Tag: Policarp Chițulescu

  • Antim Ivireanul

    Antim Ivireanul

    C’est grâce au métropolite orthodoxe Antim Ivireanul que les traductions religieuses se multiplient au 18e siècle, alors que les messes en langue roumaine se répandent sur l’ensemble du territoire de cette principauté roumaine.


    Né en 1650 sur le territoire de la Géorgie actuelle, une région qui était sous occupation turque et persane à ce moment-là, Antim se consacre à la vie monacale. Devenu d’abord esclave et emmené à Constantinople dans sa jeunesse, une fois libéré, il se dédie aux activités culturelles : il apprend la sculpture en bois, la calligraphie, la peinture, la broderie et plusieurs langues : le grec, l’arabe et le turc.


    C’est une époque où en Europe, on commence à traduire, peu à peu, les livres religieux dans les langues locales. Démarrée au cours des premières décennies du 16e siècle, la réforme religieuse luthérienne se donne alors pour mission d’émanciper les fidèles face aux prêtres, qui ne sont plus considérés comme les seuls interprètes des textes sacrés. Les traductions des livres religieux dans les langues locales servent exactement à cette fin, dans un esprit qui renie les langues sacrées.


    Les mêmes tendances se manifestaient dans l’espace roumain, si bien qu’au début du 17e siècle, les textes sacrés circulaient déjà dans la langue locale. L’urgence n’était pas si grande pour les Grecs et les Slaves orthodoxes, car des livres de culte écrits en grec et en slavon, existaient depuis déjà des siècles. Mais pour les orthodoxes parlant le roumain, le besoin d’avoir accès à des textes religieux traduits fut constant.


    C’est dans ce contexte que s’affirme Antim Invireanul. Il se fait remarquer au bon moment, estime notre invité, le traducteur Policarp Chitulescu. A son avis, c’est Antim Ivireanul qui établit la direction que la culture religieuse allait suivre dans l’espace roumain. Policarp Chitulescu précise :


    « C’est à lui que l’on doit la victoire totale. C’est Antim Ivireanul qui a définitivement ouvert la voie à la célébration des messes religieuses en langue roumaine. Pourquoi était-il si important d’avoir des messes en roumain ? Imaginons que les Grecs d’aujourd’hui observent des messes en grec ancien et que le peuple qui parle le néo-grec ne comprend pas la cérémonie. J’ai été surpris de voir à Chisinau, en République de Moldova, des messes tenues en vieux slave, alors que les Roumains de ces églises ne comprennent pas ce qui est chanté, ni ce qui est dit. Même l’Evangile n’est pas lu en roumain. C’est pourquoi nous apprécions tellement les personnes qui ont fait des efforts pour que le message de l’Evangile ne soit plus transmis dans les langues sacrées, puisque tout le monde a le droit d’entendre la parole de Dieu dans sa propre langue. »


    Le moine Antim Ivireanul se fait remarquer par ses supérieurs qui le recommandent pour ses connaissances culturelles. En pleine expansion des impressions de textes religieux, les princes roumains étaient à la recherche de personnes maîtrisant les langues étrangères et l’art de l’imprimerie afin de consolider leur pouvoir politique via l’institution de l’Eglise. Ce fut le cas du prince valaque Constantin Brancovan, qui a régné entre 1688 et 1714. Grand adepte de la culture religieuse, il embauche Antim Ivireanul en 1690 pour qu’il mette sur pied sa vision culturelle. Policarp Chitulescu raconte : « Le Saint Antim était un fin connaisseur de la langue grecque et de la langue roumaine. Il avait vécu à Jérusalem, où il était devenu moine, et fut envoyé à Iasi (dans la principauté de Moldavie) par un patriarche de Jérusalem. A Iasi, il a créé une imprimerie. C’est de Iasi que Branconvan a fait venir Antim Ivireanul. Il avait un penchant pour les langues étrangères, on dit qu’il connaissait l’arabe aussi, vu qu’il avait imprimé des livres en arabe. Mais aussi et surtout, il a fait la promotion des livres sacrés en langue roumaine. »


