Radio România Internațional

Tag: PNTCD

Arlette Coposu, die leidgeprüfte Frau des „Senioren“

Über Corneliu Coposu und seine Leidensgeschichte in kommunistischen Gefängnissen ist nach 1989 viel geschrieben worden. Er war ein Vorbild für die Wiederbelebung der rumänischen Demokratie nach 1990 und ein Wahrzeichen dafür, dass man die kommunistische Gefangenschaft mit Würde ertragen kann. In der Zwischenkriegszeit war er persönlicher Sekretär des gro‎ßen christlich-konservativen Politikers Iuliu Maniu (Nationale Bauernpartei – PNŢ). Zwischen 1947 und 1964 wurde er 17 Jahre lang von den kommunistischen Behörden inhaftiert und verbrachte 8 Jahre in Einzelhaft. Im Dezember 1989 baute er mit einigen anderen Überlebenden des kommunistischen Kerkers die Christlich-Demokratische Nationale Bauernpartei (PNŢCD) wieder auf.

Seine Frau Arlette wurde jedoch weniger Aufmerksamkeit geschenkt, obwohl diese bemerkenswerte Frau es überaus verdient hätte. Sie erlebte ein noch schlimmeres Schicksal als ihr berühmter Ehemann. Nachdem ihr Mann am 14. Juli 1947 verhaftet worden war, wurde sie aus ihrem Haus vertrieben und musste zur Familie ihres Mannes ziehen. Im Jahr 1950 wurde sie zusammen mit ihrer Schwester France verhaftet und unter dem Vorwurf der Spionage für Frankreich inhaftiert. Ihre Schwester starb im Gefängnis, und Arlette, obwohl sie das Gefängnis überlebte, starb 1966, zwei Jahre nach ihrer Entlassung und der Wiedervereinigung mit ihrem Mann, an Krebs. Corneliu Coposu heiratete nie wieder, und das Paar hatte nie Kinder.

Sie wurde 1915 als Arlette Marcovici in Constanţa geboren. Ihr Vater war der General Ion Marcovici, und ihre Mutter, Jeanne Huser, war französisch-schweizerischer Abstammung. Aus der früheren Ehe ihres Vaters stammten die drei Schwestern France, Odette und Antoinette. Die Familie Marcovici hatte ein Hotel am Meer, das Französische Hotel“, in dem sie 1941 ihren zukünftigen Ehemann, Corneliu Coposu, kennenlernte. Sie heirateten am 24. Oktober 1942 und waren nur 5 Jahre lang zusammen.

Corneliu Coposu hat eine wichtige Rolle in der jüngsten Geschichte Rumäniens gespielt. Manche Historiker sagen, dass die Demokratie in Rumänien ohne ihn und sein Überleben unter der kommunistischen Verfolgung und Inhaftierung viel schwieriger wiederaufzubauen gewesen wäre. Um ihn über seine Politik hinaus besser kennen zu lernen, muss man seine Familie und seine Empfindlichkeiten betrachten. Ionuţ Gherasim ist Vorsitzender der Stiftung Corneliu Coposu“. Er zitiert für uns ein Porträt von Arlette, das von Flavia Bălescu-Coposu, ihrer Schwägerin, skizziert wurde:

Dass Arlette in unser Leben trat, war ebenso überraschend wie unerwartet. Es war im Frühjahr 1941, als wir Flüchtlinge waren, weit weg von zu Hause. Unser Vater kam von einem Treffen mit dem päpstlichen Nuntius, Erzbischof Andrea Casulo, zurück und traf Corneliu, der in Begleitung einer blonden, blauäugigen jungen Frau ankam. Sie sprach die schönste rumänische Sprache, die kultivierteste, ohne jede Spur eines regionalen Akzents. Sie war strahlend und blickte einem direkt in die Augen. Vater sagte uns, er habe das Gefühl, dass sie die Braut von Corneliu sein würde. Zeitlich betrachtet dauerte die Ehe 24 Jahre, aber sie verbrachten nur 6 Jahre miteinander. In unserer kurzen Begegnung, liebten und bewunderten wir sie, weil sie die Verkörperung ihres Namens war, denn Arlette bedeutet »Ehre«. Sie war kompetent, aktiv, freundlich, gro‎ßzügig, aufmerksam, ernsthaft, kreativ und temperamentvoll.“

