Printre destinele frânte mult prea
devreme şi mult prea dur de regimul comunist, se numără şi cel al poetului
Constant Tonegaru. Născut în 1919 şi mort în 1952, la nici 33 de ani, a avut,
totuşi, timp să marcheze avangarda poetică a epocii lui, dar şi generaţiile
următoare de la poeţii anilor 1980 – reprezentaţi, de pildă, de Mircea
Cărtărescu – până la cei lansaţi în anii 2000. Pe lângă talentul său ieşit din
comun, biografia sa nu a fost mai puţin interesantă. În prima parte, viaţa i-a
fost marcată de o crimă pasională: tatăl său, ofiţer de marină, îl va împuşca
pe iubitul mamei sale, după divorţ. Iar în a doua parte, Constant Tonegaru,
alături de mulţi alţi intelectuali, va cădea pradă epurării efectuate de
regimul instalat în 1945 şi va petrece un timp în închisorile comuniste. De
acolo, va ieşi atât de bolnav şi de afectat de torturi şi condiţii grele, încât
va muri la 100 de zile după eliberare. În prezent, la 100 de la naştere,
personalitatea şi talentul său încă sunt vii în amintirea celor care l-au
cunoscut, cum este şi scriitorul Barbu Cioculescu, fiul criticului literar
Şerban Cioculescu. Barbu Cioculescu. Când l-am cunoscut pe Constant Tonegaru
era în anii războiului, în epoca în care, sub influența lui Vladimir Streinu,
își definitiva normele scrisului. El începuse să publice încă de prin 1942
câteva poezioare, dar în acest mic cenaclu al lui Vladimir Streinu a publicat volumul Plantații, al cărui
titlu era de fapt Plantația de cuie. L-am cunoscut, așadar, în micul grup din
casa lui Vladimir Streinu. Eram elev în clasa a 7-a de liceu. Mi-a făcut o vie
impresie pentru că era o personalitate magnetică. Îți dădeai numaidecât seama
că e un om deosebit. Poate că și cultiva o anumită ostentație. Viața pe care a
dus-o a fost destul de modestă și necăjită, pentru că omul acesta s-a prăpădit
la 100 de zile după ce ieșise din pușcărie, probabil din cauza condițiilor de
detenție. N-a avut o situație materială bună
În 1945, un grup de scriitori români, cărora li s-a
alăturat şi Constant Tonegaru, au înfiinţat Asociaţia Mihai
Eminescu, ca formă de rezistentă împotriva persecuţiilor la care erau
supuşi intelectualii de către forţa sovietică de ocupaţie. Asociaţia avea şi un
scop umanitar: obţinerea de alimente şi medicamente din Occident pentru a le
distribui clandestin intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului
comunist. În acest context, poetul a intrat în atenţia autorităţilor comuniste
în anul 1949 când a fost arestat şi ulterior, trimis la închisoarea de la Aiud.
Când a fost eliberat, Constant Tonegaru era deja atins de o boală pulmonară
marcată de crize severe de hemoptizie şi a supravieţuit puţin după ieşirea din
detenţie. Barbu Cioculescu. Țin minte ziua când m-a trezit tata și
mi-a spus: Vino repede, că i s-a întâmplat lui Tonegaru ceva! Eu l-am
întrebat: L-au arestat din nou? Nu, s-a prăpădit! A fost un moment oribil
din viața mea. El e născut în
1919, eu în 1927. Erau opt ani între noi, o diferență destul de mare, dar
fusesem acceptat în grupul lor. A avut o destul de ciudată evoluție
post-mortem, în sensul că acest poet este, din punctul meu de vedere, foarte
însemnat. Aș îndrăzni să spun că este un mare poet. Asta este părerea mea. În
orice caz, este un poet autentic. Nu a avut, după ce a plecat dintre noi, faima
pe care ar fi meritat-o. E păcat că nu o are nici astăzi
După primul volum, Plantaţii, publicat în 1945, un al
doilea, Steaua Venerei, e tipărit de-abia în 1969, graţie lui Barbu Cioculescu.
O ediţie definitivă, Plantația de
cuie, a apărut, de asemenea, la
editura Vinea în 2003,dovadă că
poezialui Constant Tonegaru a
iradiat peste timp, după cum ne spune criticul literar Cosmin Ciotloş. Evident, poeţii Florin Iaru, Traian T. Coșovei, ba cred că și Mircea
Cărtărescu, îi sunt într-un mod straniu îndatorați lui Tonegaru, pentru că
lucrul ăsta se vede pe text, deși nu-mi amintesc ca ei să-l invoce printre
înaintași. În Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu îi dedică un scurt
paragraf. Sunt foarte rare cazurile de poeți de tipul acesta, impactanți,
originali, care să coaguleze în egală măsură, prin vibrații diferite ale
scrisului lor, e drept, să coaguleze așadar generații atât de diferite și
uneori ireconciliabile. Scrisul lui Tonegaru a avut, se vede asta, un impact în
ce-i privește pe poeții generației 60, mai ales ai finalului acestei generații.
Asta se simte chiar dacă n-o putem numaidecât
proba cu creionul în mână. Iar în cele din urmă cred că în mare măsură grație
acestei ediții, care nu se cheamă degeaba definitivă (Plantația de cuie, Vinea, 2003
– n.red.), a contat și pentru poeții din generația noastră.