Radio România Internațional

Tag: Principatele Romane

  • “Trenul Unirii” pe ruta Bucureşti-Iaşi

    “Trenul Unirii” pe ruta Bucureşti-Iaşi

    De Ziua Unirii Principatelor Române, CFR Călători a numit simbolic „Trenul Unirii” – trenurile IR 1661/IR 1664 care circulă pe ruta București-Iași, și retur.

    Locomotiva este vopsită în culorile steagului național. Vagoanele trenului poartă numele unor personalități istorice marcante ale vremii: cel de clasa I va fi denumit „Alexandru Ioan Cuza”, cele de clasa a II-a vor fi numite „Mihail Kogălniceanu”, „Vasile Alecsandri” și „Moș Ion Roată”.

    Pe traseu, trenul opreşte în stațiile Ploiești Sud, Buzău, Focșani, Tecuci, Bârlad, Vaslui și Iași. La Bârlad și Vaslui are o staționare suplimentară de aproximativ 15 minute.

  • Flota militară română în cel de-al doilea război mondial

    Flota militară română în cel de-al doilea război mondial

    Istoria flotei militare române începe la jumătatea secolului al 19-lea, când după unirea celor două principate Moldova și Muntenia se unesc și flotele comerciale fluviale ale celor două. Principatele Române nu avuseseră până atunci flote militare fluviale și maritime din cauză că nu aveau acest drept fiind sub controlul Imperiului otoman și nici nu aveau ieșire la mare. Odată cu anul 1878, după ce Dobrogea intra în componența statului român și acesta se deschidea spre mări și oceane, începea și istoria flotei maritime române.

    Flota militară română fluvială a participat în războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 prin operațiuni militare pe Dunăre. Navele române comandate de Nicolae Dumitrescu-Maican și Ioan Murgescu au instalat baraje pe fluviu, au atacat nave otomane, au bombardat pozițiile otomane de pe malul sudic al Dunării și au reușit chiar să scufunde două monitoare turcești.

    În perioada următoare, Marina Militară Română continuă să se dezvolte și să beneficieze de programe de înzestrare cu nave de luptă. În anul 1907 intrau în serviciu patru monitoare și opt vedete fluviale pentru monitorizarea și apărarea Dunării. În campania din anii primului război mondial, flota militară de pe Dunăre a fost angajată în bătălia de la Turtucaia din 1916 și în retragerea armatei române din Dobrogea. În anul următor, 1917, navele militare române de pe Dunăre comandate de Constantin Bălescu bombardardau pozițiile artileriei germane din orașul Tulcea și lichidau rebeliunea vaselor ruse din Delta Dunării.

    După anul 1918, înzestrarea flotei militare române a continuat. Au intrat în serviciu noi tipuri de nave militare pentru flota maritimă precum distrugătoarele ”Mărășești”, ”Mărăști”, ”Regele Ferdinand” și ”Regina Maria”, primul submarin românesc ”Delfinul” și navă-școală ”Mircea” din a doua generație.

    În cel de-al doilea război mondial, marina militară română s-a angajat cu două mari unități, Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. Divizia de Mare dispunea de 4 distrugătoare, 3 torpiloare, 3 puitoare de mine, un submarin, 3 vedete torpiloare, 8 remorchere și o flotilă de hidroavioane. Divizia de Dunăre era formată din 7 monitoare și 6 vedete. Litoralul românesc al Mării Negre era apărat printr-un baraj de mine aflat la 12 mile marine și artilerie de coastă. Din cauza disproporției în favoarea marinei sovietice, marina română a avut în prima faza a războiului o atitudine defensivă.

    Pe 26 iunie 1941, la câteva zile de la intrarea Românei în război pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei anexate de Uniunea Sovietică în 1940, distrugătoarele ”Mărăști” și ”Regina Maria” și bateriile dobrogene de coastă au scufundat ”Moskva”, nava-amiral a flotilei sovietice care se apropia de țărmul românesc, și au avariat distrugătorul ”Harkov”. Odată cu deplasarea frontului spre est, marina militară română trece la acțiuni de sprijinire a trupelor terestre care luptau la Odesa și Sevastopol.