Die Historikerin Andreea Mâniceanu ist die Autorin einer Biografie über Arlette Coposu. Sie verbrachte viele Stunden mit Flavia und Rodica Coposu, ihren Schwägerinnen, die ihr anhand von Fotos und Dokumenten aus dem Familienarchiv von der Beziehung ihres Bruders zu ihr berichteten. Das Ergebnis war ein kleiner Abschnitt der Geschichte, auf den die Autorin sehr stolz ist. Besonders stolz ist sie darauf, dass sie eine Heldin der jüngeren rumänischen Geschichte in den Vordergrund gestellt hat, die beispiellosem Übel gegenüberstand und es überlebte, um in die Zukunft zu blicken:

Dies ist eine Lebensgeschichte, die ich auf ewig zu erzählen habe. Es ist die Lebensgeschichte eines Vorbildes von Würde und Bescheidenheit. Sie war eine au‎ßergewöhnliche Frau mit ungebremstem Mut und starkem Glauben. Auf dem Foto, das am Tag ihrer Entlassung nach 14 Jahren in kommunistischen Gefängnissen aufgenommen wurde, fand sie die Kraft, zu lächeln. Es ist das Foto einer Frau, die nach über einem Jahrzehnt der Qualen die Kraft findet, optimistisch in die Zukunft zu blicken. Ihre Geschichte sollte der Historie nicht verloren gehen, sei es auch nur deswegen.“

Die Geschichte von Arlette Coposu ist den Rumänen heute nicht sehr bekannt, aber sie wäre es würdig, Denkmäler wie die ihres viel bekannteren Mannes in Bukarest und im ganzen Land zu haben.

21 September 2020
Ion Raţiu – milliant pour la démocratie dans l’exil

Revenu d’exil en 1990, après la chute du communisme, Ion Raţiu a compté parmi les personnalités qui ont reconstruit le Parti National Paysan Chrétien et Démocrate (PNTCD) et ont œuvré pour refaire le climat démocratique en Roumanie.

Ion Raţiu est né le 6 juin 1917 à Turda, dans l’ouest du pays, dans une famille d’intellectuels roumains qui ont lutté pour les droits nationaux des Roumains dans l’Empire des Habsbourg et d’Autriche-Hongrie. Il a étudié le droit à Cluj et l’économie à Cambridge et il a été un militant du Parti National Paysan. En 1940 il entre au ministère des Affaires Etrangères comme diplomate et il est envoyé tout de suite à Londres, en février 1940. Après l’occupation nazie de la France, principal allié de la Roumanie, Ion Raţiu continue à travailler à la légation roumaine de Londres jusqu’en septembre 1940, lorsque le général Antonescu et le mouvement d’extrême-droite « la Garde de Fer » accèdent au pouvoir à Bucarest. Anglophile et francophile, Raţiu refuse d’accepter que la Roumanie ait rejoint la coalition dirigée par l’Allemagne nazie.

En 1985, dans une interview pour l’émission « L’actualité roumaine » de Radio Free Europe et conservée dans les archives du Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine, Ion Raţiu racontait dans quelles conditions il était resté en Grande Bretagne : « Après le départ du roi Carol II et l’instauration en Roumanie de l’Etat national légionnaire (d’extrême-droite), j’ai démissionné, en septembre 1940. Je me suis rendu au ministère britannique des Affaires Etrangères et j’ai demandé l’asile politique, qui m’a été immédiatement accordé. J’ai eu la grande chance de recevoir une bourse à Cambridge où j’ai étudié pendant 3 ans, obtenant un diplôme en sciences économiques. Pendant que j’étais à Cambridge, j’ai parlé à la radio du problème transylvain, notamment après que la Roumanie se soit vu ravir la Transylvanie du nord, en 1940. Toujours pendant cette période passée à Cambridge, j’ai été actif au sein de l’association des étudiants roumains de Grande Bretagne. »

Ion Raţiu s’est engagé dans la propagande visant à faire sortir la Roumanie de l’Axe, pour rejoindre les Nations Unies. Pourtant, il souhaitait que la guerre une fois terminée, l’Europe Centrale et de l’Est – et implicitement la Roumanie – reste sous l’influence de la démocratie occidentale.

