La începutul anului 1918, primul război mondial era
departe de a se fi încheiat. Marea încleştare dintre cele două mari blocuri
militare Antanta şi Puterile Centrale atinsese paroxismul şi niciuna nu se
arăta dispusă să dea înapoi. În acea situaţie, preşedintele american Thomas
Woodrow Wilson a încercat să facă pace. În acest sens, el şi anturajul său au
elaborat celebra declaraţie în 14 puncte care trebuia să fie fundamentul pentru
pacea durabilă.
Împreună
cu istoricul Ioan Scurtu am examinat principiile wilsoniene, atmosfera în care
au apărut şi ce propuneau ele. S-a lucrat la un proiect
care să fie propus statelor beligerante, în ideea că ele ar accepta, care să
ducă la aşezarea unei păci de durată în aşa fel încât să nu se mai repete o asemenea
conflagraţie. Aşa încât, cele 14 puncte prezentate de preşedintele Wilson erau
de fapt o propunere de pace şi mai mult decât atât o organizare a lumii după
război în ceea ce am putea numi durata lungă a istoriei. Putem constata că se
avea în vedere ca nici partea învinsă nici partea învingătoare, nici Antanta
nici Puterile Centrale, să nu aibă câştiguri ca urmare a confruntărilor
militare, ci să se realizeze o anumită democratizare a relaţiilor internaţionale.
În primul rând s-a avut în vedere retragerea trupelor din teritoriile ocupate
în aşa fel încât să se revină la graniţele naţionale. În al doilea rând se
preconiza ca statele multinaţionale să asigure o atutonomie a popoarelor din cadrul
acestora, în aşa fel încât acestea să se bucure de drepturi şi libertăţi dar în
cadrul acestor imperii.
Declaraţia
lui Wilson avea ambiţia de a fi pacificatoare, restauratoare a ceea ce fusese
înainte de 1914 dar şi inovatoare. Acestea se vedeau din felul în care erau
tratate imperiile multinaţionale. Ioan Scurtu. În privinţa Rusiei se avea în vedere menţinerea ei în hotarele
existente înainte de declanşarea războiului şi chiar stăruinţa ca să existe
faţă de ea o atitudine de bună voinţă în aşa fel încât ea să adere la ideea a
ceea ce avea să devină Liga Naţiunilor, o societate în care puterile să trimită
delegaţi în care să discute rezolvarea problemelor internaţionale. În ianuarie
1918, revoluţia rusă intrase în faza ei bolşevică, radicală, începuse războiul
civil, Basarabia îşi proclamase autonomia şi se pregătea să-şi proclame
independenţa şi unirea cu România. În privinţa Austro-Ungariei se prevedea
menţinerea acestui imperiu cu acordarea unei largi autonomii popoarelor din
interiorul acestuia.
Însă
naţiunile din imperiile multinaţionale doreau o altă ordine, cea a statelor
naţionale. Ioan Scurtu a arătat cum reacţiile naţiunilor din Austro-Ungaria au
fost de a se împotrivi principiilor lui Wilson. Aceste 14 puncte au avut un impact politic şi psihologic extraordinar.
În primul rând pentru că se avea în vedere încheierea unei păci fără anexiuni,
o organizare postbelică a lumii în aşa fel încât să nu mai aibă loc războaie,
şi se scria un cuvânt foarte drag poparelor asuprite, şi anume autonomie. În
ianuarie 1918 românii din Imperiul austro-ungar, ca şi celelalte naţiuni, nu
aveau în vedere altceva decât autonomia. Aşa ceruseră de-a lungul timpul, mai
ales după 1867, şi aşa sperau şi în acel moment. Problema unirii a apărut din toamna anului 1918 când imperiul
începuse să se simtă tot mai rău şi să apară perspectiva dezagregării.
Popoarele respective au decis să-şi ia soarta în propriile mâini şi apoi să
decidă organizarea statală.
În congresul la Roma din aprilie
1918, naţiunile din Austro-Ungaria au hotărât declanşarea unei campanii vaste,
la nivel european şi mondial, pntru recunoaşterea dreptului propriu de a-şi
hotărî viitorul politic. În SUA au avut loc mitinguri ale reprezentanţilor
naţiunilor din Austro-Unagria la care au fost mobilizate şi diasporele care
locuiau în SUA. În plus, articolele din presa americană susţineau revendicările
naţiunilor în detrimentul celor care cereau păstrarea monarhiei austro-ungare.
De la sfârşitul lunii august 1918, mitingurile şi campaniile mediatice au fost
în comun, ale românilor, sârbilor, croaţilor, cehilor, slovacilor, italienilor
şi polonezilor care adoptau rezoluţii antihabsburgice.
Principiile
politice ale lui Wilson nu au fost bine primite nici de puterile europene.
Franţa şi Marea Britanie în special doreau ca Puterile Centrale să fie
considerate vinovate de declanşarea războiului şi pedepsite. În cele din urmă,
preşedintele Wilson a cedat presiunii opiniei publice. Ioan Scurtu. Campania a culminat cu momentul 20 septembrie 1918
când preşedintele Wilson a decis să-i primească la Casa Albă pe reprezentanţii
naţionalităţilor. Fiecare a pledat pentru cauza proprie, preşedintele era
informat despre campaniile desfăşurate, şi ca o concluzie a acestor discuţii el
a declarat că s-a convins că dubla monarhie austro-ungară nu mai merita să
trăiască. Nu se mai punea problema menţinerii integrităţii teritoriale a Austro-Ungariei.
Era convins că poparele din acea monarhie aveau dreptul şi libertatea şi susţinerea
SUA pentru a decide asupra sorţii lor.
În urma
schimbării de optică a politicii de la Washington, apăreau statele naţionale ca
Polonia şi Cehoslovacia, iar altele precum România şi Iugoslavia se redefineau.
Însă chiar dacă principiile politice ale lui Thomas Woodrow Wilson au fost
revizuite, cele filosofice au făcut carieră. Se materializa instituţia
naţiunilor lumii, o agora internaţională, se puneau bazele dreptului
internaţional contemporan. Idealul păcii eterne a lui Wilson a aşezat, în ciuda
scepticismului general, un bun început de dialog.