Între 1945 şi 1989, zeci de ani, viaţa înaltei aristocraţii comuniste româneşti a fost un mister pentru omul de rând. Nu se ştia ce pasiuni aveau acei oameni, care le erau preocupările, ce discutau şi ce decizii luau. Într-un regim atât de opac, deschiderea era sinonimă cu secretul de stat, ştirile din spatele uşilor închise care mai ajungeau la urechile omului obişnuit erau mai degrabă zvonuri decât informaţii care puteau fi verificate.
După căderea regimului comunist al lui Ceauşescu din 1989, oamenii şi-au putut face o părere despre cum era omul Ceauşescu în afara camerelor de televiziune, a adunărilor şi apariţiilor publice. Dincolo de exagerările şi bârfele inerente care însoţesc viaţa unui conducător, mai ales a unuia care nu a permis atâţia ani poporului pe care îl conducea să-l cunoască, se poate observa un om ambiţios, cu cunoştinţe reduse şi educaţie precară, dar capabil să înţeleagă şi să ia decizii.
Inginerul Ştefan Bârlea a fost secretar personal al lui Ceauşescu în anii 1980 şi are aminitiri numeroase despre cel mai puternic om al României socialiste între 1965 şi 1989. În 2002, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre întâlnirea din 1956 când l-a cunoscut pe Ceauşescu, care deţinea înalta funcţie de secretar al Comitetului Central al partidului la o convocare a activului de partid din mediul universitar: “Ne-am dus într-o sală frumoasă, lungă, era chiar în stilul lui Ceauşescu, cum şi-a organizat pe urmă şi birourile de la Comitetul Central, dincolo. Am stat aşa şi îl văd cum vine, unul mititel, cu privirea agitată puţin, se uită la noi şi întreabă: “Au venit toţi tovarăşii?” Şi intră el, au mai intrat doi activişti, a dat mâna cu fiecare. Şi a zis aşa: “Tovarăşi! V-am convocat pentru o consultare din însărcinarea conducerii partidului pentru că apreciem că munca în instituţiile de învăţământ superior trebuie să sufere unele îmbunătăţiri. Noi suntem de acord că se munceşte, că aveţi o activitate bună, dar nu suntem în pas cu ceea ce cere partidul!” Se uită la noi şi continuă “Ne gândim să înfiinţăm o uniune a asociaţiilor studenţilor, v-am chemat aicea ca să vă spuneţi părerea şi în caz că doriţi să facem aşa ceva sigur că o să înfiinţaţi voi, că nu o să înfiinţeze partidul!” Ne-a explicat şi el ce conţinea materialul, dar foarte sumar, şi pe urmă spune: “Trebuie să vă spun deşchis!” Am simţit imediat agramatismele din vorbirea lui “Nu putem, tovarăşi, să construim nici socialismul, nu putem să facem nici o dezvoltare a ţării fără să avem o intelectualitate puternică şi ataşată clasei muncitoare”.”
Impresia pe care tânărul Ceauşescu i-a lăsat-o lui Bârlea a fost una foarte bună. Mai târziu, a acceptat fără ezitare să devină colaborator al liderului suprem: “Am plecat fascinat, m-a impresionat! Era tânăr, a vorbit foarte deschis, a fost foarte amical, când a dat mâna cu mine m-a prins de mână, s-a uitat la mine cu prietenie, ca şi la ceilalţi. Pe urmă a făcut, la plecare, gestul tipic, care îl caracteriza, cu mâinile ridicate. Am trăit cu sentimentul că l-am îndrăgit de prima dată, nu ştiu dacă sunt înţeles. Mi-a rămas o foarte bună impresie şi când am plecat toţi aveau aceeaşi bună impresie, ne-a captivat! Am simţit după aceea mai exact, că se urmărea apropierea intelectualităţii de partid, ceea ce a şi urmat.”
Ceauşescu se baza pe memorie, dar avea şi un carneţel care îl făcuse celebru şi care îl ajuta să nu uite ce era important. Ştefan Bârlea a amintit şi de rolul acelui obiect în modul lui Ceauşescu de a interacţiona cu cei din jur: “Carneţelul negru nu trebuia neapărat să fie negru. Uneori era negru, alteori era albastru şi roşu, era o simplă agendă de buzunar, cu hârtie foarte fină, care se înnoia în fiecare an, şi pe care el avea pagini de notat şi o serie de date despre România şi câteva date internaţionale. Erau statistici, inclusiv despre unele ţări, adică era o foarte mică sinteză de anuar statistic internaţional şi intern, plus pagini de luat notiţe. Nu erau desene sau mai ştiu eu ce. Uneori, mai făcea pe hârtie, când asculta, câte un desen. Dar în carneţel nu. Acolo erau nume, data şi locul unde s-a petrecut o întâmplare sau un eveniment unde a cunoscut pe cineva. Pe cine remarca el, în carneţel, nu putea, într-un fel sau altul, să nu-l caute, în decursul timpului, pentru diverse activităţi de partid şi să-l promoveze. Carnetul respectiv îl ţinea în haina cu care era îmbrăcat. Cum haina rămânea în cabinet, uneori i-o mai controlam şi noi ca să nu-l uite. Unul, Năstase, îi controla stilourile şi vedea dacă avea şi carneţelul respectiv. Nu-l lua întodeauna peste graniţă, dar în ţară totdeauna era prezent la el, uneori îl lua şi peste graniţă. Şi avea o memorie atât de bună, încât, dacă uita ceva într-un an, spunea: “Domnule, am fost eu odată la o adunare, la nu ştiu ce, unde am văzut o tovarăşă, o femeie pe care o chema Cutare!” Adică dădea toate elementele ca ea să poată fi identificată. Şi dacă cumva avea nevoie de vreun carneţel îl cerea.”
Portretul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul dominat de trăsături negative şi manifestarea stilului său a fost una brutală şi agresivă, totul culminând cu plecarea sa sângeroasă de la conducerea României din decembrie 1989. Însă portretul lui trebuie privit în marea expoziţie a regimului impus în întreaga Europă Centrală şi de Est între 1945 şi 1989.
