Radio România Internațional

Tag: Pheonix

  • „Phoenix. Har/Jar”, un documentar ti legendara trupă Phoenix

    „Phoenix. Har/Jar”, un documentar ti legendara trupă Phoenix

    Dupu 60 di ani di la thimilliuseari, membrilli a leghendarăllei trupă rock Phoenix s-adunară, tru premieră, tru filmul documentar Phoenix. Har/Jar”, cari avu premiera tru cinematografe pi 20 yinaru. Filmul regizat di Cornel Mihalache, un proiect realizat tru 2022 di Televiziunea Română pritu Casa di Producție TVR, adună mărturii emoționante ti membrii a formațillei timilliusită tru 1962, la Timișoara.



    Aţeali nai ma spectaculoase albume ale formație Phoenix fură compuse tru perioada 1971-1977, di Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi: “Atelli ţi nă deadiră numa” (1972), “Meşterul Manole” (1973), “Mugur di fluier” (1974), “Cantafabule” (1975). Multe ditu melodiile incluse tru aesti albume beneficiază di textele scrise di doi multu talentaț artiști, Șerban Foarță și Andrei Ujică. Phoenix. Har/Jar adună membrilli a formațillei ditu perioada di năinti tra s’fugă ditu România comunistă, tru 1977, și cundilleadză momentele importante ditu cronologia tumultuoasă a trupillei, di la primile apariții ditu 1962 sum numa di Sămţăllii”, până tru aestu kiro. Documentarul prezintă, tru premieră, lucărli pritu cari tricură muzicienii tru văsilie, ligătura cu Securitatea, momentulu a fugăllei ditu România și activitatea trupăllei ninte și după Revoluția ditu ’89. Claudia Nedelcu Duca, producătoare și coscenaristă a documentarlui Phoenix. Har/Jar”:



    “Easti ună pirmituseari cari ș-pripusi s’facă luñină tru tute leghendile cari nsuțără trupa tu kirolu a aţiloru 60 di ani, un film tru cari tuț membrilli a trupăllei suntu prezență. Mini și Cornel Mihalache nă pripusimu, cu agiutorul a Casăllei di Producție TVR, să spunem aestă pirmituseari, cari easti ună multu mşeată. Cancanurle și niakicăserli cari umplură paginile a ziarelor di senzație suntu lucri secundari, minutişuri cari nu știrbescu valoarea babageană pi cari aești oameni u reprezentară și u reprezintă tră muzica rock ditu România. Vinimu tru film ahât cu perioada di năinti di 1977, când membrii a trupillei apufusescu s’fugă ditu România, ama și tute cilăstăserli di ma amantu tra să s’adună, cari adună la concerte ma largu public interesat, public cari fredonează melodiile Phoenix. Filmul nu ș-pripune dicât s’bagă tru valoare niște oameni cari fură tutunăoară victime și eroi a aţillei perioadă. Aestu easti lucrul pi cari nă lu-pripusimu, s’realizăm ună pirmituseari cari s’hibă spusă di tuț membrii trupăllei, și aprăftăsimu s’lă domu zborlu a tutulor aţiloru cari tricură pritu Phoenix și cari suntu tru bană. Cum spuşu, minduim snu alăsămu ici ţiva nanăparti, să lom pi napandica tut ţi s’feaţi cu trupa și după anii 90. Mini ăñi pari că filmul are extrem di multă emoție, easti ca un puzzle pi cari noi, deadunu cu Roxana Elekes, cari semnează montajul, lu adramu ditu videala a artiștilor pi cari îlli videț tru documentar. Practic, avem ună pirmituseari pi cari membrii trupii Phoenix reușesc să u creeadză, ună pirmituseari emoționantă, multu ghini articulată dramaturgic. Tru opinia mea, easti un film cari nu lipseaşti s’hibă ratat.”



