Radio România Internațional

Tag: Premiul Nobel

  • Medicul Nicolae C. Paulescu, descoperitorul pancreinei

    Medicul Nicolae C. Paulescu, descoperitorul pancreinei

    Medicina românească a dat ştiinţei
    universale cîteva nume valoroase ca Gheorghe Marinescu, Victor Babeş, Ioan
    Cantacuzino, George Emil Palade, fraţii Minovici. Între acestea se află şi
    numele lui Nicolae C. Paulescu, reputat fiziolog, devenit un nume de referință prin
    contribuţia pe care a avut-o la descoperirea tratamentului de bază al
    diabetului. Marea descoperire a lui Paulescu a fost pancreina, hormonul
    antidiabetic secretat de pancreas, pe care el l-a obținut din pancreasul
    câinelui.


    Nicolae
    Constantin Paulescu s-a născut pe 8 noiembrie 1869 la Bucureşti şi a murit pe
    19 iulie 1931 ca fiu al unui negustor și al unei casnice. Abslvă un liceu
    bucureștean de elită, Colegiu Mihai Viteazul, unde a manifestat interes pentru
    științele exacte și limbile străine. În 1888 pleacă la Paris pentru a studia
    medicina unde obține în 1897 titlul de doctor în medicină. A lucrat în spitale
    din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu, între 1891 și 1894, propus de profesorul Étienne
    Lancereaux, maestrul său, și ca intern, între 1894 și 1897. Între 1897 și 1900
    este medic secundar la spitalul Notre
    Dame du Perpétuel-Secours și adjunct al lui Lancereaux. În același timp a
    fost secretar de redacție al revistei Journal
    de Médecine Interne. Un an, între 1897 și 1898, a urmat și cursurile de
    chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris
    obținând în 1899 titlul de doctor în Științe. În anul 1901 Paulescu obține la
    Universitatea din Paris al doilea doctorat în științe cu dizertația.


    În anul 1900 se reîntoarce în România
    și este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină și director al
    Clinicii de Medicină internă de la spitalul Saint
    Vincent de Paul din București. Paulescu și-a început activitatea de
    cercetare ştiinţifică în fiziologie privind metabolismul glucidelor, patogeneza
    diabetului, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui şi
    mecanismul morţii subite. În 1906 a elaborat o metodă de extirpare a hipofizei
    la cîine care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. În sesiunea
    din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezenta în patru
    comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului
    pancreatic în cazurile de diabet. Paulescu publică descoperirea sa, pe care o denumeşte
    pancreină în revista de specialitate belgiană Archives Internationales de Physiologie într-un articol care a
    apărut pe 31 august 1921. Astăzi, Paulescu este considerat unul dintre cei mai eficienți
    cercetători care prin munca sa a dus la desoperirea insulinei.


    Împreună
    cu diabetologul Constantin Ionescu-Tîrgovişte, membru corespondent al Academiei
    Române şi director al Institutului Paulescu din Bucureşti, am căutat să vedem
    în ce a constat contribuţia lui Paulescu la descoperirea tratamentului
    antidiabetic. Pancreina este
    hormonul pancreatic extras de Paulescu după o metodă proprie din pancreasul câinelui
    iniţial, ulerior şi din pancreasul altor animale. Acesta era hormonul
    antidiabetic predictibil pe baza datelor preliminare efectuate de mai mulţi
    cercetători începând din 1890 cînd a început goana după găsirea acestui hormon.
    Paulescu însuşi, în 1899, atunci când şi-a susţinut unul dintre cele trei
    doctorate de la Paris, spunea în memoriul său de activitate că a întreprins o
    cercetare pentru izolarea principiului antidiabetic pancreatic. Paulescu a spus
    că diabetul este o boală care se caracterizează nu numai prin hiperglicemie dar
    şi prin creşterea corpilor cetonici în sânge şi urină, care exprimă
    metabolismul lipidic. De asemenea, el se caracterizează şi prin creşterea în sânge
    şi urină a ureii care înseamnă catabolismul metabolismului proteic. Viziunea
    aceasta de ansamblu era ciudată pentru vremea respectivă deoarece toată lumea
    era preocupată doar de hiperglicemie.


