Tag: Premiul Gopo

  • Niko Becker, Tânăra Speranță de la Gopo

    Niko Becker, Tânăra Speranță de la Gopo

    Pentru rolul Dumitru din filmul Spre nord, în regia lui Mihai Mincan, actorul Niko Becker a obținut anul acesta Premiul Gopo, la categoria Tânără speranță. Niko Becker și-a început cariera pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara și la 15 ani a jucat în filmul „Un pas în urma serafimilor”, în regia lui Daniel Sandu. În 2021, regizorul Eugen Jebeleanu i-a încredințat rolul lui Treplev din spectacolul Pescăruşul de Cehov, intrat ulterior în repertoriul TNB Teatrului Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti. Actorul a colaborat și cu regizoarea Carmen Lidia Vidu, în Sentimentul fragil al speranței jucând rolul unui tânăr care suferă de schizofrenie și se luptă în egală măsură cu boala și cu stigma.

    Din 2023, tânărul actor a devenit cel mai nou membru al valoroasei echipe a Teatrului Odeon din Bucureşti, prezentat publicului odată cu premiera spectacolului regizat de Teodora Petre, O casă deschisă. “Spre nord”, primul lungmetraj regizat de Mihai Mincan, bazat pe o poveste reală și coproducție europeană între cinci țări, spune povestea lui Joel, un marinar filipinez religios, care lucrează pe o navă transatlantică, unde îl descoperă pe Dumitru, un pasager clandestin ascuns printre containere. Descoperirea lui Dumitru îl pune pe Joel într-o situație limită, care-l forțează să-și reevalueze legătura cu prietenii și credința. Cum a spus regizorul Mihai Mincan, “Spre Nord” e “un film despre frică, un film despre încrederea în celălalt, un film despre capacitatea sau incapacitatea de a-ți lăsa viața în mâinile unui necunoscut, dar și despre relația noastră cu Dumnezeu”.

    Am vorbit cu Niko Becker despre pasiunea sa pentru actorie pornind de la rolul pe care îl interpretează în thrillerul psihologic “Spre Nord”, film câștigător al Premiul Criticii la Biennale di Veneția – Bisato D’Oro, pentru Cel Mai Bun Film, și prezent în selecțiile festivalurilor internaționale importante.

    “Eu m-am înțeles foarte bine cu echipa și nu mă refer doar de actori. Acesta fiind și debutul meu într-un rol principal, eram cumva într-o zonă de disconfort, aveam multe nesiguranțe. În același timp îmi propusesem foarte mult. Iar experiența pe care o aveam din teatru ajuta, evident, dar filmul și teatrul sunt arte diferite și lucrurile nu se suprapun perfect. Există această diferență concretă mai ales în felul în care se materializează la final, pentru că filmul rămâne pe peliculă. Asta pune presiune pe tine, ca actor, când te gândești că ceea ce faci tu pe set rămâne imprimat. Și este puțin stresant gândul ăsta, că felul în care joci rămâne, pe când în teatru, chiar dacă o seară este mai proastă, ai posibilitatea de a recrea rolul.

    Dar cum spuneam și în teatru există mereu riscuri, pentru că putem avea momente mai proaste. Eu rareori ies de la un spectacol și sunt mulțumit, mi se pare de cele mai multe ori că putea fi mai bine, că puteam juca mai nuanțat. Și cred că e normal să vrei de fiecare dată mai mult, dacă ne mulțumim cu ce avem, într-un fel intrăm într-o oarecare delăsare, ajungem să ne plafonăm. Revenind la film, dacă eu știu că secvența pe care o joc – după câteva duble – se imprimă, reușesc să-mi folosesc mult mai mult intuiția și celelalte calități. Mi se pare că sub presiunea momentului, în film pot să dau mai mult din mine.”

    Nico Becker ne-a spus și cum și-a compus, cu ajutorul regizorului Mihai Mincan, rolul din „Spre Nord”, cel al lui Dumitru, tânărul urcat clandestin pe vasul pe care lucrează filipinezul Joel.

    Când am pregătit rolul, m-am focalizat pe elementele separate din care se compune starea personajului. M-am gândit la cum este să simți toate senzațiile prin care trece Dumitru, să-ți fie foame, sete, să simți frigul, să te temi când auzi un zgomot puternic. Au fost toți acești stimuli exteriori pe care am încercat să-i exprim prin intermediul corpului și ajutându-mă de tehnicile actorului Mihail Cehov, care au fost foarte utile. La fel, am lucrat mult și la fundamentul psihologic al personajului. Evident, scenariul m-a ajutat foarte mult, totul pornește de la scenariu. Pentru mine este esențial să înțeleg cât mai bine textul, să înțeleg despre ce e vorba, care sunt circumstanțele, situațiile, care sunt scopurile personajelor și conflictul care apare între ele și ceilalți, dar și conflictul cu ele însele. Cred că în felul acesta ajungi să aprofundezi cel mai bine personajul pe care îl interpretezi, găsind conflictul din întreaga poveste și din secvențele care o compun. După ce identific asta, completez personajul folosindu-mi imaginația și experiența.”