Ion Raţiu: « J’ai travaillé au Conseil international des étudiants, dont j’ai été désigné vice-président, pendant la guerre, et au Comité exécutif mondial de la jeunesse. Puisque nous étions tous exilés en Grande Bretagne et par conséquent préoccupés par l’avenir de l’Europe après la guerre, nous avons également créé une organisation que nous avons appelée CECCILS, en fait une société des étudiants et de la jeunesse d’Europe Centrale et Orientale. Bien que très jeune encore, j’ai été coopté dans le mouvement des Roumains libres qui s’est opposé à l’alignement de la Roumanie sur la politique de l’Allemagne nazie et qui a toujours affirmé que la Roumanie avait sa place parmi les grandes puissances démocratiques occidentales qui avaient créé la Grande Roumanie. Durant cette période j’ai écrit des articles, j’ai tenu des conférences, j’ai parlé à la radio – à la BBC, bien sûr. »

Devenu homme d’affaires prospère, Ion Raţiu n’a pas assisté passivement, depuis l’Occident, à la soviétisation de la Roumanie. Il a fondé une organisation anticommuniste, l’Union mondiale des Roumains libres, et a créé le journal « Românul liber » – Le Roumain libre – d’orientation démocratique, très influent parmi les membres de l’exil roumain.

Ion Raţiu : « Nous avons sorti, dès 1955, un bulletin d’infos hebdomadaire en anglais. On l’appelait Free Romanian Press, et il était censé informer l’Occident, notamment les journaux, les députés et les hommes politiques britanniques, de la situation en Roumanie. 20 ans plus tard, nous avons transformé cette publication en une revue que l’on l’appelait toujours « La presse roumaine libre », seulement elle était devenue une sorte de brochure mensuelle en anglais et en français. En 1965 nous avons créé l’association « Acarda », qui était une Association culturelle des Roumains de Grande Bretagne. Bien qu’appelée « culturelle », selon la tradition transylvaine des siècles passés, « culturel » signifiait aussi « politique », car il s’agissait d’affirmer nos aspirations. »

En 1985, Ion Raţiu était persuadé que seule l’unité de tous les Roumains pouvait déterminer un retour à la démocratie. Aussi, son organisation s’adressait-elle à tous ceux qui souhaitaient s’engager dans les efforts de restauration de la démocratie.

Ion Raţiu : « En 1980, nous avons lancé, avec le professeur Brutus Coste des Etats-Unis, un appel par lequel nous informions tout le monde qu’il fallait agir pour que ce pays soit dignement représenté en Occident. Un Comité national roumain avait existé jusqu’en 1975. Nous avons estimé que l’on devait continuer cette lutte, nous avons lancé cet appel et nous avons créé, en 1984, l’Union Mondiale des Roumains Libres. Nous avons affirmé dès le début que cette entreprise ne pouvait reposer sur des partis politiques, que tous devaient faire un effort pour la cause roumaine, se joindre à nous, quel que soit le parti auquel ils appartenaient ou avaient appartenu dans le passé. Cela ne veut pas dire que les partis ne doivent pas faire leur travail. Au contraire, les partis doivent faire leur travail, car il n’y a pas de démocratie sans partis politiques. »

De retour en Roumanie en 1990, Ion Raţiu a été le même homme ferme dans ses convictions démocratiques, un véritable repère moral. Il est décédé le 17 janvier 2000 à Londres, mais son corps a été ramené dans son pays natal et enterré dans sa ville de Turda, comme il l’avait souhaité. (Trad. : Dominique)

4 September 2017
Corneliu Coposu, seniorul noii democrații române

Se spune că unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții unui om este ceea ce lasă în urma lui, adică moștenirea. Este vorba nu numai de bunurile fizice, cât mai mai ales de bunurile simbolice, de comportament, de îndemnuri pentru urmași, de mod de viață. Corneliu Coposu a murit îpe 11 noiembrie 1995 și acum aproape toți românii își amintesc de el ca de un martir al democrației și ca de un model al renașterii ei după 1989, după aproape o jumătate de secol de regim comunist. A lăsat în urmă un uriaș capital simbolic de credință politică și religioasă, de integritate, austeritate, rezistență fizică și psihică în confruntarea inegală cu regimul comunist, în fața căruia mult prea mulți oameni au cedat ori cu care au colaborat. ”Diavolul în istorie”, așa cum a denumit filosoful polonez Leszek Kolakowski regimul terorii roșii, nu l-a lăsat în pace pe Corneliu Coposu până în anul 1989, anul căderii sale. A căutat să-l ademenească, să-i corupă sufletul și convingerile și să-l compromită. După propriile mărturii, confirmate și de documentele descoperite în arhiva fostei Securități, după eliberarea din închisoare, Coposu a fost arestat pe perioade scurte de 27 de ori, casa i-a fost percheziționată de alte zeci de ori, confiscându-i-se mai mult de 3000 de documente personale.