    Până pe 23 august 1944, navele sovietice nu se mai apropie de țărmul românesc, însă submarinele sovietice erau reale pericole. O operațiune de mare amploare în care s-a implicat marina militară română a fost evacuarea trupelor române și germane din peninsula Crimeea denumită ”Operațiunea 60.000”. Sursele arată că în urma acelei operațiuni au fost salvați aproximativ 36.000 militari români, 584.000 de militari germani, 720 de militari slovaci și 25.000 de prizonieri și cetățeni sovietici.

    După 23 august 1944, când România trece în tabăra aliaților, marina militară română intră sub controlul sovieticilor, iar navele și personalul lor sunt arestate. În 1999, ofițerul Nicolae Koslinski, fiul amiralului Gheorghe Koslinski, mort ca deținut politic în închisoarea de la Aiud în 1950, povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944 se afla pe vedeta torpiloare ”Vulcanul”.


    ”Către orele 4 şi jumătate dimineaţa, auzind nişte zgomote afară, am sărit din pat, am luat pistolul şi l-am băgat în buzunarul pantalonului. M-am îndreptat spre uşă unde telefonistul de serviciu m-a anunţat că veneau niște ruşi. Şi, într-adevăr, în dormitorul mai mare unde dormeam, a pătruns un rus cu o balalaică îndreptatã spre mine, urmat de alţii, care mi-au cerut să le dau pistolul. Întâi le-am spus <dobrîi vecer> şi au părut puţin miraţi, după care mi-au cerut pistolul. Am ridicat mâinile şi am spus . Un subofiţer rus a venit la mine, mi-a pipăit buzunarul. Dar, probabil, pistolul fiind mic de tip Beretta şi cu batista pe el nu şi-a dat seama că e acolo. S-a uitat la mâna mea care avea centura făcută ghem și a aruncat-o, crezuse că era pistol. A spus să ne îmbrăcăm că vom merge la o adunare la gara maritimă.    ”

    Navele române sunt duse în URSS, pe drum, din cauze necunoscute, canoniera ”Dumitrescu” și submarinul ”Marsuinul” se scufundă. După câțiva ani, autoritățile sovietice restituie guvernului român 23 de nave, cele mai multe vechi și nefuncționale, între ele două distrugătoare, cîteva torpiloare și câteva canoniere. Însă trebuie remarcat că din rândurile marinarilor români s-au recrutat și participați în mișcarea de rezistență anticomunistă așa cum a fost amiralul Horia Macellariu.

  • Otomani și români

    Unul dintre cele mai importanți actori care au influențat istoria românilor din spațiul extracarpatic a fost Imperiul otoman. Este considerat unul dintre marile imperii ale istoriei și el a dominat, pentru mai mult de o jumătate de mileniu, lumea de pe trei continente, Europa, Asia și Africa. Otomanii și românii s-au întâlnit, s-au confruntat și au conviețuit îndeaproape din a doua jumătate a secolului al 15-lea până în ultimul sfert al secolului al 19-lea.

     

    În istoria lor în proximitatea lumii otomane, Principatele Române au beneficiat de autonomie în comparație cu alte state balcanice care au fost cucerite și transformate în pașalâcuri. Istoricul britanic Marc David Baer, autor al unui volum de succes despre istoria Imperiului otoman, a remarcat acel statut.

     

    ”Un lucru interesat despre provinciile acestea trei ale otomanilor, Transilvania, Valahia și Moldova care constituie azi România, este că ele au fost cucerite în perioade diferite. Mai important, au fost tratate în moduri diferite de cum trata Imperiul otoman alte provincii-cheie ale sale. Astfel că dacă vom compara ce este azi România cu Grecia, Bulgaria, Serbia și așa mai departe este foarte diferit. Românii au rezistat mai bine și asta a făcut ca otomanii să nu-i supună complet, ci să capete un statut de autonomie destul de important, care se aseamănă destul de bine cu acela a Kurdistanului, în sud-est. Le-au permis kurzilor o mare autonomie atâta vreme cât ei furnizau trupe și apărau imperiul de dușmanii externi.”

     

    Ca parte a lumii otomane, pentru români au fost, crede Baer, deopotrivă câștiguri și pierderi.

