Tag: Podul Mogosoaiei

Bucureştiul, ca orice oraş în
transformare, şi-a schimbat fizionomia constant începând cu prima jumătate a
secolului al 19-lea. Oraş eminamente oriental până în jurul anului 1800, fără
monumente de for public, Bucureştiul era caracterizat de călătorii străini, aşa
cum se poate vedea şi în picturile vremii, drept unul precar din punctul de
vedere al locuirii şi calităţii vieţii. Monumentele Bucureştiului nu au fost
cele pe care le putem vedea azi. Începând cu secolul al 19-lea, fiecare
generaţie şi-a imortalizat momentele istorice importante şi personalităţile în
monumente de for public. Multe monumente pe care muzeograful Cezar Petre
Buiumaci de la Muzeul Municipiului Bucureşti le-a descris nu mai există, însă
ele au o memorie care arată cum a evoluat transformarea Bucureştiului dintr-un
târg oriental într-un oraş cu ambiţii de capitală europeană: În Piaţa Vorniciei, pe locul
actual al Muzeului Colecţiilor de Artă de pe Calea Victoriei, în 23 iunie 1848
a fost amplasată statuia României eliberate, o statuie realizată de Constantin
Daniel Rosenthal, descrisă în ziarul Pruncul român în felul următor: monumentul
reprezenta o Famă [engl.
Pheme, fr. Fama] togată şi încoronată cu lauri peste
pletele bogate, răsfirate pe umeri, care încă poartă la încheieturi resturile
lanţurilor care o încătuşaseră până atunci. Într-o mână ţine o cârjă crucigeră,
iar în cealaltă balanţa, simboluri ale credinţei şi dreptăţii. Cu un picior
calcă duşmanii reprezentaţi de un şarpe. Această primă statuie bucureşteană nu
rezistă decât 5 zile deoarece caimacamul Emanoil Băleanu, de frica unei
intervenţii ruso-turce, declară reinstaurate Regulamentele organice şi o
distruge. În Pruncul român, C.A. Rosetti descrie acea acţiune: statuia
reprezentând România deliverată, cu simbolul dreptăţii şi al creştinismului,
cumpăna şi crucea, ce se afla în curtea vorniciei, fu dărâmată din porunca
domnului Emanoil Băleanu care la acest act de vandalism se sluji de cuvinte
atât de proaste şi ticăloase încât condeiul nostru refuză a întina hârtia.
Asemenea fu dărâmată şi cadra, adică soclul, ce se afla acolo fără a respecta
proprietatea. Astfel că monumentul a avut o existenţă efemeră, monument menit
să dureze o veşnicie.

Calea
Victoriei de azi sau Podul Mogoşoaiei, cum era denumită în epocă, a fost multă
vreme principalul loc în care monumentele publice bucureştene şi-au găsit
locul. Cezar Petre Buiumaci: În
faţa nou-construitului Ateneu găsim Coloana cu vultur a lui Storck, care este
mutată în 1890 de primarul Pache Protopopescu într-o piaţetă a noului bulevard,
unde însă nu va sta prea mult deoarece în 1903 este dezvelită statuia lui
Rosetti. În faţa Ateneului, de unde plecase Coloana cu vultur, au fost
amplasaţi, o scurtă perioadă, Alergătorii lui de Boucher, care însă lasă
locul statuii lui Eminescu, ei fiind mutaţi pe Calea Victoriei, la intersecţia
cu Biserica Amzei. Coloana cu vultur ajunge în Piaţa Regina Maria unde va sta
până la cutremurul din 1977 când se va ruina şi va fi pierdută. Grădina
Ateneului avea monumente pe stânga şi pe dreapta care vor fi mutate, la un
moment dat, în Cişmigiu, şi cu acea ocazie statuia lui Ienăchiţă Văcărescu este
pierdută.

Muzeograful Cezar Petre Buiumaci a descris
cum s-a modificat unul dintre locurile emblematice ale Căii Victoriei de azi,
Piaţa Tricolorului: Pe
Calea Victoriei, în locul mănăstirii Sărindar, cu ocazia vizitei împăratului
Franz Josef în 1896, se amenajează aşa-numita Fântână a Păcii, cunoscută şi sub
numele de Fântâna Sărindar, o fântână foarte frumoasă, dar care, din cauza
materialului din care a fost făcută, s-a ruinat foarte repede şi a dispărut. Nu
după mult timp, a fost construit Cercul Militar iar în faţa acestuia avem
propunerea lui Onofrei pentru monumentul lui Nicolae Filipescu. Apoi,
Municipalitatea decide să amintească de Fântâna Sărindar şi amenajează o altă
fântână care poate fi văzută şi astăzi în aşa-numita Piaţă a Tricolorului.

Arcul de Triumf, monument
reprezentativ al Bucureştiului, are şi el o istorie a transformării. Cezar
Petre Buiumaci: Pentru
serbările încoronării lui Ferdinand şi Mariei a fost propusă o Poartă Triumfală
şi arhitectul Petre Antonescu este ales să ridice un arc de triumf într-o
perioadă relativ scurtă, mai puţin de un an. Este turnat un cadru din beton,
însă elementele ornamentale sunt din materiale foarte puţin rezistente,
ornamentaţia este construită din ipsos în acea tehnică patinată ca să respingă
ploaia. Antonescu apelează la mari sculptori pentru decorarea acelui arc.
Soldaţii aveau 5 metri şi jumătate înălţime, erau 8, câte 4 la fiecare picior
al arcului. Era vorba despre ostaşul român al lui Storck, ostaşul dac al lui
Spathe, ostaşul lui Mircea cel Bătrân de Medrea, ostaşul lui Ştefan cel Mare
de Paciurea, ostaşul lui Mihai Viteazul de Alexandru Severin, pandurul lui
Tudor Vladimirescu de Jalea, dorobanţul independenţei de Ion Iordănescu,
ostaşul unirii de Dumitru Măţăoanu. În arcadă, Alexandru Călinescu a realizat
efigiile lui Ferdinand şi Maria, singurele elemente ale noului arc de triumf de
azi care se păstrează de la vechiul arc de triumf, care se ruinează deoarece
administrarea lui este pasată de la o instituţie la alta: de la Ministerul
Culturii la Primăria Capitalei, de la Comisia Monumentelor Istorice la
Ministerul Lucrărilor Publice, de la Ministerul Agriculturii la Ministerul
Apărării. Deşi fuseseră alocate bugete pentru refacerea lui, se ruinează şi
graţie regelui Carol al II-lea avem un nou arc de triumf, proiectat tot de Petre
Antonescu, inaugurat în 1936.

Dar
lista monumentelor pe care Bucureştiul nu le mai are azi este mult mai mare. În
acelaşi timp însă nu înseamnă că ele sunt cu totul pierdute dacă există în
memorie.