Corneliu Coposu a fost omul în jurul căruia, în 1989, câțiva români, după care au urmat din ce în ce mai mulți, s-au angajat pe calea refacerii țesutului politic, societal, cultural și mental românesc grav lovit de practicile tiraniei comuniste. În primele luni ale anului 1990, Coposu părea singur și refuzat de majoritate. Totuși, în 1995, anul în care înceta din viață, Coposu avea de partea sa un procent semnificativ de cetățeni români hotărâți să schimbe ceva. În schimbarea de atitudine pe care românii au avut-o între 1990 și 1995 față de Coposu, cel mai mult a cântărit cantitatea uriașă de suferință pe care acest om a îndurat-o. După 17 ani și jumătate de regim de închisoare de exterminare, între 1947 și 1965, ”Seniorul”, așa cum a fost supranumit cu respect și duioșie, a confirmat un proverb vechi de când lumea: că adevărul triumfă întotdeauna, că el iese deasupra apei ca untdelemnul. Dar Corneliu Coposu nu s-a referit niciodată la sine ca la un exemplu singular de urmat. El a spus mereu că modelul său a fost cel al unei întregi generații de români care, fatalmente, nu au supraviețuit pentru a povesti grozăviile văzute și îndurate.

Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢ Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964. 9 ani din cei 17 i-a petrecut într-un regim de completă izolare și la ieșirea din izolare aproape că uitase să vorbească.

Întâlnirea cu un om de statura morală a Seniorului este un privilegiu, iar experienţa existenţială maximă pe care a putut-o împărtăși a fost închisoarea ca univers închis, întunecat și represiv în cel mai înalt grad. Pentru Coposu, acel univers a fost penitenciarul de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”

Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume, ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, își amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care îl ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”

De multe ori Coposu a fost întrebat dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, de tot atâtea ori el a răspuns negativ. În 1993 spunea: ”mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”

16 November 2015
Corneliu Coposu, personalitate emblematică

Când
clasa politică de la Bucureşti e complet discreditată, când zecile de mii de
protestatari ieşiţi, luna aceasta, în stradă scandează furioşi Toate partidele
– aceeaşi mizerie!, e aproape neverosimil ca românii să-şi mai găsească repere
morale printre oamenii politici. Deşi rarisime, astfel de personalităţi
emblematice există.

Născut în 1914, într-o familie de militanţi pentru
drepturile românilor din Transilvania, aflată, pe atunci, sub ocupaţie
austro-ungară, Corneliu Coposu avea să crească şi să se formeze în România
întregită, regală şi democratică de după Primul Război Mondial. Absolvent de
Drept, ziarist şi sportiv de performaţă, a devenit omul de încredere al
liderului naţional-ţărănist şi fostului premier Iuliu Maniu, un democrat
autentic şi un adversar ireductibil, deopotrivă, al nazismului german şi
bolşevismului sovietic. Fidelitatea faţă de Maniu şi faţă de principiile
democratice l-au transformat pe Corneliu Coposu într-una dintre ţintele
predilecte ale Securităţii, poliţia politică a dictaturii comuniste instalată
în România, după al doilea război mondial, de ocupanţii sovietici. Arestat în
1947, el a fost deţinut politic timp de 17 ani, dintre care o parte i-a
trăit în recluziune completă. În 1964, comuniştii au golit închisorile, convinşi
că şi-au consolidat regimul şi încercând să-şi cosmetizeze imaginea, atât în
ochii românilor, cât şi ai Occidentului. Coposu a rămas, însă, sub
supravegherea permanentă a Securităţii. După Revoluţia anticomunistă din
decembrie 1989, alături de veterani ai ţărănismului interbelic, dar şi de
foarte tineri anticomunişti, el a reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu,
afiliat ulterior Internaţionalei Creştin-Democrate şi popularilor europeni.