    ”Când Mehmet al II-lea a cucerit Valahia prin 1460 a conectat această parte a lumii cu lumea comerțului și cu lumea fluxurilor de idei. Imperiul otoman a devenit unul dintre cele mai mari, mai puternice și mai bogate imperii din lumea acelui timp. Fiind parte a lumii otomane aducea multe beneficii supușilor. Din punctul de vedere al celor cuceriți au fost multe părți negative. De exemplu, otomanii luau tribut în copii, în băieți. Unul din fiecare 40 de băieți creștini din provinciile otomane sau din teritoriile nou-cucerite era dus în capitală, obligat să fie circumcis și să se convertească la islam și pregătit să devină fie ienicer în corpul militar de elită al acestora, fie membru al administrației, eventual ministru.”

     

    Istoricii Imperiului otoman au scris adesea despre toleranța pe care au avut-o otomanii față de diversitatea pe care o stăpâneau. Marc David Baer crede că afirmațiile trebuie nuanțate:

    ”În primul rând, trebuie să definim ce vrem să spunem prin toleranță și tolerare. Istoria europeană despre care vorbim ne spune că toleranța începe cu războiul de 30 de ani, adică în 1648. Însă, dacă ne gândim la toleranță doar ca la ceva adus în Europa de niște reguli atunci putem merge mai înapoi în istoria europeană din secolul 8. Ne putem referi la arabii care au cucerit Spania. În Spania musulmană avem toleranță religioasă, avem deopotrivă creștini, evrei și musulmani trăind în regatele musulmane. Otomanii au introdus toleranța religioasă în Europa unde au ajuns în secolul 14. Dar toleranța nu este același lucru cu coexistența. Nu e același lucru cu a spune că religia ta este egală cu a mea, suntem egali, să ne respectăm. În perioada premodernă, toleranța însemna ierarhie. Exista un grup, în cazul otoman erau musulmanii, apoi erau bărbații și oamenii liberi care aveau mai multe drepturi decât ceilalți care erau creștini, evrei, femei, sclavi.”

     

    În secolul al 19-lea, națiunile balcanice au înlăturat modelul otoman, și-au  dobândit independența și au adoptat modelul european al statului și societății moderne. Marc David Baer:

    ”Imperiul otoman a fost un imperiu care a durat 600 de ani. Otomanii înșiși au fost o clasă nouă formată din creștini convertiți, bărbați și femei. Ei au fost o minoritate în propriul imperiu. Ei au creat limba otomană care era o limbă inteligibilă numai pentru această elită otomană, nu pentru oricine. Majoritatea supușilor otomani în primele patru secole ale imperiului erau creștini. Dar pe măsură ce ne îndreptăm atenția către secolul al 19-lea, avem un imperiu diferit, avem o lume nouă, se intră într-o lume diferită în care rușii încep să-i învingă pe otomani iar și iar.

     

    Otomanii încep să piardă teritorii din secolul al 17-lea până în secolul al 19-lea. Iar intelectualii, oamenii de stat, sultanul încep să se întrebe cum poate fi salvat imperiul după ce a fost învins militar? Iar ei nu recurg la soluția naționalistă, ideea că pe un teritoriu există numai un singur popor. Dar pentru otomani nu a existat acest scop decât foarte târziu. Scopul a fost mereu salvarea teritorială a imperiului și de a găsi un mod, care a eșuat în cele din urmă, de a câștiga loialitatea supușilor.”

     

    Imperiul otoman a dispărut formal în 1918, acum mai mult de un secol. Amprentele a ceea ce a însemnat el au rămas mai ales în documentele scrise și mai puțin ca trăsături definitorii actuale.

     

  • Reprezentanțele diplomatice ale României în spațiul turc

    Reprezentanțele diplomatice ale României în spațiul turc


    Din secolul al 19-lea, treptat, Principatele Române încep să se desprindă de otomanism prin importul masiv de civilizație și cultură din Occident. Astfel, și relațiile diplomatice dintre România și Imperiul otoman și succesoarea lui Turcia vor cunoaște și ele o redimensionare. Pe măsură ce România își câștiga dreptul de stat independent, misiunile diplomatice care să-i găzduiască pe cei care reprezentau interesele române în lumea otomană și turcă erau regândite.