    Unul dintre cele mai recente roluri interpretate de Nico Becker este cel al jurnalistului Krzysztof Zieliński în „Neliniște”, de Ivan Vîrîpaev, regia Bobi Pricop. „Neliniște”, spectacol în care Nico Becker o are ca parteneră pe extraordinara Dorina Lazăr este, în primul rând, „un spectacol despre relația dintre artă și viață, dintre creație și creator, dintre dragoste, Dumnezeu și toate lucrurile cărora încercăm să le dăm un sens (tocmai prin credință, artă sau dragoste). La fel ca viața, teatrul este și provoacă neliniște; fiecare dintre noi este un ghem de neliniști pe care arta, sub toate formele ei, încearcă, și poate chiar ajută, să (ni) le descâlcească” spune Bobi Pricop.

  • Premiile cinematografiei române

    Premiile cinematografiei române

    Anunţată iniţial pentru finalul lunii martie, Gala Gopo – care premiază cele mai bune producții ale cinematografiei române din anul precedent, a fost reprogramată din cauza pandemiei și a avut loc acum, două luni mai târziu, în condițiile stării de alertă. Evenimentul, desfășurat în aer liber, a avut covor roşu cu tunel de dezinfectare instalat la intrare şi recomandarea de păstrare a distanţei fizice de 1,5 metri imprimată pe pancarte cu chipul omuleţului creat de Ion Popescu- Gopo – cel care dă numele evenimentului dedicat filmului românesc. Despre COVID-19 a vorbit, de altfel și prezentatorul, adus pe scenă cu o izoletă, de patru persoane îmbrăcate în combinezoane de protecţie: ”un virus care ne-a purtat într-o perioadă dificilă, un virus mai popular decât orice film din seara asta’.

    Marele câştigător al Galei Gopo a fost La Gomera, al regizorului Corneliu Porumboiu, care a adunat nouă trofee, inclusiv cele pentru Cel mai bun film de lungmetraj, Cea mai bună regie şi Cel mai bun scenariu. La primirea premiului pentru scenariu, Porumboiu a făcut referire la povestea din film, care are în centru o insulă pe care se practică un limbaj fluierat – N-am învăţat eu să fluier, dar cred că am scris un scenariu destul de bun, a mărturisit cineastul. Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal i-a fost decernat lui Iulian Postelnicu pentru prestația din filmul Arest, în regia lui Andrei Cohn, iar cea mai bună actriţă în rol principal a fost desemnată Judith State, protagonista filmului Monştri, semnat de Cătălin Mitulescu. Cei premiaţi au mulţumit, pe rând, echipei lor, colegilor alături de care au fost nominalizaţi, dar au vorbit şi de nevoia sprijinului concret pentru industria cinematografiei.

    Producătorul Ada Solomon a făcut un apel în acest sens, când a ridicat trofeul pentru Cel mai bun film documentar, pentru Distanţa dintre mine şi mine, de Dana Bunescu şi Mona Nicoară. Cinematografia românească vorbeşte prin animaţie, vorbeşte prin documentar, vorbeşte prin ficţiune şi genurile astea se întrepătrund din ce în ce mai tare. Cred că un pic mai mult interes pentru documentarul românesc ar fi ceea ce merităm, a subliniat Ada Solomon.

    După încheierea galei, iniţiatorul şi principalul organizator al evenimentului, regizorul Tudor Giurgiu, a declarat pentru Radio România: Ne-am bucurat că Gala Gopo s-a putut întâmpla fizic, nu online, pentru că oamenii cred că au nevoie de tipul ăsta de întâlniri, de socializări, chiar dacă doar socializări distanţate, să le spunem aşa. Și cred că a fost un miracol în seara asta, cei din comunitatea de film s-au bucurat cumva pentru că au simţit că revin uşor, uşor la viaţa lor de dinainte de pandemie. Premiile speciale ale ediţiei au fost acordate scriitorului Radu Cosaşu şi monteuzei Cristina Ionescu pentru carierele lor excepţionale, precum și artiştilor octogenari Adela Mărculescu şi Virgil Andriescu – pentru întreaga carieră.