    Mircea Baniciu, fostu solist vocal ali formație Phoenix și membru fondator al trupălleii Pasărea Colibri, fu cooptat tru Phoenix tru 1971, când eara studentu tru primlu an la Facultatea di Arhitectură. Fu momentul tru cari bana a lui s-alăxi radical. Zburămu cu Mircea Baniciu ti perioada di glorie a trupăllei, añilli 1971-1977:



    “Voi să spun că momentele bune, nai ma bune, le datorăm și alăntor artiști și soţ cu cari colaborămu. Nu voi să s’akicăsească că Phoenix s-rezumă maş la noi, la membrilli a formațiillei, avum dinăpoi ună parei mari. Va-lli aduc aminti, prota ş-prota, pi aești textieri di mare valoare, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Victor Cârcu, Victor Șuvăgău. Am avut, di asemenea, tru preajma noastră și alți artiști și cu toți acești prieteni am colaborat mereu, ei ne-au ajutat foarte mult, ne-au fost foarte aproapi. Trupa Phoenix avea ună mentalitate di club, nă vidam multi ori și triţeamu cabaia kiro deadunu, fură lucri cari nă adună un kiro. Spunu ti momentele noastre importante, ama și ti vacanțe, și minduescu că multu important fu că bănamu Timișoara, un căsăbă cosmopolit nica și tru kirolu a comunismului. Și atmosfeara di aclo nă adusi ma aproapea un-alantu. Ma multu, să știe că perioada atea comunistă nu ță dişcllidea dipu multi posibilităț. Tră noi, tru perioada di ahuhrită, Phoenix nsimnă ună multu mari haraua. Eara momenti di extaz pi scenă și energia aţea agiumsi la spectatori, la atelli cari spusiră vreari tră noi ti atea ti adrămu.”



    Premiera a filmului fu dublată di lansarea a cartillei Phoenix. Har/Jar ţi conțăne interviuri ditu perioada 1962-1989 plus inserturi grafice ditu Arhivele Securității, țănute di Consiliul Național tră Studierea Arhivelor Securitatillei. Textile prezentate tru carte conțăn transcrierea integrală a interviurilor realizate tru studiourile TVR și tru alte locații ditu țară și xiinătati.


    Autoru: Corina Sabău


    Armânipsearea: Taşcu Lala























  • „Phoenix. Har/Jar”, un documentar despre legendara trupă Phoenix

    „Phoenix. Har/Jar”, un documentar despre legendara trupă Phoenix

    La 60 de ani de la înființare, membrii legendarei trupe rock Phoenix s-au reunit, în premieră, în filmul documentar Phoenix. Har/Jar, care a avut premiera în cinematografe pe 20 ianuarie. Filmul regizat de Cornel Mihalache, un proiect realizat în 2022 de Televiziunea Română prin Casa de Producție TVR, adună mărturii emoționante despre membrii formației înființată în 1962, la Timișoara.



    Cele mai spectaculoase albume ale formației Phoenix au fost compuse în perioada 1971-1977, de Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi: Cei ce ne-au dat nume (1972), Meşterul Manole (1973), Mugur de fluier (1974), Cantafabule (1975). Multe dintre melodiile incluse în aceste albume beneficiază de textele scrise de doi foarte talentați artiști, Șerban Foarță și Andrei Ujică. Phoenix. Har/Jar reunește membrii formației din perioada de dinaintea plecării din România comunistă, în 1977, și punctează momentele importante din cronologia tumultuoasă a trupei, de la primele apariții din 1962 sub numele de Sfinții, până în prezent. Documentarul prezintă, în premieră, întâmplările prin care au trecut muzicienii în țară, relația cu Securitatea, momentelul plecării din România și activitatea trupei înainte și după Revoluția din 89. Claudia Nedelcu Duca, producătoare și coscenaristă a documentarului Phoenix. Har/Jar:



    “E o poveste care și-a propus să facă lumină în toate legendele care au însoțit trupa pe parcursul celor 60 de ani, un film în care toți membrii trupei sunt prezenți. Eu și Cornel Mihalache ne-am propus, cu ajutorul Casei de Producție TVR, să spunem această poveste, care este una foarte frumoasă. Cancanurile și neînțelegerile care au umplut paginile ziarelor de senzație sunt lucruri secundare, amănunte care nu știrbesc valoarea uriașă pe care pe care acești oameni au reprezentat-o și o reprezintă pentru muzica rock din România. Am surprins în film atât perioada de dinainte de 1977, când membrii trupei hotărăsc să plece din România, dar și toate încercările ulterioare de a se reuni, încercări care adună la concerte în continuare public interesat, public care fredonează melodiile Phoenix. Filmul nu-și propune decât să pună în valoare niște oameni care au fost totodată victime și eroi ale acelei perioade. Acesta este lucrul pe care ni l-am propus, să realizăm o poveste care să fie spusă de toți membrii trupei, și am reușit să le dăm cuvântul tuturor celor care au trecut prin Phoenix și care sunt în viață. Cum am mai spus, am încercat să nu omitem nimic, să surprindem ce s-a întâmplat cu trupa și după anii 90. Mie mi se pare că filmul are extrem de multă emoție, e ca un puzzle pe care noi, alături de Roxana Elekes, care semnează montajul, l-am creat din perspectivele artiștilor pe care îi vedeți în documentar. Practic, avem o poveste pe care membrii trupei Phoenix reușesc să o creeze, o poveste emoționantă, foarte bine articulată dramaturgic. În opinia mea, este un film care nu trebuie ratat.



