea lui dorință de a realiza, în scopuri didactice, un Muzeu de modelaturi”, cum îl numea scriitorul, adică un muzeu de mulaje, de copii după marile sculpturi ale lumii greco-romane în ideea de a-i ușura predarea cursurilor către studenți. Dar asta a dus și la un episod cu totul dramatic în existența lui, căci acest muzeu, menit să faciliteze predarea, duce la consecințe nefaste în viața lui Odobescu. În acel moment, un sprijin obiectiv, financiar, pentru realizarea acestui scop nu putea veni decât din partea politicului care ba era de factură liberală, ba de factură conservatoare în funcție de partidele care se succedau la putere.”

Inițial, apropiat de Partidul Liberal, Alexandru Odobescu s-a îndepărtat de acesta din cauza unor tensiunii apărute între el și unii din membrii partidului — în special D.A.Sturdza – pentru a se apropia de conservatorii grupați în organizația Junimea. Iar oscilațiile sale politice precum și relațiile cu diversele guverne care s-au succedat la putere au contribuit la seria de necazuri de la sfârșitul vieții. Andi Mihalache:

Primul episod nefericit s-a petrecut cu ocazia participării României la Expoziția Internațională de la Paris din 1867 unde Alexandru Odobescu a dus vestitul tezaur de la Pietroasa. Acest tezaur i-a captat atenția toată viața, el dedicându-i și o amplă monografie în franceză. Cu acest prilej, este acuzat că ar fi împrumutat tezaurul muzeului londonez South Kensington cu intenția ascunsă de a vinde englezilor niște piese din acest tezaur. Bineînțeles, Odobescu s-a disculpat, dar animozitatea a rămas. Cu trecerea anilor, deși Obodescu a avut și funcții guvernamentale, cum ar fi aceea de Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, el trăiește cu sentimentul unei neîmpliniri, al unei recunoașteri insuficiente din partea contemporanilor săi, dat fiind că nu se considera doar scriitor de nuvele, ci și arheolog, estetician, culegător de folclor, scriitor de basme culte și autor de manuale. Prin urmare era și o personalitate complexă și complicată a cărui dimensiune n-o putem avea decât dacă-i citim cu atenție corespondența cu soția sa, cu Sașa Prejbeanu. Este o corespondență care are și valoarea unui jurnal intim care înregistrează cu lux de amănunte toate stările lui de spirit, de multe ori contradictorii. Aici e și cheia explicației morții lui. Sinuciderea sa prin otrăvire a pusă pe seama unei afaceri sentimentale, care poate a avut contribuția ei, dar viața lui complicată a avut un cuvânt mai greu de spus. Viața lui a fost și involuntar politizată, el nefiind un om politic în adevăratul sens al cuvântului, ci a pendulat între sferele de influență liberale și conservatoare. A fost uneori atacat pe nedrept, alteori instrumentat.”

Sinuciderea lui Alexandru Odobescu a fost, așadar, rezultatul unei depresii accentuate de sentimentul neîmplinirii profesionale, mai degrabă decât sentimentale. În plus, au existat și presiuni financiare, consideră Andi Mihalache: Era perceput ca un individ risipitor, care trecea ușor granița de la eleganță la extravaganță, care cheltuia mai mult decât își permitea, care a risipit averea soției și care, nepricepându-se la chestiuni financiare, a angajat statul român în două mari tipuri de cheltuieli pe care autoritățile române n-au mai fost dispuse să le achite, de la un moment dat încolo. E vorba de acoperirea financiară a editării în Franța a monografiei dedicate Tezaurului de la Pietroasa. Fiindcă textul tot creștea, au crescut și costurile care erau moștenite de la o guvernare la alta. Celălalt proiect a fost muzeul de modelaturi care a fost decisiv în sinuciderea lui, căci Odobescu, având simțul ridicolului, și-a dat seama că totul e compromis atunci când la conducerea guvernului a venit rivalul său D.A. Sturdza și începe să primească somații de a explica cheltuirea banului public pentru achiziționarea mulajelor de la Luvru”

În aceste condiții, Odobescu i-a trimis o scrisoare unui alt cărturar în care recunoștea că nu putea justifica suma datorată și înțelegea s-o plătească din buzunarul propriu, ca apoi să anticipeze gestul care-l va face pe 10 noiembrie 1895. În urma lui a rămas atât opera literară — care i-a și asigurat posteritatea -, cât și contribuțiile sale la consolidarea arheologiei în România, conchide tot istoricul Andi Mihalache: Era un om care având o vastă cultură occidentală și multe călătorii în occident încerca să atragă atenția contemporanilor săi români de stadiul în care ajunsese istoria arheologiei și a esteticei și, mai ales, să le transmită că cercetarea trecutului nu începea cu epoca greco-romană, ci cu perioada primitivă din istoria omenirii. Contribuția lui ar fi, deci, aceasta: de a trezi o anumită sensibilitate față de o metodă de lucru, de a impune niște exigențe față de subiectul de cercetare și de a combate amatorismul primilor visători ai domeniului. El n-a reușit, însă, să facă pasul către o arheologie profesionistă așa cum se va întâmpla, la începutul secolului XX, cu Vasile Pârvan.”