    Constantin Ionescu-Tîrgovişte s-a referit
    şi la munca cercetătorilor canadieni Frederick Banting și Charles Best de la
    Universitatea din Toronto care va fi încununată cu decernarea Premiului Nobel
    în 1923. Care au fost motivele pentru care echipa de la Universitatea din
    Toronto a primit Premiul Nobel?


    Două argumente au contat în atribuirea Premiului Nobel echipei de la Universitatea
    din Toronto. Primul a fost acela că James Collip a reuşit să purifice extractul
    pancreatic care a putut fi administrat cu succes la om. Această realizare a
    fost într-adevăr primul pas făcut dincolo de ce a reuşit Paulescu. Al doilea
    argument a fost că Toronto a fost vizitat de un laureat al Premiului Nobel din
    anul 1920, danezul August Krogh, a cărui soţie era diabetică. Vizitând
    laboratorul cercetătorului scoțian John Macleod au făcut o convenţie pentru a
    se transfera posibilitatea producerii acestui nou hormon şi la Copenhaga. Krogh
    a fost cel care i-a propus pe canadieni pentru Premiul Nobel.


    L-am
    întrebat pe doctorul Ionescu-Tîrgovişte care este diferenţa dintre pancreină şi
    insulină. Între cele
    două nu există nici o diferenţă. De fapt ar trebui să spun altfel: nici o
    diferenţă între pancreină şi isletină. Extractul pancreatic folosit de
    canadieni după modelul lui Paulescu a fost numit isletină. Am obţinut de curînd
    un articol semnat de fiziologul belgian Jean de Meyer în care el dădea numele
    de insulină, în 1909. De Meyer a afirmat că acel hormon antidiabetic care se va
    izola din pancreas să poarte acest nume.


    În
    1969, în urma campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian
    Murray, Comitetul Nobel recunoaşte meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea
    tratamentului antidiabetic.

  • Începuturile medicinei moderne româneşti

    Începuturile medicinei moderne româneşti


    În a doua jumătate a secolului al
    19-lea, medicii români cu studii în Occident au fondat instituții medicale și
    învățământ medical pentru a lupta împotriva bolilor și a instrui medici. De
    numele unora ca Nicolae Kretzulescu și Carol Davila precum și al unor boieri și
    filantropi se leagă o generație care a modernizat medicina românească și au
    dus-o aproape de standardele cele mai exigente ale epocii.


    Medicina ca știință apare în Renaștere,
    iar primele informații cu caracter științific în spațiul românesc apar la
    sfârșitul secolului al 17-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
    (1688-1714). La curtea sa au sosit medici de origine greacă, dar și un alsacian
    și venețian care introduc medote care semănau cu vaccinarea de mai târziu. Din
    punct de vedere instituțional, academiile domnești erau așezăminte în care se practica
    așa-numita iatrosofie, o combinație între filosofie și medicina empirică. Dar
    academiile domnești au fost nucleele pe baza cărora s-a construit învățământul
    medical din secolul al 19-lea.


    Medicul Octavian Buda, profesor de
    istoria medicinei la Universitatea de Medicjnă și Farmacie Carol Davila din
    București, a făcut un excurs în începuturile medicinei moderne românești, care
    din secolul al 19-lea se raporta direct la Occident. Argumentul științei învățate în Occident reprezintă nu o
    sursă de coerciție, dar de schimbare chiar și a unor politici de stat. Interesantă
    este comparația pe care românii celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea
    o fac cu Belgia, se flatează și autoflatează să fie numiți reprezentanți ai
    Belgiei Orientului pentru un motiv nu legat de latinitatea parțială a Belgiei,
    ci de faptul că Belgia era o țară asamblată în jurul anului 1830, Principatele
    Unite unindu-se și ele relativ mai târziu. Românii făceau comparații
    instituționale insistente având în vedere viteza cu care își puneau la punct
    instituții noi. De exemplu, crearea primului institut de fiziologie, în 1892,
    de către Alexandru Vițu, părintele cercetărilor biologico-fiziologico-medicale,
    el fiind inițiatorul cercetării științifice de tip biomedical. El a fost în
    Belgia să facă o prospectare de tip biomedical.