    Mircea Baniciu, fost solist vocal al formației Phoenix și membru fondator al trupei Pasărea Colibri, a fost cooptat în Phoenix în 1971, pe când era student în primul an la Facultatea de Arhitectură. A fost momentul în care viața lui s-a schimbat radical. Am vorbit cu Mircea Baniciu despre perioada de glorie a trupei, anii 1971-1977:



    “Vreau să spun că momentele bune, cele mai bune, le datorăm și altor artiști și prieteni cu care am colaborat. N-aș vrea să se înțeleagă că Phoenix s-a rezumat doar la noi, la membrii formației, am avut în spate o întreagă echipă. Îi voi menționa, în primul rând, pe acești textieri de mare valoare, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Victor Cârcu, Victor Șuvăgău. Am avut, de asemenea, în preajma noastră și alți artiști și cu toți acești prieteni am colaborat mereu, ei ne-au ajutat foarte mult, ne-au fost foarte aproape. Trupa Phoenix avea cumva o mentalitate de club, ne vedeam foarte des și petreceam foarte mult timp împreună, au fost lucruri care ne-au unit la un moment dat. Mă refer la momentele noastre importante, dar și la vacanțe, și cred că foarte important a fost că locuiam la Timișoara, un oraș cosmopolit chiar și în timpul comunismului. Și atmosfera de acolo ne-a adus mai aproape unii de ceilalți. În plus, se știe că perioada aceea comunistă nu-ți oferea prea multe posibilități. Pentru noi, în perioada sa de început, Phoenix a însemnat o foarte mare bucurie. Au fost momente de extaz pe scenă și energia aceea a ajuns la spectatori, la cei care ne-au iubit și au apreciat ceea ce am făcut.



    Premiera filmului a fost dublată de lansarea cărții Phoenix. Har/Jar ce conține interviuri din perioada 1962-1989 plus inserturi grafice din Arhivele Securității, deținute de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Textele prezentate în carte conțin transcrierea integrală a interviurilor realizate în studiourile TVR și în alte locații din țară și străinătate.





  • Rock şi contestaţie în comunism

    Rock şi contestaţie în comunism

    Muzica rock în România a fost în anii 1970-1980 un mod de diferenţiere de ceea ce se cânta oficial. Unii artişti rock au încercat chiar mai mult, şi anume o formă de contestare a stării de fapt. Împrumutat din Occident la jumătatea anilor 1960, beat-ul românesc a avut manifestări timide, din el dezvoltându-se rockul anilor 1970. Canonul muzical oficial, cel al politicii culturale, era cel al aşa-numitei ”muzici uşoare” căreia i se dedicau festivaluri ample, aşa cum au fost ”Cerbul de Aur” şi ”Mamaia”. Formaţii precum Phoenix, Sfinx, Timpuri Noi şi artişti ca Dorin Liviu Zaharia, Alexandru Andrieş, Mircea Florian au încercat să ridiculizeze muzica oficială care sufoca libertatea de creaţie şi racordarea la muzica din Occident.



    Am discutat cu Emil Ionescu, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre rock şi contestaţie în anii 1970-1980: ”Am fost impresionat de tema sau filonul, cum dorim să-i spunem, contestaţiei, a dorinţei celor care făceau acest tip de muzică de a se diferenţia, de a-şi afirma o identitate distinctă de identitatea muzicienilor care făceau canonul muzical al epocii. Din acest punct de vedere, pentru mine rockul românesc a fost un semnal foarte puternic de liberalism, inclusiv, politic, de dorinţă de contestaţie a establishment-ului din acel moment.



