În luna februarie, la Muzeul Național al
Țăranului Român (MȚR) din capitală, a avut loc lansarea volumului dedicat celor
mici și mari Povești în șezătoare. O carte de povești adunate de Ana Pascu de
la povestitoarea Valeria Olenici, din Județul Suceava și
ilustrate de Beatrice Iordan.
Despre lansare și despre carte, despre munca din
spatele realizării volumului, am stat de vorbă cu Virgil Nițulescu, managerul MȚR:
Da,
este un volum realizat de o colegă a mea, Ana Pascu, un volum la care s-a
muncit în mult timp, aș spune, dar în salturi. De fapt, perioada propriu zisă
de pregătire a volumului, dacă ar fi să o comprimăm, a fost de doar câteva luni
de zile, dar e un volum care s-a lucrat ani de zile, pentru că este vorba
despre niște povești care au fost culese de la o povestitoare, care a murit
acum mai mulți ani, și a durat ceva până când aceste povești din județul
Suceava, de acolo au fost culese, au fost transcrise utilizând limbajul
specific al povestitoarei, termeni care necesitau explicații, care nu puteau fi
ușor înțeleși, nici măcar de către colegii mei din muzeu, specializați de
altfel în asemenea lucruri, pentru că sunt cercetători. Și la acest text s-au
adăugat niște desene foarte frumoase, ale colegei mele Beatrice Iordan, care
este specializată în ateliere de educație muzeală pentru copii utilizând
limbajul teatrului. Dar iată că a dovedit că este și un talentat desenator și
cartea este un obiect foarte frumos realizat, este o carte-obiect, așa cum
adeseori sunt publicațiile muzeului nostru, este primul succes de librărie, ca
să spun așa – este cea mai vândută publicație a muzeului nostru din ultimii
câțiva ani. În primul rând, sigur ca tușa desenului, pentru că vorbim și despre
niște povești, se adresează copiilor, să spunem, între 8 și 12 ani, dar eu vă
asigur că ea poate fi citită cu plăcere și de adulți.
Managerul MȚR
ne-a vorbit despre nevoia umană de a asculta povești, de a fi parte din povești
în viața noastră. Virgil Nițulescu:
Suntem
cu toții interesat de povești în general, de asta ne uităm la filme care spun
povești, de asta citim cărți care pornesc de la povești. Suntem oameni care, cu
toții trăim, în afară de viața noastră obișnuită, în care acționăm noi înșine,
trăim îmbogățindu-ne mintea și sufletul cu poveștile altora, în care încercăm
uneori să ne introducem și pe noi. Asemenea povești ne sunt necesare pentru a
supraviețui. Oamenii au nevoie de povești, astea sunt niște nevoi care se
aseamănă viselor, pe care le parcurgem în fiecare noapte, fie că ne aducem
aminte de ele sau nu, și ele sunt într-un fel sau altul, un răspuns la nevoia
noastră de a fi părtași ai unei creații.
În finalul
discuției noastre, Virgil Nițulescu ne-a adus aminte de această preocupare -
cea de povestitoare – care este pe cale de dispariție și ce și-ar dori să se
întâmple legat de aceasta:
E
adevărat că sunt destul de puține povestitoare. Este o tradiție care se
transmite din generație în generație, dar care într-adevăr în ultimii ani s-a
diminuat din, aș spune, dintr-o cauză destul de evidentă: copiii de astăzi sunt
beneficiarii poveștilor spuse la televizor sau pe calculator, fie că sunt
povești desenate sau filmate, și timpul lor, modul de petrecere a timpului lor
s-a schimbat, tehnologia a luat deseori locul ființelor umane care povesteau,
astfel încât nu mai este construit timpul copiilor de o asemenea manieră încât
să le mai ofere posibilitatea de a asculta pe cineva din familie care spune o
poveste. … Avem un program național care se numește Tezaure Umane Vii și
mi-ar plăcea să cred că la un moment dat se va gândi cineva, unul dintre
colegii mei de breaslă, să propună acordarea acestui titlu de Tezaur Uman Viu
și unei povestitoare.