    O istorie a reprezentanțelor diplomatice ale României este cel mai nou proiect la care lucrează un grup de istorici români. Vedeta proiectului este, de departe, reprezentanța României de la Paris. Însă și reprezentanțele din Imperiul otoman și Turcia au multe de spus. Silvana Rachieru predă istorie otomană la Universitatea din București și ea a prezentat o schiță pentru o istorie a reședințelor diplomatice ale României în spațiul turc. De la o clădire din apropierea Pieței Taksim, legație, apoi consulat al României, acum sediu al Institutului Cultural Român, pornește această istorie. Silvana Rachieru și-a început cercetarea ascultând poveștile clădirii. Cea mai palpitantă dintre ele era cum că un iubit al prințesei Martha Bibescu pierduse clădirea la poker sau la alte jocuri de noroc, iar după aceea statul român a achiziționat-o și a reușit s-o recupereze. Totul era foarte romanțat, foarte frumos, se potrivea cu spațiul în care ne aflam. Însă informația că edificiul aparținuse Marthei Bibescu apărea în arhive foarte clar.



    Pera diplomatica era cartierul european al Istanbulului. Pe La Grand Rue de Pera se aflau, începând din secolul al 17-lea, reședințele diplomatice ale Marilor Puteri. În secolul al 19-lea, noul stat român își trimitea reprezentanții diplomatici în preajma marilor decidenți ai timpului, însă posibilitățile de întreținere în acea zonă erau prea mici pentru statul român. Silvana Rachieru. Agenția diplomatică română ce a funcționat între 1859 și 1878 avea spațiu închiriat. De fapt, era apartamentul agentului diplomatic care funcționa și ca sediu al agenției diplomatice. Acest fapt este menționat în 1878 de Dimitrie Brătianu, primul reprezentant al României la Constantinopol de după independență. El transmite, la câteva săptămâni după ce ajunge în capitala otomană, că sediul legației se afla într-o casă de piatră în cartierul Çukurcuma (pronunță: Ciucurgiuma), tot în zona Pera, unde era și locuința lui. Brătianu scria că nu era cel mai potrivit sediu pentru a marca deschiderea unei legații și că ministerul ar trebui să facă un gest frumos și să acorde finanțare pentru închirierea unui spațiu mai generos și adaptat noilor cerințe.



    Abia în 1887 se închiriază primul sediu separat de locuința personală a reprezentantului diplomatic. Iar din 1903 România își manifestă intenția serioasă de a cumpăra o clădire pentru a fi reședință permanentă. Silvana Rachieru. Destinația finală a misiunii diplomatice române în capitala imperiului și în cel mai important oraș al Republicii turce va fi în strada Sıraselviler (pronunță: Sâraselviler), care în turcă înseamnă Șirul de chiparoși. Aici, în 1903, România închiriază un spațiu. În spatele acestei acțiuni este ministrul plenipotențiar de atunci Alexandru Lahovary. În contractul de închiriere se menționează că atunci când proprietarul se va decide să vândă, statul român să fie primul care să-i poată face o ofertă și să achiziționeze spațiul, ceea ce va începe să fie discutat mult mai serios din 1905 și se va finaliza în 1907. Din anul 1907 încoace avem un reper în apropierea Pieței Taksim care este asociat cu România în zilele noastre.



    Clădirea era cunoscută cu numele de conacul Musurus Pașa, după numele proprietarului ei, un diplomat otoman de origine greacă. Cartierul era unul grecesc care începe să se dezvolte după marele incendiu din 1870. Era o zonă comercială activă, energică, unde se construiau apartamente după model francez și funcționau birouri. În apropiere se ridică și cea mai importantă biserică ortodoxă greacă de după cucerirea Constantinopolului din 1453. Acolo va fi, până în 1927, sediul legației României.