    Efervescența modernizatoare a cuprins
    întreaga sociateta românească, de la cel mai simplu țăran la cel mai mare
    boier. În medicină, învățământul a avut un loc privilegiat și primul mare nume
    al învățământului medical românesc a fost francezul Carol Davila. Octavian
    Buda. Modernitatea efectivă
    se pune instituțional în mișcare odată cu Regulamentele Organice, odată cu
    influența occidentalizantă la acea vreme a autorităților țariste. Se creează un
    Colegiu al medicilor și cele trei structuri mari spitalicești, Colțea,
    Pantelimon și Filantropia. Activitatea financiară privată a boierilor este
    strânsă într-o eforie, care este premergătoare unei direcții sanitare sau a
    unui sistem cât de cât coordonat de practici medicale. Ideea organizării unui
    învățământ universitar de medicină era încă foarte departe și printr-un concurs
    de împrejurări apare la București Carol Davila. Există o apocrifă făcută de
    unul dintre marii chirurgi ai epocii, Constantin Dumitrescu-Severeanu, care
    explică cum în 1852 la avizierul Facultății de Medicină din Paris apare un
    anunț în care două personalități își exprimau dorința de a aduce în țările lor
    un fel de medic de autoritate. Un anunț era legat de oștirea română dat de
    principele Barbu Știrbey, celălalt era dat de șahul Iranului. Severeanu
    plusează și spune că decanul Facultății de Medicină, al cărui fiu era șeful
    legației franceze de la București, îl convinge pe tânărul și înflăcăratul
    Davila să aleagă drumul către sora latină mai tânără, Principatele Unite.
    Gestul lui Severeanu este de a-l imortaliza pe Davila ca un fel de vector al
    modernizării românești. Severeanu va face parte dintr-un prim grup de medici
    români care va primi burse guvernamentale, începând cu 1860, el făcând parte
    din primele generații de absolvenți ai unei școli de medicină și farmacie care
    va deveni națională în 1858.


    Transformările moderne în medicină au
    fost atât de profunde încât au schimbat și limba. Octavian Buda. În umbră veghea o personalitate
    foarte puternică a României acelor vremuri, este vorba despre Nicolae
    Kretzulescu, școlit la Paris, apropiat de cercurile lui Cuza, un om foarte
    complex care a fost prim-ministru, ministru de externe, ministru de interne,
    ambasador al României în Rusia. El este prezentat în istoria medicinei ca un om
    care a creat un limbaj medical. Suntem într-o perioadă în care se trece de la
    un alfabet de tranziție la alfabetul latin, iar găsirea unor expresii medicale
    era acut cerută. În 1840-1850 se ajunge la primele încercări venite pe filiera
    unor traduceri din limba franceză. Nicolae Kretzulescu face mari eforturi în
    acest sens și în 1842 se ocupă de traducerea unui manual de anatomie
    descriptivă din Franța. Practic, limba română își schimbă dintr-odată un întreg
    limbaj de specialitate. Termenii medicali veniți pe filieră mai veche, greacă,
    precum nervurile optice, costași, rondul mare, găunoșitură pentru cavitate,
    lighean pentru bazin, trâmbiță pentru trompă sunt înlocuiți de termenii
    de origine latină, preluați din franceză: vertebră, cervicală, lombar, frontal,
    sfenoid. Era un lucru absolut remarcabil pentru un om din plin implicat în
    viața politică a acelor vremuri. Pentru mentalul colectiv al elitei sociale de
    atunci, a te ocupa de medicină era considerat un fel de muncă nu chiar
    inferioară dar nu pe măsura statului de boier.


    Medicina
    modernă românească a însemnat un curs al dezvoltării care a format o tradiție
    și care a dat roade. Unul dintre premiile Nobel pe care România le deține este
    în medicină, prin George Emil Palade.

  • Alfred Nobel, un poet

    Alfred Nobel, un poet

    Despre decernarea prestigiosului premiu Nobel
    pentru literatură unui
    muzician din vremurile trecute se va vorbi mult timp de aici încolo. Desigur,
    Bob Dylan a fost apreciat pentru textele cântecelor sale, în stilul
    flower-power de atunci.

