Acum 80 de ani, pe 21-23
ianuarie 1941, pe străzile Bucureștiului armata română și formațiuni
paramilitare ale Gărzii de Fier, partidul fascist din România, se angajau in
lupte de stradă pentru putere. Generalul Ion Antonescu, susţinut de Hitler, îi
înlătura pe legionari de la guvernare după ce în septembrie 1940, în urmă cu 4
luni și jumătate, forma guvernul împreună cu oamenii Gărzii. Guvernarea
legionaro-antonesciană a însemnat menținerea legislației anterioare, cea din
1938, în care evreii își pierdeau cetățenia română iar în economie se continua
procesul de românizare. Acesta însemna confiscarea afacerilor deținute de evrei
și darea lor unor antreprenori români.
Dar între Antonescu și legionari au
apărut tensiuni la începutul lunii decembrie 1940 care aveau să răbufnească în
ianuarie 1941. Legionarii declanșau nesupunerea armată față de Antonescu după
ce ministrul de interne legionar Constantin Petrovicescu era destituit din
funcție. Rebeliunea a însemnat atacarea de către legionari a principalelor
instituții ale statului, a militarilor și jandarmilor, devastarea sinagogilor
și uciderea a 120 de evrei. Pentru câteva zile, pe străzile Bucureștiului și a
câtorva orașe din țară au domnit haosul și violența.
Istoricul
Eliza Campus, intervievată în 1999 de Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română, își amintea cum a trăit acele zile. Evreică, Eliza
Campus a avut norocul de a întâlni oameni care nu fuseseră fanatizați de ideile
legionare.
În timpul rebeliunii eu locuiam pe strada azi numită Bela Breiner şi
acolo proprietarul era un legionar, unul Niculescu. Dar el avea o simpatie
pentru mine. Era o casă în fund şi în faţă un apartament. Eu am vorbit cu el:
Domnule, am auzit că vor fi controale. Dvs. ce gânduri aveţi? Și el zice: Eu
am să spun că e aici o casă în care nu există decât creştini. Şi gata. Într-adevăr,
omul a fost la locul lui. Însă legionarii au făcut atunci lucruri îngrozitoare
cu elevii, cu părinţii elevilor mei. Și când s-a terminat rebeliunea, lumea tot
a trăit în spaimă, în continuare. Lumea mergea normal pe stradă, nu pot să spun
că era ceva special. Însă în case lumea nu ştia cum să se mai apere, cum să se
mai închidă. Pe stradă se mergea normal, că doar am mers şi eu, am mers zilnic.
Dar legionarii intrau direct în case și luau oamenii de acolo ca ostateci sau
îi omorau direct.
Constantin
Matei a lucrat la Radiodifuziunea Română ca tehnician
fiind șef al celulei de legionari din Radio. În septembrie 1940, a aderat la
Mișcarea Legionară. Intervievat în
1994, el și-a amintit de momentele rebeliunii.
Am fost la studio, de serviciu. A vorbit şi armata, au fost
comunicatele care s-au dat la Preşedinţia Conisliului de Miniștri, au vorbit şi
ăştia dat de la secretariatul Mişcării Legionare. Am fost chemat la
Preşedinţie, la directorul general Mînzatu, din partea crainicilor a venit Dan
Andronescu, eu din partea serviciului tehnic.
Era 12.00 noaptea, Antonescu era
în pijama în faţa biroului, tot aşa şi adjunctul lui Mihai Antonescu, rezemat
de bibliotecă, şi a întrebat: Cine v-a dat ordin să daţi comunicatele la
radio? Chiar lui Mînzatu i s-a adresat, care i-a răspuns: Dv aţi dat ordin că
tot ce vine din partea Preşedinţiei şi Mişcării Legionare să dăm direct la
crainici. Și atunci, Antonescu a spus: Vrea Horia Sima să-mi demonstreze cu
muncitorii de la Malaxa că e ţara cu el? Vă arăt mâine că intelectualii şi
armata ţării vor fi cu generalul Antonescu şi vedeţi-vă de treabă! Nu mai daţi
communicate, nu faceţi agitaţie! Nu mai daţi la radio altfel decât primiţi de
la noi, de la Preşedinţie!
Generalul de
jandarmi Mihail Baron, în 1995, își aducea aminte cum s-a desfășurat acțiunea legionarilor
din ianuarie 1941 și cum a aplicat ordinele primite.
În 21 dimineaţa au declanşat atacul împotriva organelor
locale şi centrale în toată ţara. Profitând de surprindere, au ocupat
Ministerul de Justiţie, Monitorul Oficial şi de asemenea au atacat celelalte
centre ca Banca Naţională, CEC-ul, Poşta Centrală. Numai la Radio n-au reuşit.
Au reuşit să captureze postul de radio Bod, dar n-au reuşit în Bucureşti,
fiindcă era o gardă de jandarmi, care a reacţionat ferm. Şi atunci, ca să poată
comunica totuşi cu ţara, au tăiat cablul subteran şi au legat cu un post mobil,
prin care făceau un tur al Capitalei şi răspândeau poveşti, că guvernul a căzut
şi că este biruinţa legionară. În acelaşi sens au răspândit şi afişe. Afişe de
culoare galbenă sau roşie, unele în care erau atacaţi masonii, altele în care
erau atacaţi comuniştii, ca să creeze o atmosferă tot de încordare.
În ziua de
21, toate străzile erau pline de legionari. Vociferau și scandau Biruinţă
legionară! Au baricadat străzile cu camioane, cu tramvaie, cu autobuze, cu
cisterne, cu benzină, gata să le dea foc la nevoie. În ziua de 22, către orele
14,00, Mareşalul Antonescu, văzând că atâtea cruzimi au fost făcute, sute de
oameni au fost răniţi, a dat ordin armatei să intre în acţiune, să lichideze
rezistenţa şi să-i aresteze pe rebeli.
După
rebeliune, circa 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la
diferite pedepse, iar circa 700 s-au refugiat în Germania, în frunte cu liderul
Horia Sima. În urma lor, Ion Antonescu rămânea singurul stăpîn al scenei
politice româneşti.