  • Regizorul Lucian Pintilie a murit

    Regizorul Lucian Pintilie a murit

    Regizorul Lucian Pintilie a murit miercuri, la ora 21,00, la Spitalul Elias din Capitală. Potrivit purtătorului de cuvânt al Spitalului, cunoscutul regizor avea mai multe afecţiuni cronice.



    Lucian Pintilie s-a născut la 9 noiembrie 1933, la Tarutino, în Basarabia, azi în Ucraina. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” (1956).



    După absolvire, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din Bucureşti. În 1965, a regizat primul său film, Duminică la ora 6, iar în 1968 – Reconstituirea, o satiră socială neagră, interzisă în România pentru doi ani.



    După interzicerea spectacolului cu piesa Revizorul, în 1972 (după cea de-a treia reprezentaţie), Lucian Pintilie a primit un paşaport şi a fost îndemnat să plece din ţară, stabilindu-se în Franţa. A revenit în ţară pentru a finaliza filmările la De ce trag clopotele, Mitică? (1982), după un scenariu propriu pornind de la piesa Dale carnavalului, film ce a putut fi văzut abia după 1990.



    La Paris, a debutat în 1973 cu filmul Le Tableau, după Eugen Ionescu. Între 1974-1990, perioadă petrecută în exil, la Paris, Pintilie a realizat, pentru cele mai mari scene ale lumii, spectacole de mare succes, atât de teatru cât şi de operă.



    Întors în ţară, în 1990, a regizat o serie de filme precum: Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus Paradis (1998, distins cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Veneţia), După amiaza unui torţionar, “Niki Ardelean, colonel în rezervă”, scurtmetrajul Tertium non datur.



    Pentru filmul Duminică la ora 6 a primit mai multe premii internaţionale, iar o serie de filme au fost selecţionate la Festivalul de la Cannes: “Reconstituirea”, “Salonul nr. 6”, “O vară de neuitat”, “Prea târziu”. La Festivalul de Film de la Veneţia, din 2001, a fost prezentat filmul “După amiaza unui torţionar”. Filmul “Niki Ardelean, colonel în rezervă” a fost prezentat în 2003 la Festivalul de la Cannes şi a constituit punctul de atracţie al Festivalului de film românesc de la Londra, primul de acest fel în Marea Britanie. Co-producţia româno-franceză “Tertium non datur” a fost prezentată în premieră mondială la Festivalul de la Berlin (2006).



    A primit Premiul de Excelenţă al cinematografiei române (2002), Premiul Gopo pentru întreaga operă (2007), Ordinul Naţional “Steaua României” în Grad de Mare Cruce (2008), Premiul de Excelenţă al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (2011).

  • Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu

    Regizoarea Anca Miruna Lăzărescu

    Născută în 1979 la Timişoara, Anca Miruna
    Lăzărescu s-a stabilit, în 1990, împreună cu familia în Germania. A rămas,
    însă, mereu legată de România. Acest lucru e dovedit şi de primele sale
    scurtmetraje, realizate după terminarea studiilor la Universitatea de
    Televiziune şi Film din Munchen, dar şi la Universitatea California din Los
    Angeles: Bucureşti-Berlin, scurtmetraj realizat în 2004, Secretul Devei,
    documentar din 2007 precum şi Apele tac, alt scurtmetraj regizat în 2012 şi
    distins cu mai multe premii internaţionale printre care şi Premiul Gopo pentru
    cel mai bun scurtmetraj. Filmul spune povestea a
    doi prieteni români, care, în 1986, vor să fugă din ţară trecând Dunărea înot.

    În timpul filmărilor pentru Apele tac, Anca
    Miruna Lăzărescu a început lucrul la primul său lungmetraj, film ce va fi
    lansat în 2016 şi se va numi, în cele din urmă, La drum cu tata. Interesant
    este că lungmetrajul va relua tema evadării din România comunistă, temă care, de-altfel, a străbătut ca un
    leitmotiv copilăria regizoarei sub forma unei poveşti de familie istorisită şi
    reistorisită în serile de duminică sau de sărbătoare. Povestea, trăită la
    vârsta de 18 de ani de tatăl Ancăi Miruna Lăzărescu, a devenit, astfel,
    scenariul filmului La drum cu tata: în vara fierbinte a anului 1968, doi
    tineri români pleacă din ţară împreună cu tată lor şi sunt confruntaţi cu
    dilema întoarcerii sau rămânerii de partea cealaltă a Cortinei de Fier.
    Alegerea trebuie făcută pe fondul evenimentelor internaţionale din acel an:
    invadarea Cehoslovaciei de către trupele tratatului de la Varşovia şi
    manifestaţiile studenţeşti care cuprinseseră occidentul Europei. Complexitatea
    acestei legende familiale a fost întrevăzută de regizoare de-a lungul timpul,
    pe măsura ce se maturiza, după cum mărturiseşte chiar Anca Miruna Lăzărescu. Când eram încă în România, şi
    aveam vreo 9 sau 10 ani, nu înţelegeam foarte bine ce înseamnă exact toată
    povestea asta. Nu-mi erau clare toate dimensiunile politice sau emoţionale.
    De-abia mult mai târziu în timpul studiilor de regie la Şcoala de Film din
    Munchen am început să-mi dau seama că e o poveste cu un mare impact emoţional.
    Este povestea tatălui meu care în 1968 avea 18 ani şi care, exact ca în film, a
    avut la dispoziţie foarte puţin timp ca să ia o decizie uriaşă, o decizie ce
    avea să-i influenţeze viaţa pentru totdeauna. A fost nevoit să ia această
    decizie în condiţii haotice: să rămână în vest, într-un sistem pe care nu-l
    cunoştea şi la care doar visase, sau să se întoarcă într-o ţară care atunci nu
    putea fi ca în vest.