    Ar fi gresit să ne închipuim că numele cântăreţului Bob
    Dylan a apărut din senin, eventual dintr-un joben cu numele pretendenţilor la
    marele premiu. Premiul Nobel pentru literatură, ca şi celelalte Nobeluri, sunt
    decise după o lungă formulă de selecţie în care sunt implicaţi specialişti în
    domeniu. O primă fază se desfăşoară în toamna anului precedent, când este
    anunţat numele pentru anul respectiv. La
    început sunt reţinute 350 de nume. Din luna februarie a anului pentru care se
    acordă premiul sunt eliminaţi, treptat, din ce în ce mai mulţi candidaţi. În
    mai se ajunge deja la cea mai scurtă listă, cu doar 5 nume. Votul are loc la
    începutul lunii octombrie şi este anunţat oficial. Lista şi discuţiile privind
    desemnarea câştigătorului sunt ţinute secrete timp de o jumătate de secol. Rar,
    mai ales în cazul premiului pentru literatură, sunt aleşi doi sau mai mulţi
    laureaţi. Cei care nu au câştigat dar au fost nominalizaţi intră automat în
    competiţie pentru anul următor. În special la literatură sunt nume de mari
    scriitori care apar constant, de mult timp, pe lista celor ce merită şi se
    aşteaptă să primească acest premiu. Este vorba de scriitori de o viaţă, cu
    volume multe şi apreciate, deşi surprizele au fost la ordinea zilei.

    Nu
    întotdeauna premiile Nobel pentru literatură au încununat opere ample şi
    remarcabile, care întrunesc aprecierea unanimă. Primul Nobel al literaturii a
    fost primit, în 1901, de francezul Sully Prudhomme. La început, formula din
    testamentul lui Alfred Nobel care trimitea la idealism i-a scos din competiţie
    pe cei consideraţi a fi pesimişti. Iar la începutul secolului XX, când se
    pregătea primul război mondial, realitatea nu permitea prea optimism. În anii
    20 sunt premiaţi chiar sceptici şi critici, iar în 1931 premiul este acordat
    funcţionarului care anunţa numele câştigătorului premiilor Nobel, secretarul
    perpetuu al Academiei. Erik Axel
    Karlsfeldt, care era, totuşi, membru al Academiei şi un poet de succes. El
    refuzase deja premiul în 1919 şi este singurul caz de acordare postumă
    intenţionată a premiului pentru că murise cu 6 luni înainte de decernarea
    acestuia.

    În timpul celui de al doilea război mondial, mai exact din 1940 până
    în 1943, acordarea premiului a fost suspendată, Suedia vrând să demonstreze o
    neutralitate totală. În 1953, premiul Nobel pentru literatură, şi nu pentru
    pace, a fost primit de Winston Churchill, cunoscutul om politic britanic. El
    fusese prim ministru în timpul celui de al doilea război mondial şi era din nou
    în fruntea guvernului de la Londra exact când primea Nobelul pentru literatură.

    De Gaulle a fost şi el nominalizat vreo 10 ani, iar liderul Uniunii Sovietice
    îşi acorda, în 1979, premiul Lenin pentru literatură. În 1964, Jean Paul Sartre
    refuză Nobelul, acuzându-l că este prea dedicat Occidentului. În 1968.
    japonezul Yasunari Kawabata este laureat, iar în 1974 sunt premiaţi doi
    scriitori suedezi membrii ai juriului Nobel.

    Premierea lui Bob Dylan, cel ale
    cărui texte sunt mai degrabă cântate decât rostite sau citite, este deja
    contestată, neînţeleasă sau generatoare de ironii. O problemă poate veni chiar
    din raportarea la testamentul care, în câteva rânduri, dă principiile celui mai
    vestit premiu din lume, care îl face milionar pe orice laureat. Astfel, Alfred
    Nobel spunea să fie premiaţi cei care au făcut lucruri bune pentru omenire, în
    chimie, fizică, medicină, literatură şi pace, dar în ultimul an, cel pentru
    care se dă premiu. Este, fără îndoială, principiul testamentar cel mai des încălcat
    şi nebăgat în seamă, Bob Dylan evidenţiindu-şi meritele care i-au adus Nobelul
    pentru literatură undeva, cu mulţi ani în urmă.