În
atmosfera imediat post-comunistă, când, perceput drept lider al Revoluţiei,
liderul de stânga Ion Iliescu fusese, practic, plebiscitat la primele alegeri
prezidenţiale, PNŢCD a fost lovit de
forţe antiromâneşti prin mineriade, prin regimul bazat pe corupţie, pe
banditism, pe acapararea puterii prin orice mijloace – îşi amintea la
comemorarea lui Coposu unul dintre apropiaţii acestuia.

Liderul
creştin-democrat a rămas imperturbabil în crezul său: regalist, anticomunist,
pro-occidental, promotor al reunificării Republicii Moldova cu Patria. El spunea – rememora, recent, un admirator -
că patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de
a-ţi da oricând viaţa pentru ea. Inflexibil în convingeri, dar nepierzându-şi
nicio clipă umorul, sensibil poet creştin, dar şi suporter al echipei naţionale
de fotbal, greco-catolic înconjurat de prieteni de confesiune creştin-ortodoxă, Coposu a condus PNŢCD şi a fost liderul Opoziţiei coalizate în
Convenţia Democrată până când, în urma unui cancer pulmonar, s-a stins din
viaţă, pe 11 noiembrie 1995. Uriaşa emoţie colectivă provocată de moartea lui
avea să poarte Convenţia, un an mai târziu, spre victoria de la alegerile
generale. Corneliu Coposu n-a mai apucat acel triumf electoral, dar el
devenise, deja, după o formulă din presa vremii, preşedintele moral al
României.

11 November 2015
Centenar Corneliu Coposu

Este imposibil de cuantificat contribuţia unei personalităţi politice sau a alteia în reconstrucţia democraţiei româneşti după dezastrul dictaturii comuniste. Nimeni, însă, nici măcar adversarii cei mai duri din primii ani postrevoluţionari, între care fostul nomenclaturist comunist şi preşedinte de stânga Ion Iliescu, nu ar îndrăzni să-i nege lui Corneliu Coposu rolul major jucat în schimbarea la faţă a unei Românii mutilate.

Ardeleanul fidel monarhiei, unui singur cult, cel greco-catolic şi unui singur partid, Naţional Ţărănesc, le-a arătat românilor, imediat după 1990, când prejudecăţile şi ignoranţa ţineau loc de înţelepciune şi bun simţ, un mod aparte de a face politică. Unul din care erau evacuate trădarea, compromisul ce compromite şi tranzacţiile cu valori şi principii. 17 ani de detenţie în locurile cele mai temute de pe harta Gulagului comunist nu i-au zdruncinat credinţa în democraţie şi justiţie.

În anii 80, cei mai grei ai dictaturii lui Ceauşescu, a înşelat vigilenţa unui regim care îl pusese la index şi a reuşit aflierea Partidului Naţional Ţărănesc, căruia i-a adăugat şi componenta creştin dempcrată, la familia partidelor creştin — democrate şi conservatoare din Europa. După 1990, a impus PNŢCD ca lider al Opoziţiei şi a iniţiat Convenţia Democratică din România, ce reunea toate partidele şi grupările civice care percepeau Frontul Salvării Naţionale şi pe liderul său, Ion Iliescu, drept frâne puternice pe traseul revenirii la democraţie.

Corneliu Coposu este cel care a inventat termenul “criptocomunist”, pentru a-i defini pe politicienii tributari vechilor deprinderi de activişti, contestatari mai mult sau mai puţin declaraţi ai pluralismului şi economiei de piaţă. Pentru meritele sale, în 1995, a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Franţa cetăţenilor străini. S-a stins pe 11 noiembrie 1995, iar dispariţia sa a creat un val uriaş de simpatie populară, care a contribuit decisiv la victoria Convenţiei Democratice în alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1996.

Analişti, comentatori din presă şi simpatizanţi de dreapta sunt de acord că erorile grave în guvernare, declinul şi dezmembrarea CDR, urmate de căderea PNŢCD într-un anonimat din care pare incapabil să iasă, au fost posibile deoarece politicienii care i-au urmat lui Coposu nu se ridicau la nivelul inteligenţei şi viziunii sale politice. Iar în ce priveşte moralitatea, orice tentativă de a face comparaţii pare indecentă. De la stanga la dreapta, clasa politica din România este înţesată de veleitari, indivizi care văd politica doar ca pe un vehicul către înavuţire, capabili să treacă fără scrupule de la un partid la altul.

