Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, aşa cum a
fost denumită revoluţia bolşevică din 1917, este unul dintre cele mai
importante evenimente ale secolului 20, dacă nu cumva cel mai important.
Oarecum premonitoriu, jurnalistul american bolşevic John Reed şi-a intitulat
cartea despre revoluţia condusă de Lenin Zece zile care au zguduit lumea,
titlu care avea să devină o cruntă realitate. Din nefericire, după 1945 şi
România avea să experimenteze ideile comunismului care, într-adevăr, zguduise
lumea într-o măsură nemaivăzută până atunci.
Împreună cu
istoricul şi politologul Ioan Stanomir am încercat să aflăm care este
importanţa primului război mondial, cel care a declanşat marile schimbări ale
secolului 20. În ordinea importanţei este primul eveniment pentru că el a
declanşat un lanţ de alte evenimente, generator de tragedii fără precedent în
modernitate. Din primul război mondial se naşte şi revoluţia bolşevică, iar din
revoluţia bolşevică se naşte tipul de reacţie care va provoca apariţia
nazismului. Este un continuum de evenimente, continuum care are în centrul său
primul război mondial. Pentru toate ţările implicate în el, primul război
mondial a reprezentat un punct de cotitură, pentru învingători şi pentru
învinşi. Iar Rusia este, să nu uităm, într-o situaţie paradoxală: ea nu este
nici învins, nici învingător. Ea este în afara sistemului internaţional. Şi de aici sentimentul de
complicitate în adversitate cu Germania care va merge de la tratatul de la
Rapallo la pactul germano-sovietic.
Un regim precum comunismul nu ar fi fost posibil
fără o ideologie. Ioan Stanomir. Comunismul a avut la bază o ideologie
care este marxism-leninismul, o formă radicalizată a gândirii lui Marx, altoită
pe trunchiul leninist al partidului revoluţionar. La aceasta se adaugă
varietăţile locale de tipul maiosmului, castrismului, polpotismului, există
foarte multe variaţiuni pe o temă dată. Marxism-leninismul s-a întemeiat pe
două axiome: lupta de clasă şi politica înţeleasă ca artă a violenţei, a
exterminării adversarului. Acestea două sunt îngemănate. El a avut, ca să citez
din clasici, o suprastructură de idei: egalitate socială, justiţie,
fraternitate, calm, beatitudine. Dar această suprastrucutură a avut la baza ei
un tip de abordare care excludea compromisul, excludea acceptarea adversarului
ca adversar şi nu ca inamic şi presupunea urmărirea unor ţeluri utopice,
prometeice. Întreprinderile prometeice, fie că se bazează pe ideea de eugenie
rasială, fie pe ideea de eugenie socială, nu pot produce decât catastrofe
deoarece ele pornesc de la teza existenţei unei umanităţi perfecte şi a unui
segment imperfect care trebuie eliminat din cadrul ei. Comunismul a privit pe
cei mulţi, pe oamenii muncii, ca pe acea umanitate perfectă şi pe cei care i se
opuneau, inamicul de clasă, ca pe umanitatea imperfectă care trebuia eliminată.
În ADN-ul acestei ideologii se afla propensiunea spre violenţă, dovadă că toate
partidele care au avut la bază marxism-leninismul au fost partide totalitare.
S-a spus că regimul sovietic n-a fost decât o
aplicare greşită a ideilor luminoase ale comunismului. Ioan Stanomir. Marxismul
pur nu poate conduce decât la o societate opresivă pentru că marxismul pur, aşa
cum se exprimă încă din Manifestul Partidului Comunist, este o ideologie a
conflictului. Marxismul revizionist este cu totul altceva, el porneşte de la
posibilitatea concilierii intereselor nu prin revoluţie, ci prin vot. Şi aceasta este ceea ce duce la
social-democraţie. Cealaltă cale conduce la Stalin, via Lenin. Deloc
întâmplător, marxism-leninismul, ca unitate praxiologică, a condus în mod
necesar la stalinism. Stalin a fost un revoluţionar şi istoricii revizionişti
au avut dificultăţi să explice această relaţie între Lenin, omul bun, şi
Stalin, omul rău. După cum au încercat să distingă între un Stalin bun şi unul
rău. Nu există Lenin cel bun, există doar Lenin. fondatorul unui regim
totalitar. Iar Stalin nu este nici bun, nici rău, Stalin este un leninist. Dacă
acceptăm aceste judecăţi putem avea o înţelegere mai clară a legităţilor, ca să
folosesc sintagma marxistă.
România a avut ghinionul istoric să experimenteze
timp de 45 de ani comunismul. Ce a însemnat comunismul românesc? Ioan Stanomir.
Impactul direct al anului 1917 a fost anul 1921, anul scindării mişcării
socialiste. Cominternul a fost extrem de activ în România şi profitând de
inabilităţile regimului de la Bucureşti a reuşit să mobilizeze o parte a
minorităţilor naţionale, de fapt o minoritate a minorităţilor naţionale. Cred
că unul dintre miturile pe care noi trebuie să le combatem este acela al
iudeobolşevismului. Este un mit fondator al mişcărilor de dreapta, mit care
rămâne şi azi în memoria unor români care spun că comunismul a fost adus şi
impus de evrei, ceea ce este cu totul fals. Experienţa comunistă românească
este întâlnirea dintre represiune şi colaborare, între represiunea din primii
15-20 de ani şi pactul social încheiat între comunism şi societatea românească
sub Nicolae Ceauşescu, forjându-se pe ceea ce Vladimir Tismăneanu a denumit ca
stalinism naţional. Stalinismul naţional este ideea perversă pe care am
întâlnit-o la moartea generalului Iulian Vlad potrivit căreia ar fi existat
două tipuri de Securitate: cea dejistă, înfeudată străinului, înţelegându-se
prin aceasta evreilor, şi cea patriotică, care ar fi apărat ţara. În realitate
a existat o singură Securitate, poliția politică a unui regim ilegitim şi
criminal.
După 100 de ani de la
apariţia sa ca regim politic, atitudinea generaţiilor succesive faţă de
comunism este mai confuză ca oricând. Ea pendulează între nostalgie, anarhie şi
autoritarism, lupta împotriva capitalismului sub noi forme. Şi-a
păstrat însă intactă fascinaţia pentru o lume mai bună.