    Urmările primului război mondial asupra Imperiului otoman vor fi tragice. Din 1923, după proclamarea Republicii Turcia, fondarea noii capitale la Ankara a însemnat mutarea centrului de greutate al noului stat. Iar reprezentanțele diplomatice au mers către acesta, deși cu întârziere. România a ezitat și ea să facă pasul mult timp, iar Silvana Rachieru a spus de ce. Ezită fiindcă Ankara, în 1923, era mai mult rurală decât urbană. Primele misini diplomatice primesc din partea lui Mustafa Kemal câte un vagon unde să lucreze. Era greu să pleci de pe Bosfor, mai ales când aveai o reședință impozantă. Drumul dura foarte mult până la Ankara. Nici celelalte puteri nu se grăbeau să se mute, dar treptat se mută. România pierde în acel moment un tren întrucât în primii ani se primea un teren într-o zonă pe care Mustafa Kemal dorea să o transforme în noul cartier diplomatic. Ezitările României fac ca la momentul mutării să nu mai fie terenuri disponibile în acel cartier.



    România revine la închirierea de spații pentru legație în cartierul rezidențial Çankaya (pronunță: Ciancaia). Iar în anii 1950, va cumpăra un teren și construi o clădire pentru ambasadă pe strada denumită București.






  • 140 de ani de la fondarea monarhiei române

    140 de ani de la fondarea monarhiei române

    În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul
    României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate
    de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv. Însă trecutul politic
    comun era departe de a fi unul îndelungat. Ideea unui stat extracarpatic
    circulase sporadic în secolele anterioare în mai multe forme mai mult sau mai
    puţin realizabile. La sfârşitul secolului al 18-lea, ideea de Dacia, care
    desemna cele două principate române, era vag menţionată în corespondenţa dintre
    împăraţii Rusiei Ecaterina cea Mare şi al Austriei Iosif al II-lea. Însă până
    la jumătatea secolului al 19-lea acea idee a statului român va prinde contur.
    Prin efortul tenace al elitelor din cele două principate române care au cooptat
    masa de ţărani şi orăşeni la proiectul statului format din Moldova şi Muntenia
    ideea de Regat al României a început tot mai clar să devină realitate.

    O altă
    idee-forţă a susţinut construcţia politică română şi anume ideea Dunării paneuropene,
    a căii libere de navigaţie pe întregul continent. De altfel, Principatele
    Române erau denumite înainte de 1859, anul unirii lor, şi ca Principatele
    Danubiene, cu trimitere la forţa de expresivitate pe care o exercita marele
    fluviu Dunărea. Iar prezenţa pe tronul noului stat a lui Carol de
    Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea care a dat consistenţă statului român
    culminând cu anul 1881 când ambiţiosul şi tenacele prinţ Carol va deveni regele
    Carol I iar ţara sa Regatul României. Pe 10 mai, ziua sosirii în 1866 a lui
    Carol în România, era marcată semnificaţia noului început pentru societatea
    românească, un început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări,
    incertitudini şi dezamăgiri.


    Perioada
    de domnie a lui Carol I a fost una lungă şi fructuoasă, între 1866 şi 1914. Dar
    aceasta nu a fost un dat natural, noua aşezare socială şi instituţională bună
    fiind obţinute cu mare greutate. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea
    Bucureşti a caracterizat primii ani de domnie ai noului principe, între 1866 şi
    1871, ca pe o perioadă de tranziţie, venirea lui Carol însuși fiind primită cu
    rezervă.

    În afara
    clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către
    români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un
    străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu
    foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în
    viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să
    spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc.
    Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui
    Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia,
    la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le
    întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial.
    Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu
    seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va
    adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.


    Constituţia
    din 1866, una din cele mai moderne la acea dată, a fost copiată după modelul
    belgian, motiv pentru care România fiind denumită Belgia
    orientului. Element-cheie al noului stat, constituţia a fost gata încă de
    la începutul noii domnii.