În finalul unui excepţional articol scris la dispariţia lui Corneliu Coposu, jurnalista Tia Şerbănescu nota că Seniorul, de atâtea ori şi atâta vreme întemniţat a fost, acum, arestat de Moarte”. Odată cu el, a fost încarcerat, pe viaţă, un mod unic de a face politică, bazat de onoare şi loialitate.

20 May 2014
Zentrales Wahlbüro sortiert Kandidaten für die Wahlen zum Europäischen Parlament aus

Am 25. Mai werden in Rumänien die Wahlberechtigten an die Urnen gerufen, um ihre Verterter im Europäischen Parlament zu wählen. Entsprechend dem Verfahren müssen die unabhängigen Kandidaturen erst von dem Zentralen Wahlbüro für gültig erklärt werden. Am Mittwoch kündigte das Zentrale Wahlbüro an, es habe die Listen aller Parlamentsparteien angenommen. Die Gro‎ßparteien dürften laut bisherigen Wahlumfragen den grö‎ßten Teil der Mandate in Brüssel für sich gewinnen. An den Start gehen die rumänischen politischen Parteien, die gro‎ßen europäischen politischen Familien angeschlo‎ßen sind. Das regierende linke Bündnis, gebildet aus Sozial-Demokraten, der Konservativen Partei und dem Ungarnverband, tritt zur Wahl für die europäischen Sozialisten an, der mitregierende Ungarnverband sowie die Liberal-Demokraten aus der Opposition für die Europäische Volkspartei, während die Liberalen für die Allianz der Liberalen für Europa kandidieren.

Die Nationale Christdemokratische Bauernpartei (PNŢCD) sowie die keiner politischen Familie zugehörigen und au‎ßerparlamentarischen Formationen — die populistische Volkspartei PP-DD, die konservativen Mişcarea Populară (Volksbewegung) und Forţa Civică (Bürgerkraft) — sind weitere Parteien, deren Kandidatenlisten vom Zentralen Wahlbüro akzeptiert wurden. Der bekannteste Name auf der Liste der unabhängigen Kandidaten ist die ehemalige Turn-Weltmeisterin Corina Ungureanu.

Die Meldung über die ausgeschiedenen Kandidaten sorgte für Erstaunen. Ein renommierter Name der rumänischen Filmkunst und einer der beliebtesten Schauspieler Rumäniens, Mircea Diaconu, efreut sich nicht desselben Erfolgs als Politiker. Er war Theaterintendat, Senator der Liberalen Partei und Kulturminister, aber keine dieser Rollen passte ihm. Nachdem Diaconu seine Absicht bekanntgab, zur Europawahl anzutreten, forderte die Nationale Integritätsagentur (ANI) vom Zentralen Wahlbüro, seine Kandidatur abzulehnen. Es gebe einen endgültigen Beschluss der Justiz, laut dem Diaconu sich bis 2015 um kein zur Wahl stehendes Amt bewerben darf, so die Nationale Integritätsbehörde. Vor zwei Jahren war Diaconu seines Senatoramtes enthoben worden, nachdem er der Unvereinbarkeit mit dem Amt bezichtigt wurde. Dieses Jahr haben ihn die Liberalen aus Angst, dass sein Name die ganze Liste der Partei gefährden könnte, als Kandidat für die Europawahl abgelehnt. Als unabhängider Kandidat gelang es ihm ebenfalls nicht, von dem Zentralen Wahlbüro akzeptiert zu werden.

Bemerkenswert war auch die Kandidatenliste der nationalistischen und populistischen Gro‎ßrumänien-Partei (PRM), die im Parlament derzeit nicht vertreten ist. Der Gründer der Partei und aktuelle Europabgeordnete, Corneliu Vadim Tudor, und seine ehemalige rechte Hand, der Bürgermeister der siebenbürgischen Stadt Cluj (Klausenburg) in den 90er Jahren, Gheorghe Funar, haben die Absicht erklärt, im Namen derselben Partei für die Europawahl gegeneinander anzutreten. Das Zentrale Wahlbüro hat aber beide Kandidaturen abgelehnt. Die Enscheidungen des Zentralen Wahlbüros, Kandidatenlisten und unabhängige Kandidaturen abzulehnen, dürfen vor Gericht angefochten werden. Die Kandidaturen für die Europawahl gelten ab dem 16. April als endgültig.

3 April 2014