În anii 1960-1970, România își căuta o poziție în politica
internațională. Căzută după 1945 în sfera de influență a Uniunii Sovietice
împreună cu întreaga Europă de Est, ea a fost obligată să-și schimbe modelul
politic și modelul de dezvoltare economico-socială. Inevitabil, politica
externă a avut și ea de suferit, ruperea relațiilor cu lumea occidentală fiind
prima directivă dată de Moscova. După 1948, când regimul comunist se instalează
total, și până la începutul anilor 1960, izolaționismul și adversitatea față de
Occident, de lumea capitalistă, au fost liniile politicii externe românești.
Moartea lui Stalin din 1953, condamnarea crimelor sale de către Hrușciov,
intervenția URSS împotriva revoluției ungare din 1956 au fost repere importante
ale schimbărilor de relații internaționale în interiorul lagărului socialist.
Uniunea Sovietică începea să-și diminueze controlul asupra statelor pe care le
ocupase după 1945 iar conducerile comuniste ale acestora încercau să-și refacă
relațiile afectate după război.
România încerca și ea să-și refacă o identitate
internațională. Ministerul de Externe simțea nevoia unui lider reformator și
acesta a fost găsit în persoana lui Corneliu Mănescu, ambasadorul României în
Ungaria. În 1961, Mănescu era chemat la București și i se aducea la cunoștință
că era numit ministru de externe al României chiar de către Gheorghe
Gheorghiu-Dej, șeful statului.În acel an 1961, România avea relații diplomatice cu aproximativ 30 de
state. Lui Corneliu Mănescu acest fapt i s-a părut ridicol iar primul pas a
fost deschiderea către ONU unde România a găsit prieteni. Unul dintre ei a fost birmanezul U Thant, cel
de-al treilea secretar general al organizației. Astfel, România era admisă în
ONU în 1955.
În 1994, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea
Română a discutat cu Corneliu Mănescu, atunci în vârstă de 78 de ani.
U
Thant a fost un mare prieten al României. U Thant ne-a ajutat să devenim un
membru onorabil al ONU, cu ajutorul lui, deşi cerut foarte târziu. U Thant ne-a
ajutat pentru înfiinţarea Centrului ONU la Bucureşti şi pentru altele. Omul
ăsta a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să ne ajute. Şi, o spun în treacăt,
în ’68, când România a fost ameninţată cu invazia, U Thant, primul om cu care
am luat legătura la New York, s-a angajat să convoace o conferinţă
internaţională extraordinară a ONU pentru a ne sprijini. Aşa că, întotdeauna,
acest om ar merita să se bucure de stima şi recunoştinţa noastră.
Corneliu
Mănescu a făcut ca România să-și refacă relațiile cu Occidentul. Prima a fost
Franța. În
’61, când am preluat Ministerul de Externe, relaţiile României se limitau
aproape numai la statele care făceau parte din Pactul de la Varşovia. Cu
statele occidentale, cu care fusesem în aceeaşi linie în lupta împotriva
armatelor hitleriste, fusesem după 1945 aproape într-o stare de război.
Relaţiile fuseseră aproape îngheţate. Începând cu ’61, sistematic relaţiile noastre
s-au extins. În primul rând, am reluat relaţiile cu ţări ca Franţa. În ’61,
relaţiile noastre cu Franţa fuseseră reduse aproape de zero. Pe ministrul de
externe francez Couve de Murville, în ’61, în primul meu an ca ministru de
externe, l-am întâlnit la New York şi m-a invitat în Franţa. I-am dat pe loc
răspunsul afirmativ. Asta era, din partea mea, un gest nu prea obişnuit. Şi nu
era acceptat ca cineva să ia pe cont propriu asemenea hotărâre. Bineînţeles că,
ulterior, mi-a venit aprobarea din ţară.
O
altă țară occidentală către care România s-a îndreptat a fost Italia. România a avut faţă de
organizaţiile internaţionale o atitudine de neiertat, le respingea, respingea
ajutoare. Pentru mine a fost de neuitat discuţia avută cu premierul Italiei
Amintore Fanfani la Bucureşti, atunci când i-am spus că România ar avea nevoie
de ajutorul ţărilor industriale, al Italiei de pildă. Și el a spus bine, dar
acum veniţi voi cu o astfel de cerere? V-am aşteptat demult dar voi n-aţi venit.
Noi am dat acest ajutor cui l-a cerut şi în special Iugoslaviei Acestea au
fost cuvintele lui Fanfani.
În
1967 avea să fie făcut pasul cel mare, legăturile cu RFG. În această perioadă am acordat un interviu unui reporter de
la Christian Science Monitor, îl chema
Rossi, lucra la New York. A discutat cu mine problema atitudinii noastre faţă
de RFG, dacă dorim sau nu relaţii, dacă credem că ar fi bine să existe o
legătură care să aibă un caracter formal, stabil. Și mi-a mai pus o întrebare:
dacă eu credeam că Germania era fascistă. La care am răspuns: categoric, nu! Acest
interviu a stârnit o nemaipomenită nemulţumire din partea tuturor colegilor din
Pactul de la Varşovia. Vârful de lance a fost Germania Democrată care a
protestat vehement. Îmi reproșau cu ce drept mă pronunţasem în acel fel Degeaba,
lucrurile fuseseră clarificate. Era ceva care trebuia făcut.
Corneliu
Mănescu avea să fie un ministru de externe de succes beneficiind de sprijin politic
de la cel mai înalt nivel. Avea să fie ales pe 19 septembrie 1967 președinte al
celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, prima dată când un
reprezentant al unei țări socialiste era ales în această funcție. Iar România
avea o imagine externă excelentă de care se va folosi în tot deceniul al
optulea al secolului 20.