Radio România Internațional

Tag: pionieri

  • Tineretul, turismul și educația în România socialistă

    Tineretul, turismul și educația în România socialistă


    Pe 6 martie 1945, la București era instalat abuziv guvernul condus de Petru Groza, guvern al unei alianțe conduse de partidul comunist, care punea România în orbitas URSS. Astfel, educarea tineretului în spiritul ideologiei marxist-leniniste a devenit unicul proiect național și el a fost pus în aplicare sistematic. Între 1945 și 1965, în România a urmat perioada de refacere de după război și de plată a despăgubirilor prin tratatul de pace, astfel că turismul și petrecerea timpului liber erau restrânse. De la mijlocul anilor 1960, revigorarea economică a dus și la revitalizarea turismului. Însă apariția turismului sub tutela organizațiilor de tineret ale partidului comunist, în care erau combinate ideologia și dobândirea de cunoștințe, era un împrumut din Uniunea Sovietică. Era vorba despre așa-numitul “turism cu scop”, denumit așa pentru a-l distinge de turismul din Occident.



    În acest sens au excelat expedițiile “Cutezătorii” după numele revistei cu același nume apărută în 1967. Începute în 1969, expedițiile “Cutezătorii” pentru copiii de școala gimnazială au fost organizate până în 1989. Diana Georgescu predă studii sud-est europene la University College London și a descris cadrul de organizare a expedițiilor “Cutezătorii”. “Anii 60, când este inițiată competiția, sunt ani, în general, de reforme și de schimbări și aceasta se vede și în cazul organizației pionierilor. Ea trece printr-o serie de reforme care o scoate mai mult sau mai puțin instituțional de sub tutela Organizației Tineretului Comunist și devine o organizație de sine-stătătoare cu președinte, vicepreședinte și tot felul de comisii pe sport-turism, pe artă și pe știință.”



    Pentru a li se da o tradiție și a-i mobiliza pe participanții la expedițiile “Cutezătorii” se făceau trimiteri la organizații similare din trecut precum “Cercetașii României”. Cel mai reprodus îndemn apărea trunchiat în aproape toate revistele de pionieri. Era un fragment din discursul istoricului Nicolae Iorga intitulat “Despre scopul cercetășiei”: “Scopul cercetășiei este acela de a vă face să treceți dincolo de slova cărților pentru a vedea lucrul cel adevărat și frumos care se găsește în natura însăși.”



    Expedițiile aveau loc în Munții Carpați, de-a lungul râurilor, în Delta Dunării etc. Taberele presupuneau dislocarea din casă și relocarea în colectiv și își propuneau să formeze experiență de viață, să promoveze cunoașterea țării și a culturii, să-i învețe pe copii relația cu statul și societatea socialistă. Pentru expedițiile “Cutezătorii” se constituiau echipe formate din profesori și elevi și în cadrul lor se făcea și educație patriotică, dar se și adunau cunoștințe de antropologie, istorie, etnografie, folclor, botanică, zoologie, geografie, mediu înconjurător, ecologie. Se țineau și jurnale ale expedițiilor. Se decernau premii pentru echipele participante care își trimiteau unor jurii jurnalele expedițiilor și colecțiile de obiecte.


    Diana Georgescu. “Expedițiile Cutezătorii nu erau o activitate obligatorie, dar activitățile pionierești erau încurajate și ceva trebuia făcut. Erau popularizate și pe mine m-a surprins să aflu că oamenii depuneau atât de mult efort și financiar și fizic. Expedițiile durau 3-4 săptămâni, aveau reguli stricte, nu aveai voie să folosești mijloace de transport decât pentru a ajunge în punctul inițial al traseului. Trebuia mers pe jos, trebuia trăit în cort într-un regim de autoservire. Trebuia ca membrii să-și gătească singuri, să-și facă rost de mâncare.”