  • Mesaje de condoleanțe la încetarea din viață a lui Elie Wiesel

    Mesaje de condoleanțe la încetarea din viață a lui Elie Wiesel

    Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a transmis duminică, 3 iulie a.c., un mesaj de condoleanțe la încetarea din viață a lui Elie Wiesel.

    Am primit cu profundă tristețe vestea morții lui Elie Wiesel, supraviețuitor al ororilor Holocaustului și laureat al premiului Nobel pentru Pace. Una dintre personalitățile cele mai influente care și-a folosit din plin această forță pentru a propovădui virtuțile toleranței și ale libertății, Elie Wiesel va rămâne în conștiința umanității ca un mare spirit care s-a opus tiraniei și a militat neobosit pentru cauza celor defavorizați.

    România, țara în care s-a născut, îi onorează, cu deplin respect, memoria. Înalta lecție de viață pe care a oferit-o Elie Wiesel omenirii va fi pentru noi o sursă de inspirație morală.

    Elie Wiesel ne-a onorat prin acceptarea președinției Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România și prin munca pe care a depus-o în această calitate. Odată cu dispariția sa, am pierdut cu toții una dintre vocile cele mai puternice împotriva uitării și a negaționismului. Transmit familiei sale și tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit sincerele mele condoleanțe.

    Şi premierul Dacian Cioloş a transmis un mesaj de condoleanţe la moartea lui Elie Wiesel, scriitor şi filozof de origine română, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, supravieţuitor al Holocaustului:

    Elie Wiesel a plecat la Dumnezeu. Supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz și al ororilor Holocaustului, și-a distilat suferința în iubire față de semeni. A fost un mesager al umanității, o voce neobosită împotriva violenței, opresiunii și rasismului. Viața și scrierile lui rămân în istorie ca mărturii ale păcii și demnității umane, manifeste ale credinței lui Elie Wiesel că forțele binelui și ale libertății pot fi victorioase peste tot în lume. Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în pace, a spus premierul Dacian Cioloş într-un mesaj de condoleanţe, informează Biroul de presă al Guvernului.

    Un alt mesaj de condoleanţe este transmis şi de Ministerul Afacerilor Externe:

    Elie Wiesel va rămâne în amintirea întregii lumi pentru îndemnurile puternice pe care le-a transmis viitoarelor generații de a depune toate eforturile pentru a nu uita tragedia Holocaustului și, mai ales, pentru a acționa în solidaritate pentru ca o asemenea tragedie să nu mai fie posibilă niciodată.

    Elie Wiesel s-a născut în 1928 în România și a supraviețuit terorii de la Auschwitz. Ca urmare a tragediei care i-a marcat anii adolescenței, Elie Wiesel a devenit una dintre personalitățile-cheie la nivel mondial care au luptat constant pentru păstrarea memoriei Holocaustului și a impactului pe care această dramă a avut-o asupra umanității. În 1986 eforturile sale de combatere a violenței și a uitării Holocaustului au fost recunoscute prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace. În scrisoarea de acordare a prestigiosului premiu, Comitetul Nobel îl numea pe Elie Wiesel mesager al umanității.

    Pentru România, Elie Wiesel a avut un rol important în asumarea responsabilității și a istoriei naționale din perspectiva tragediei Holocaustului în țara noastră. În 2003, Elie Wiesel a devenit președintele Comisiei internaționale pentru studierea Holocaustului în România. Acest mecanism a lucrat cu rigoare la elaborarea Raportului final al Comisiei internationale pentru studierea Holocaustului, document de referință privind implicarea României în Holocaust, asumat în mod oficial de autoritățile de la București.

    Păstrarea memoriei Holocaustului este una din liniile de acțiune ale Alianței Internaționale pentru Memoria Holcoaustului (IHRA), a cărei președinție este asigurată de România în anul 2016.