    Devenu métropolite de la Valachie, la plus haute fonction ecclésiastique, Antim Ivireanul fait paraître, en 1706, à Râmnic, la première liturgie et le premier livre de prières en langue roumaine. Il continue ainsi le travail du métropolite de Moldavie, Dosoftei, qui avait fait paraître à Iasi, en 1679, le missel orthodoxe en roumain. Toutefois, ce texte-là avait beaucoup d’influences slavonnes et n’a pas circulé dans toutes les provinces habitées par les Roumains. En revanche, les traductions d’Antim Ivireanul jouissent d’un très grand succès, car elles sont rédigées dans une langue roumaine très proche de celle parlée et ils sont donc faciles à comprendre pour les Roumains de différentes régions. Le mérite d’Antim Ivireanul n’est pas seulement d’avoir fait des traductions en roumain, qui n’était même pas sa langue maternelle, mais aussi d’avoir adapté des mots du grec et du slavon à la langue roumaine. Par conséquent, ses livres ont été utilisés non seulement en Moldavie, mais aussi de l’autre côté des Carpates, en Transylvanie, qui à l’époque faisait partie de l’empire des Habsbourg.


    Antim Invireanul est mort en 1716. Il est considéré par les historiens de la littérature comme une personnalité de la littérature roumaine ancienne. Il a imprimé des livres non seulement en roumain, mais aussi en slavon, grec et arabe. Il est l’auteur du Missel gréco-arabe, un des premiers livres au monde imprimés à l’aide de lettres mobiles et en plus avec des caractères arabes. Il a créé la première bibliothèque publique de Bucarest, au 18e siècle. Et c’est toujours lui qui a fait bâtir le monastère de « Tous les Saints » de Bucarest, qui aujourd’hui porte son nom. En 1992, Antim Ivireanul a été canonisé par l’Eglise Orthodoxe Roumaine. (Trad. Valentina Beleavski)

  • Antim Ivireanul

    Antim Ivireanul

    Mitropolitul ortodox Antim Ivireanul a fost una
    dintre cele mai importante personalități culturale din secolul al 18-lea din
    Principatul Munteniei. Sprijinitor
    al culturii religioase și al traducerilor, Antim a fost cel care a consolidat
    serviciul religios ortodox în limba română. Născut în anul 1650 în Iviria sau
    Georgia, aflată sub ocupație otomană și persană, Antim a ales o carieră în
    ierarhia ecleziastică. Luat de tânăr în robie și dus la Constantinopol,
    este eliberat și se dedică profesiunilor culturale: a învățat sculptura în
    lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.


    Perioada în care a trăit Antin Ivireanul era
    perioada în care în Europa creștin-ortodoxă se experimenta traducerile cărților
    sfinte și de cult în limbile locale. Începută în Occidentul european în pirmele
    decenii ale secolului al 16-lea, Reforma religioasă lutherană și calvină își
    făcuse din negarea limbilor sacre și din traduceri un program de emancipare a
    credincioșilor faţă de autoritatea preoților care nu mai erau considerați
    singurii interpreți ai învățăturilor creștine. În spațiul românesc s-a
    manifestat aceeași tendință care la finalul secolului al 17-lea a devenit o
    certitudine, aceea de a avea textele sacre în limba națională. Dacă în cazurile
    grecilor și slavilor ortodocși chestiunea nu era atât de presantă întrucât cărțile
    de cult în greacă și slavonă existau deja de sute de ani, în cazul limbii
    române presiunea traducerilor a fost constantă.


    Figura
    lui Antim Ivireanul a apărut astfel la momentul oportun. Traducătorul Policarp
    Chițulescu consideră că numele lui Antim este cel care a fixat direcția
    culturii religioase în spaţiul românesc în limba română.

    Cel căruia îi datorăm biruința totală, cel care a deschis drumul în mod
    definitiv pentru slujirea în limba română în biserică a fost Sfântul Antim
    Ivireanul. De ce a fost atât de importantă slujba în limba română? Să ne
    imaginăm că grecii de azi ar sluji în greaca veche și poporul care vorbește
    neogreacă nu înțelege slujba. Am rămas foarte suprins că la Chișinău (în
    Rep. Moldova) se slujește în slavonă în
    timp ce românii de acolo nu înțeleg ce se cântă, nu înțeleg ce se vorbește, nu
    înțeleg nici măcar Evanghelia pentru că nu se citește în română. De aceea îi
    apreciem atât de mult pe cei care s-au luptat ca mesajul Evangheliei să renunțe
    la această formă de limbă sacră pentru că Dumnezeu a chemat toate neamurile la
    mântuire și atunci toate au dreptul să-și audă în limba proprie Cuvântul lui
    Dumnezeu.