    Se estimează că timp de mai mult de 20 de ani la expedițiile “Cutezătorii” au participat 30.000 de echipe, cu un efectiv de aproximativ 500.000 de pionieri. Diana Georgescu a discutat cu unul dintre cei care au participat și a aflat ce crede azi despre ce a fost atunci. “Într-un interviu cu un tip care a scris experiența pe blogul lui, o expediție în Ceahlău în 1978, l-am întrebat care a fost impactul expediției asupra lui. A spus că expediția crease o atmosferă de drog. După ce s-au întors din expediție, toată vacanța se întâlniseră numai ei, gașca. Se vedeau după-amiaza și seara și povesteau aceleași povești. Practic, retrăiseră toată expediția în vacanță și rămăseseră prieteni. Iar profesorii, în mod asemănător, majoritatea dintre ei, își începeau amintirile cu “eram tânăr, îmi plăceau copiii”.


    Mi-a plăcut răspunsul unei profesoare de limba română din Satu Mare care a condus un echipaj mixt româno-maghiar. Ea spunea că atunci erau profesori cu suflet, care își făceau meseria cu devotament și, în general, se vede o încercare de a-și recupera un soi de mândrie, de demnitate profesională. Nu pentru că li se impusese, impuse erau orele de informare politică pe care nu le făcea nimeni cu suflet. Dar într-o expediție, într-o excursie, nu intra politica. Era viață, așa cum era ea, trebuia făcută mâncare, trebuia parcurs drumul, era viață adevărată. Iată un proiect politic. În momentul în care valorile proiectului sunt interiorizate, când oamenii rezonează cu valorile lui, el nu mai pare politic.”



    Expedițiile “Cutezătorii”, chiar dacă au mai continuat din inerție câțiva ani după 1989, au dispărut. Au mai rămas amintirile unor generații întipărite pe hârtie, fotografie și film.






  • Generaţia “Tot înainte!”

    Generaţia “Tot înainte!”

    Oamenii au crezut că istoria este păstrătoarea fidelă a memoriei şi atunci când au transformat-o în disciplină academică s-au iluzionat că ea va fi chiar locul unde urma să fie găsit adevărul. Filosofia istoriei ne spune însă că istoria, memoria şi adevărul nu sunt altceva decât fragmente din ceea ce a aparţinut individului şi comunităţii. Iar nostalgia care ne încearcă uneori ne trimite către un trecut pe care, cel mai adesea, îl romanţăm, oricât de neplăcut a fost.



    Memoria comunismului a rămas una greu de asumat, greu de purtat, deşi nostalgia a umanizat-o într-o oarecare măsură. După zeci de ani de funcţionare a regimului comunist, după alte câteva zeci de ani în care studiile au arătat erorile sale catastrofale, nostalgia a fost cea care i-a reconciliat pe oameni cu comunismul şi cu faptele sale condamnabile. Generaţia “Tot înainte!” este generaţia copiilor din anii 1970-1980, care acum este generaţia matură a României. Ea se confundă şi cu generaţia decreţeilor, a copiilor care au rezultat de pe urma Decretului nr. 770 din 1966 care interzicea avortul. Denumită după salutul pionieresc “Tot înainte!”, ea a ajuns acum la vârsta nostalgiei, care nu se confundă însă cu nostalgia după regimul comunist, ci după vârsta care a definit-o ca atare.



    În anii 1990, generaţia “Tot înainte!” privea la nostalgia vârstnicilor cu un amestec de revoltă şi indiferenţă. Odată cu trecerea timpului însă generaţia “Tot înainte!” a fost cuprinsă, la rândul ei, de nostalgie. La început ca o joacă, apoi, din ce în ce mai profund. Istoricii Simona Preda şi Valeriu Antonovici au intervievat 22 de personalităţi publice pe marginea copilăriei în regimul comunist, atunci când copiii erau cumva în afara grijilor adulţilor. Au rezultat un volum, “Tot înainte! Amintiri din copilărie”, şi un film documentar. Simona Preda s-a referit la exerciţiul pe care le-a făcut împreună cu cei intervievaţi ca la un act de reculegere comună care nu este lipsit de capcanele percepţiei distorsionate.