    Lucrurile acesta au contat pentru că, spre deosebire de poezie care are totuşi putere de pătrundere mai mică în public, muzica, rockul în mod special, sunt capabile să dinamizeze şi să influenţeze şi ideologic tinerii. Cred că muzica este din acest punct de vedere mult mai pătrunzătoare. Vorbesc despre cîteva compoziţii ale trupei Sfinx, în mod special Nu ne temem”, apoi Horă de băieţi”. Apoi arăt ce făcea Sfinx când nu făcea contestaţie şi aici este inevitabilă referirea la Şir de cocori”, o piesă admirabilă. Perioada anilor 1980, pentru mine, marele simbol al contestaţiei rock este Iris, în mod special cu piesa Trenul fără naş”.”



    Posibilităţile de contestare erau, totuşi, reduse, artiştii erau conştienţi că trăiau în comunism, regim prin esenţa sa înalt represiv şi genocidal. Ei nu trebuia să treacă nişte limite. Emil Ionescu s-a referit la natura acelor limite: ”Este greu de precizat care erau limitele, cum erau gândite de către regim. Este evident că regimul lua la cunoştinţă de ceea ce se producea şi de ceea ce se cânta. Acest lucru este pentru mine foarte clar. Ceea ce este foarte important este că acei băieţi Sfinx şi Iris, mai înainte Phoenix, chiar exprimau o contestaţie. Uneori o exprimau în forme subversive, alteori contestau în direct. Perioada Phoenix a fost o perioadă de contestaţie directă, piesa Mamă, mamă” şi altele. Trenul fără naş”, în perioada aceea, toată lumea înţelegea ce era, se ştia cine era naşul. Horă de băieţi” este o contestaţie camuflată prin textul lui Arghezi. Tot la Sfinx avem o contestaţie muzicală de un rafinament extraordinar în Nu ne temem”. De această dată avem de-a face cu expresivitatea.”



    În general, pentru a avea succes, o melodie trebuie să aibă şi muzica şi textul atractive. Dar pentru a contesta realitatea comunistă textul trebuia să fie cu mult mai bun decât de obicei. Emil Ionescu: ”A fost mai important faptul că versurile au fost cântate. În momentul în care vii cu un text ca Mamă, mamă” sau Totuşi sunt ca voi” sau Hora de băieţi” şi cânţi într-un club se realizează, prin faptul că sunt 2-300 de oameni, o coeziune care ţine şi de text şi de muzică. Este în cele din urmă coeziunea aceea sufletească cu nişte valori. Perioada de maximă realizare artistică a celor de la Phoenix nu este perioada de maximă contestaţie ci este perioada în care Phoenix s-au reinventat, s-au redescoperit, aveau nevoie să facă asta pentru că nu mai puteau cânta nicăieri, erau refuzaţi la radio, în casele de cultură. A trebuit să se reconstruiască, indiscutabil, cu acel textier de geniu care este poet, Şerban Foarţă, a dat un suflu nou.”



    Phoenix a fost formaţia rock considerată cea mai rebelă, membrii ei părăsind România în 1977. În urma lor rămânea ”Cantafabule”, un dublu LP, considerat cel mai bun album rock românesc din toate timpurile. Dar formaţia a cunoscut şi o perioadă în care nu a mai contestat canonul, în anii de dinaintea plecării. Emil Ionescu s-a referit şi la anii 1980, anii cei mai cenuşii: ”Capodopera rockului românesc nu intră direct în vederile tematicii mele. Contestaţia apare în momentul în care te opui unor forme consacrate atunci, ale canonului ideologic şi muzical. Phoenix nu contestau acolo ceva, ei afirmau o identitate nouă acolo se năştea etno-rockul românesc, îşi afirmau o identitate nouă care însă mergea pe o linie ce nu putea fi contestată de partid. Partidul nu le mai putea spune că ce cântau ei era ceva nepermis. În texte era menţionat un Ev Mediu, animale fabuloase, iar muzica lor, foarte interesantă şi sofisticată, era un nou stil. Lumea era teribil de cenuşie în anii 1980, asta face cu atât mai mult valoarea de contestaţie a unor piese cum ar fi Trenul fără naş.” Acest tip de muzică în acei ani crunţi a avut o şi mai mare valoare. Era ceva deosebit să faci ce făceau aceşti băieţi, când totul era cenuşiu şi nimeni nu vedea nicio perspectivă de mai bine.”



    Rockul şi contestaţia au mers împreună în România partidului comunist. Însă fiecare cu limitările şi autolimitările sale.