    Călugărul Antim s-a făcut remarcat în ochii
    superiorilor săi care l-au recomandat pentru abilitățile sale culturale. În
    plină expansiune a tipăriturilor religioase, principii români erau în căutarea
    celor pricepuți la limbi străine și la meșteșugul tiparului pentru a-și
    consolida puterea politică cu ajutorul instituției Bisericii. A fost și cazul
    principelui Munteniei Constantin Brâncoveanu, care a domnit între anii 1688 și
    1714, mare sprijinitor al culturii religioase, care l-a angajat pe Antim
    Ivireanul în 1690 pentru înfăptuirea viziunii sale culturale.

    Policarp
    Chițulescu: Sfântul Antim era un bun cunoscător al
    limbii grecești și al limbii române. El trăise la Ierusalim unde a și fost
    călugărit, și a venit la Iași trimis de un patriarh al Ierusalimului, Dositei,
    unde a înființat o tipografie și de unde Brâncoveanu l-a chemat la București.
    Avea un talent către învățarea limbilor străine, se crede că ar fi știut și
    araba de vreme ce din echipa lui au ieșit cărți în limba arabă. El a fost cel
    care a promovat cărțile sfinte în limba română. Ce spune în prefața unui Hologhion,
    o carte de rugăciuni? Spune că în traducerea lui s-a orientat către rânduielile
    din Marea Biserică, adică a Constantinopolului, și către Sveta Gora, adică
    Sfântul Munte Athos. Arată și ediția pe care a folosit-o în traducerea sa, era
    vorba de un Evhologhion grecesc din 1691 apărut la Veneția.



    Devenit mitropolit al Munteniei, cea mai înaltă
    funcție ecleziastică, Antim Ivireanul a făcut ca în 1706, în localitatea
    Râmnic, să apară prima liturghie și primul molitvelnic în limba română. Era o
    operă care continua ceea ce făcuse mitropolitul Moldovei Dosoftei, în 1679 la
    Iași, care tipărise liturghierul în limba română. Acea limbă română a mitropolitului
    Dosoftei avea însă multe influențe slavone și locale moldovene și nu a avut o
    circulație în toate provinciile locuite de români. În schimb, traducerile lui
    Antim Ivireanul s-au bucurat de o mare popularitate datorită unei limbi române
    mult mai standardizate și mai comprehensibile de către români din regiuni
    diferite. Meritul traducătorului Antim Ivireanul a fost nu numai că a tradus în
    română, limbă care nu era limba sa maternă, ci că a adaptat cuvinte grecești și
    slavone la limba română. Astfel, cărțile lui Antim au ajuns să fie folosite și
    în Moldova și chiar peste munți, în Transilvania, aflată în Imperiul
    Habsburgic.



    Antim Ivireanul a murit în 1716 și este considerat de istoricii literari
    o personalitate a literaturii române vechi. A tipărit cărți nu numai în română
    ci și în slavonă, greacă și arabă. Este autorul Liturghierului greco-arab, una
    dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe. A
    fost cel care a înființat prima bibliotecă publică în București, în secolul 18,
    și a ridicat mănăstirea Toți sfinții din București care azi poartă numele
    său. În 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat.

  • Începuturile limbii române ca limbă a Bisericii

    Începuturile limbii române ca limbă a Bisericii

    Circulația cărților și a
    traducerilor în spațiul românesc până la apariția statului modern a fost legată de instituția Bisericii, de religie în general. Și nu doar cartea și
    cultura au fost apanajele Bisericii, educația și sănătatea erau tot în grija
    ei. Cărțile aveau o dublă menire, aceea de a forma teologic și intelectual un
    om al lui Dumnezeu și de a aduce învățăturile religioase la urechile tuturor
    credincioșilor. Una dintre caracteristicile Reformei religioase din lumea
    creștină din secolul al 16-lea a fost traducerea Bibiliei în limbile locale.
    Astfel, prestigiul limbilor de cult, latina în Occident și greaca și slavona în
    Orient, a scăzut întrucât oamenii simpli voiau să înțeleagă ce se spunea în
    timpul ceremoialului religios.