    “Care este dificultatea atunci când vorbeşti despre copilărie? Poate părea banal, dar este foarte greu să vorbeşti despre propria copilărie. Cu atât mai mult cu cât ai în faţă o cameră de filmat. Este foarte greu să te recompui şi să te reactualizezi, să te regăseşti într-un timp în care, după multă vreme, rişti să-i contaminezi amintirile cu o grilă ideologică identificată mult mai târziu, după ani. În momentul în care ai avut de-a face cu adulţi, cu discuţii, cu studii, cu influenţe ideologice, rişti să te plasezi a posteriori faţă de lucruri pe care, cândva, le trăiai într-un anumit fel, cândva le simţeai într-o anumită manieră sau de care te bucurai într-un anumit fel când erai copil. Capcana principală atunci când avem de-a face cu studii despre memorialistică este această raportare târzie, contaminată, până la urmă, de maturitate. Aşadar, studiile memorialistice şi studiile de istorie orală întotdeauna vor fi afectate de trecerea timpului. În general, când vine vorba despre istorie, chiar şi când este vorba despre propria noastră persoană, avem de-a face doar cu interpretări. Realitatea sau noi, aşa cum am fost, cu bune şi cu mai puţin bune, cu lucruri senzaţionale sau care atunci ni se păreau senzaţionale, nu le mai putem recupera ad integrum, oricând de mult ne-am dori.”




    Nostalgia după copilăria comunismului este mai uşor de înţeles decât alte tipuri de nostalgie pentru că ea trimite la vârsta inocenţei, la vârsta la care lumea din jur este frumoasă, bună, pură, omul este înconjurat de afecţiune şi atenţie. Din acest motiv, întregul arsenal de obiecte, de situaţii, de aspecte de viaţă cotidiană al acelei copilării, ideologizată şi ea până în ultimul grad, este privită cu bunăvoinţă. Structura cvasimilitarizată a organizaţiilor de pionieri, drapelul roşu, salutul de pionier, uniformele şcolare, manualele, întregul univers al unui copil din anii 1970-1980, deşi reprezintă un stil de viaţă dintr-un regim politic care şi-a dresat şi umilit profund cetăţenii, au parte de un tratament îngăduitor.



    Simona Preda, asemenea celor care şi-au rememorat copilăria comunistă, ştie că vremurile de atunci nu trebuie să se mai întoarcă niciodată, dar viaţa oamenilor nu poate să facă abstracţie de ea. ”Mai există însă posibilitatea să recuperăm într-o anumită manieră doar ceea ce ne-a plăcut, sau ceea ce ne-ar fi plăcut să se întâmple. Sau să ne recuperăm cum credeam că eram sau cum ne-ar fi plăcut să fim. Şi aici intervine iar trecerea timpului. Eu cred că protagoniştii au fost sinceri, sunt momente în care sinceritatea sparge ecranul. Sunt momente în care ne punem întrebări despre anumite aspecte legate de trecut. Nu cred că se pot stabili diagnoze sau se pot face interpretări sociologice după câteva zeci de interviuri, nici după trei interviuri, treizeci, trei sute, trei milioane sau 23 de milioane, atâţia câţi am fost la un moment dat. Fiecare a trăit în propria sa copilărie, a trăit momentele sale de nostalgie, de măreţie sau de umilinţă şi nu cred că putem prescrie reţete după anumite tipare. Cum spunea cineva, eu n-am copilărit în comunism, am copilărit în timpul copilăriei mele.”



    Generaţia “Tot înainte!” este generaţia care a avut şansa istorică de a scăpa de cel mai opresiv regim politic din istorie. Este generaţia care a făcut România aşa cum este azi, este generaţia care, cu toate nostalgiile vârstei a treia, mai are încă un cuvânt de spus.