    Cu detalii Alin Ciupală. La sosirea în ţară, Constituţia este aproape
    încheiată. Oamenii politici români făcuseră un efort considerabil şi lăsaseră
    deoparte divergenţele. Constituţia va fi votată de Adunarea Constituantă şi va
    intra în vigoare. Rapiditatea elaborării acestei Constituţii se explică prin
    două cauze. În primul rînd, politicienii români au dorit de la bun început să-i
    pună în faţă viitorului rege o realitate instituţională şi politică, au vrut să
    evite situaţia apărută în timpul domniei lui Cuza. Au dorit să creeze sistemul
    monarhiei constituţionale de la bun început, sistem care fixa cu foarte mare
    precizie atribuţiile instituţiei monarhice. În al doilea rînd, politicienii
    români sunt presaţi de conjunctura internaţională şi de complicaţiile
    diplomatice apărute după detronarea lui Cuza. Marile puteri recunoscuseră în
    final unirea celor două principate româneşti, Muntenia şi Moldova doar pe
    timpul domniei lui Cuza. După 11 februarie 1866, Turcia şi Austria au cerut
    separarea Principatelor şi revenirea la situaţia de dinaintea anului 1859.
    Politicienii români trebuia să rezolve rapid această criză internă cu
    complicaţii externe.


    Punctul
    culminant al dificultăţilor tranziţiei a fost criza dinastică din 1871, când
    principele Carol a fost pe punctul de a-şi semna abdicarea. Dar venirea la
    cârma guvernului a conservatorilor conduși de Lascăr Catargiu va face ca
    România să pășească, în sfârșit, cu hotărâre către atingerea obiectivelor
    propuse. Unii istorici spun că, de fapt, depăşirea momentului 1871 a fost punctul
    de cotitură decisiv în viaţa României moderne. Românii profitaseră de războiul
    Crimeii din anii 1853-1856 pentru a se prezenta în fața puterilor europene cu o
    ofertă statală credibilă ceea ce va duce în final la unirea din 1859. Conduși
    de Carol I, ei nu vor rata nici a doua ocazie, cea a războiului ruso-turc din
    1877-1878, unde vor lupta cu determinare și la capătul căruia vor obține
    independența. Pe 10 mai 1881, acum 140 de ani, ultimul pas era făcut, Regatul
    României devenind o realitate și de jure nu numai de facto.


  • Tudor Vladimirescu 200

    Tudor Vladimirescu 200


    În ianuarie 1821, în Oltenia, în vestul principatul Munteniei, începea o mișcare cu obiective politice. Era condusă de Tudor Vladimirescu, un fost militar în armata rusă devenit negustor, influențat de ideile naționalismului luminist ale timpului. Plecat în fruntea a 5000 de oameni, Vladimirescu va ajunge în martie în București unde va încerca să dea coerență ideilor epocii sale. Timp de aproape două luni conduce Muntenia dar în luna mai părăsește Bucureștiul de teama intervenției turce. Pe 21 mai 1821 Vladimirescu este ucis de către naționaliștii greci care îl acuză de trădare. Acea mișcare de acum 200 de ani a fost considerată mult timp ca începutul emancipării naționale române.



    Însă situația politică zonală era mai complicată. Un actor cel puțin la fel de important era naționalismul grec care urmărea independența Greciei prin activitatea societății revoluționare Eteria (Frăția). Naționalismul grec primea un sprijin puternic din Rusia dar mai beneficia și de un alt sprijin în Principatele Române prin principii fanarioți. De origine greacă din cartierul Fanar din Constantinopol, fanarioții erau numiți de Poarta otomană la conducerea Munteniei și Moldovei începând cu anul 1716. Astfel, întregul secol al 18-lea a fost denumit “secolul fanariot” și percepția sa a fost una negativă atât în ochii contemporanilor, cât și a posterității. Ceea ce părea o cauză comună româno-greacă se va transforma în 1821 în două proiecte separate, grec și român, cu calea sa diferită de împlinire.



    Împreună cu istoricul Alin Ciupală am refăcut istoria mișcării conduse de Tudor Vladimirescu de acum 200 de ani privită prin ochii de azi. Ciupală a ținut să aducă în discuție contribuția esențială pe care au avut-o boierii români patrioți în declanșarea insurecției. “Un element despre care s-a vorbit în general foarte puțin, trecut aproape sub tăcere în timpul regimului comunist, a fost rolul marii boierimi române naționale. Ea este sub influența ideilor luministe care ajung din spațiul occidental în Balcani prin intermediul culturii grecești. Aceste idei pe care o parte a marii boierimi române le asimilează declanșează practic ruptura pe care o constatăm mai ales spre sfârșitul celei de-a doua jumătăți a secolului al 18-lea. Este vorba despre ruptura dintre proiectul național grec și ceea ce începea să devină proiectul național român. Cu alte cuvinte, naționalismul grec patronat în Principate de principii fanarioți și de boierii greci intră în coliziune cu naționalismul unei părți a marii boierimi române. Asta face ca boierimea română națională să încerce să găsească soluții pentru îndepărtarea fanarioților.”