    În
    spațiul creștin-ortdodox în care se găseau și românii, spațiu controlat
    geocultural de modelul otoman, reforma reliogasă a pătruns lent. Cu toate
    acestea, schimbările venite dinspre Occident se simțeau și clerul și ierarhia
    Bisericii deveneau din ce în ce mai receptive la voința credincioșilor. Sub
    influența lutheranismului și a calvinismului, diaconul ortodox Coresi a tradus
    cele patru evanghelii creștine și le-a tipărit între 1556 și 1583 la Brașov, în
    centrul României de azi. Traducătorul Policarp Chițulescu a arătat cum a
    început istoria traducerilor în limba română a textelor sacre creștine începând
    cu anii 1640. Grija și dragostea propovăduitorilor Evangheliei de a reda Cuvântul lui
    Dumnezeu în mod fidel și pe înțeles a condus la apariția traducătorilor și a
    traducerilor acestora care se făceau pentru luminarea celor mulți. Cercetând
    sursele traducerilor din spațiul românesc, evident că ele pot fi regăsite în
    cultura bizantină. Chiar dacă românii s-au orientat la un moment dat spre
    cultura slavă, care a devenit foarte puternică și a influențat cultura română,
    ea nu era originală ci era tot de factură bizantină. Textele ajungeau în
    spațiul românesc prin filiera athonită și constantinopolitană dat fiind și
    faptul că românii erau dependenți, prin mitropolia Ungrovlahiei, de Patriarhia
    Ecumenică din Constantinopol. Acest recurs la textele bizantine era un fel de
    legitimare a autenticității și de aceea se încerca nu o eliberare de variantele
    slavone ci accesul direct la sursă.


    Cultura
    religioasă din spațiul românesc mergea, încă timid, în direcția deschisă de
    Reformă. Ezitările au fost puse de istorici pe seama temerii că prozelitismul
    reformat s-ar fi răspândit în mediile ortodoxe. În secolele următoare,
    ortodoxia română se va îndrepta din ce în ce mai hotărât către ceea ce a fost
    denumită drept românizare a limbii liturgice. Policarp Chițulescu. Românirea cultului înseamă
    deschiderea accesului la mesajul divin către cât mai mulți. Deși românii nu au
    avut liturghia și slujbele în limba română nu a însemnat că limba română nu se
    vorbea în biserică. Cronicile, predicile, cazaniile erau toate în limba română,
    ele au fost primele culegeri de texte tipărite fără niciun fel de temere.
    Cazania de la Govora a fost tipărită în 1642 și care a deschis drumul textelor
    de explicare a cărților Scripturii și a mesajului Evangheliei duminicilor. De
    aici, a apăprut necesitatea de a înființa tiparnițe, de a completa activitatea
    atelierelor de copiere care nu au încetat până în secolul 20 să lucreze.


    Ierarhia
    Bisericii devine din ce în ce mai convinsă că trecerea de la limba slavonă la
    limba română îi apropia pe credincioși de Dumnezeu. Policarp Chițulescu arată
    că șefii religioși au fost cei care au încurajat traducerile și tipăriturile în
    română. Primii pași pentru
    românirea cultului, pentru introducerea limbii române în redarea slujbelor
    bisericești care nu erau permise decât în limbile greacă, slavonă, ebraică și
    latină, a limbilor sacre, au fost adoptați cu foarte mare prudență, cu tact și
    multă răbdare. Mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei era un mitropolit cărturar,
    la curtea căruia aveau loc dispute teologice, adică în reședința mitropolitană
    de la Târgoviște, de la el ne-a rămas un foarte frumos manuscris, frumos
    împodobit, în trei limbi, slavonă, greacă și română. El își afirmă răspicat
    crezul într-o prefață apărută la Târgoviște în 1651. Mitropolitul Ștefan este
    cunoscut ca fiind primul care a rostit Crezul în română în biserică, dar mai
    ales prin inițativele de a uniformiza slujbele, ca toți preoții să slujească la
    fel în toate bisericile și mănăstirile din mitropolia lui.


    Odată
    depășită teama de extindere a prozelitismului religios, tendința deschisă a
    fost continuată până la apariția integrală a Bibliei în limba română, la
    București în 1688. Policarp Chițulescu. Un alt învățat ierarh care a făcut un pas înainte a fost mitropolitul
    Teodosie al Ungrovlahiei. El este cel care a încuraja în mod tacit introducerea
    limbii române în cult și este considerat un factor conservator. În 1680, el a
    tipărit ceva nou față de mitropolitul Ștefan care tipărise diferite cărți de
    slujbă dar nu liturghia cu tipicul în limba română. Teodosie a tipărit această
    liturghie cu tipic în limba română care era în manuscris, așa cum spune el,
    ‘întru folosul tuturor preoților și diaconilor’. Tradus din greacă, Tipicul era
    astfel în limba română gata tipărit. În Tipic mai sunt câteva tropare și
    rugăciuni în română și încet-încet se inserează din ce în ce mai multe texte
    românești. El a binecuvântat și apariția primei Sfinte Scripturi în limba
    română, în 1688.


    La
    începutul secolului al 18-lea, schimbarea devenise ireversibilă. Limba română
    înlocuise limba slavonă în celebrarea serviciului ortodox în biserici.