Actualul
ministru român al Transporturilor, Răzvan Cuc, a promis, la preluarea
mandatului, la finele lunii februarie, că va petrece mai mult timp pe
şantierele de infrastructură rutieră din ţară, decât în comodul său birou din
Bucureşti. Iar presa relatează constant despre vizitele sale ‘în teritoriu’. Duminică, ministrul a verificat în ce stadiu se
află lucrările de reparaţie de la kilometrul 36 al autostrăzii A1, care leagă Bucureştiul
de oraşul Piteşti, din sudul ţării: Dumneavoastră vedeţi
ce trafic e aici? La ora trei o să fie blocat totul. Vă convine să ne claxoneze
tot timpul şoferii, să ne claxoneze românii? Contractul e semnat din noiembrie,
s-a început decopertarea în aprilie. Nu se poate aşa ceva! Aveţi 24 de ore să
stabiliţi soluţii aici. În 30 de zile vreau să văd lucrarea terminată.
Anterior,
vineri, ministrul Transporturilor a fost în vizită în judeţul Satu Mare, din
nord-vestul României, pentru a vizita şantierul de lucru al şoselei de ocolire
a municipiului reşedinţă de judeţ omonim, pentru ca, apoi, sâmbătă să se deplaseze în Sălaj, în centru: Vreau să văd rezultate, vreau să stau
pe şantiere deschise, vreau să deschidem cât mai multe şantiere în toată ţara
şi, acolo unde s-a promis şi nu s-a făcut sau nu se va respecta termenul,
directorii răspund cu funcţia.
Toată lumea ştie la perfecţie teoria -
fără o infrastructură corespunzătoare,
între altele, numărul accidentelor rutiere nu va scădea, iar timpul petrecut în
trafic nu se va micşora. În fiecare zi, în România, cinci oameni mor în
accidente rutiere. În peste 30.000 de accidente produse anual pe șosele,
aproape 2.000 de victime își pierd viața. Siguranța rutieră plasează România pe
ultimul loc în Uniunea Europeană.
Or, la 30 de ani de la Revoluţia anticomunistă şi la 12 de când ţara este
membră a blocului comunitar, nici măcar o singură autostradă nu traversează
munții Carpaţi. La sfârșitul lui 2018, România avea doar aproximativ 800
kilometri de autostradă, din care circa 100 oricum moşteniţi din perioada
dictatorului Nicolae Ceauşescu. Nici una, însă, dinspre centru către sud, nici
dinspre centru către estul ţării.
Cele câteva sectoare de autostradă construite
până acum fac mai degrabă legătura cu străinătatea, decât să le permită transilvănenilor,
de pildă, să ajungă mai repede la București sau să le simplifice drumul spre
vacanța pe litoralul la Marea Neagră. Doar drumuri cu două benzi care
traversează la fiecare 10 kilometri o localitate – cu limitări de viteză,
bicicliști nesemnalizați corespunzător, tractoare, căruțe trase de cai,
șantiere, obstacole și nenumărate gropi nesemnalizate. Astfel că, un drum de
aproximativ 350 de kilometri poate dura până la şase ore. În Parlament sunt
legi care obligă statul să lucreze cu prioritate la aceste proiecte. Uniunea
Europeană aproape că se roagă de autoritățile de la București să absoarbă bani
pentru construcția șoselelor de mare viteză. Și, cu toate acestea, lucrurile se
mișcă foarte greu. Dacă la teorie se pricep toţi, se pare că practica îi omoară!
Pe lângă indolenţa celor care s-au perindat, de-a lungul anilor, la Putere,
birocraţia a fost una din piedici, dar şi alegerea unor constructori, inclusiv
străini, al căror scop principal a fost să-şi umfle conturile.