    Fiind vorba de o poveste emblematică pentru
    familia ei, Anca Miruna Lăzărescu recunoaşte că s-a implicat personal foarte
    mult în realizarea acestui film. De pildă, se regăseşte câte puţin în fiecare
    dintre cele trei personaje principale ale filmului: tatăl şi cei doi fii. De
    asemenea, deşi în cazul peliculelor realizate anterior succesul de public nu a
    fost neapărat o prioritate, în cazul filmului La drum cu tata, situaţia a
    fost diferită. Anca Miruna Lăzărescu. În
    comparaţie cu scurt-metrajul Apele tac,
    pe care l-am vrut un film cât mai pur şi cât mai răvăşitor pentru a
    reuşi la festivaluri, La drum cu tata mi-am dorit să ajungă la un public cât
    mai larg. În La drum cu tata, am încercat să ghidez cât mai mult publicul
    pentru a înţelege anumite detalii istorice. Cred că asta a fost şi provocarea
    cea mai mare: să încerc să dau cât mai puţine date, ca să nu plictisesc
    publicul, şi totuşi să am grijă să ofer şi informaţii pe care, poate, un public
    mai tânăr nu le deţine. Obiectivă n-am vrut să fiu deloc. A fi obiectiv, în
    calitate de autor al unui film, nu poate decât să se distanţeze de subiect sau
    de personaje. Ceea ce mi-am dorit, însă, foarte mult a fost să creez personaje
    cu care să se identifice cât mai mulţi spectatori. Consider că până şi un
    personaj negativ, care acţionează antagonistic într-o poveste şi face rău, el
    poate nu are intenţia asta. Un film devine cât mai realist în momentul în care
    până şi personajele cele mai rele par a avea motive umane pentru care
    acţionează într-un anume fel.


    Imediat după lansare, a urmat un turneu pentru ca
    filmul La drum cu tata să fie prezentat spectatorilor din cât mai multe state
    din Europa de Vest, din Europa de Est, dar şi din Rusia. Pentru că filmul
    surprinde modul diferit în care cetăţenii din lagărul sovietic şi cei din apus
    s-au raportat la evenimentele anului 1968 – primii înfierând şi fugind de
    comunism, ceilalţi militând pentru o revoluţie comunistă -, a fost interesant
    de urmărit şi reacţiile diferite ale publicului de acum. Anca Miruna Lăzărescu
    Reacţiile pe care le-am avut la Praga sau la Budapesta au fost diferite de ceea
    am văzut în vest. La Munchen, întrebările mergeau mai mult în direcţia aceasta:
    Bun, noi ştim ce-a fost aici, căci am trăit acele vremuri şi am ieşit în
    stradă ca să demostrăm… Dar cât de realist ai prezentat ce s-a întâmplat în
    România ? Iar când filmul a rulat la Praga, la Budapesta sau în România,
    reacţiile au fost de genul: Mulţumim, dar noi prima parte a filmului o
    cunoaştem ştim cum a fost aici în 1968. Dar cât de realiste sunt scenele din
    vest, cu tinerii aceia care visau la o revoluţie comunistă?. Eu m-am bucurat
    foarte mult, căci am avut impresia că filmul poate să unească şi să-i apropie
    pe cetăţenii carea au locuit practic în lagăre diferite atât de mult timp.



    Spectatorilor
    români, La drum cu tata le-a mai oferit o surpriză plăcută. Reîntoarcerea pe
    ecrane a unui foarte îndrăgit actor – Ovidiu Schumacher – plecat în Germania la
    sfârşitul anilor 80 şi absent de atunci din cinemaul şi teatrul românesc.