    Avantajele pe care le aveau grecii nu le aveau românii și invers. Grecii dețineau mijloacele politice, administrative și militare în Muntenia în timp ce românii pe cele economice. Alin Ciupală consideră că Tudor Vladimirescu a fost soluția găsită de boierimea română, o soluție care însă nu va fi una așteptată. “În această conjunctură apare Tudor Vladimirescu. El este un om de acțiune, este un om cu experiență militară, luptase în timpul războiului ruso-otoman din 1806-1812, fusese chiar decorat de autoritățile militare ruse. El va fi angajat de acești boieri patrioți, va fi chemat la București, i se vor încredința bani, cu misiunea de a merge în Oltenia și de a organiza, înarma și aduce pe pandurii din care făcea parte la București. Numai că, odată ajuns în Oltenia, având autoritate, văzând că este ascultat, reușind să-i adune pe panduri în jurul lui – a adunat o trupă de aproximativ 5000 de oameni – Vladimirescu va lua toată acțiunea pe cont propriu. Se va detașa de proiectul inițial al marii boierimi și va pleca către București cu intenția din ce în ce mai clară de a ocupa vidul de putere care se crease în urma decesului ultimului principe fanariot al Munteniei.”



    L-am întrebat pe Alin Ciupală care a fost interesul comun dintre marea boierime și Vladimirescu? “A existat un punct comun între marea boierime și Tudor Vladimirescu reprezentat în primul rând de îndepărtarea fanarioților. Relația de colaborare s-a rupt în momentul în care Vladimirescu a luat pe cont propriu toată acțiunea. În acel moment, marii boieri români vor fugi la Brașov și Sibiu unde se vor pune la adăpost, iar Vladimirescu va rămâne singur și va încerca să-și impună autoritatea. Avem foarte multe documente care ne arată încercările lui constante de a obține sprijinul boierilor rămași în țară pentru că boierii erau singurii care îi puteau oferi legitimitatea de care avea nevoie pentru a ocupa poziția de autoritate.”



    Mișcarea națională greacă aștepta marele sprijin al Rusiei. Cum acesta nu a venit, cum armata de panduri a lui Vladimirescu s-a detașat de cea greacă, situația a devenit confuză și a fost aplanată de trupele otomane. L-am întrebat pe Alin Ciupală dacă se poate vorbi despre un eșec în acest caz. “Evenimentele se suprapun revoluției grecești iar în momentul în care Imperiul otoman va primi asigurări pe canale diplomatice că Rusia nu va interveni în sprijinul revoluției grecești, se va produce intervenția militară otomană. Este interesant că nu au existat nicăieri ciocniri între trupele otomane și pandurii lui Tudor Vladimirescu, ceea ce arată clar că obiectivul intervenției otomane era lichidarea revoluției grecești.”



    Sfârșitul tragic al lui Tudor Vladimirescu și precipitarea evenimentelor au avut totuși un efect pozitiv asupra posterității. Pe tronul Principatelor Române se vor întoarce elitele române care vor gândi o strategie națională viitoare mai articulată.





  • Mazar Pașa, un englez get-beget guvernator al Bucureștilor

    Mazar Pașa, un englez get-beget guvernator al Bucureștilor

    La începuturile turbulente ale modernizării
    Principatelor Române din secolul al XIX-lea, istoria consemnează prezența a
    numeroși străini care au ajuns aici în urma unor diverse aventuri sau
    concursuri de împrejurări. Atrași de posibilitățile unei zone în plină
    reconstrucție după principiile occidentale, dar și de ospitalitatea oamenilor,
    mulți n-au mai plecat și chiar s-au implicat în dezvoltarea socio-politică a
    țării. Unul din aceștia a fost Mazar-Pașa care, în ciudat numelui său otoman,
    era un englez get-beget.

    Născut în 1823, în sudul Angliei, descendent al unei
    familii olandeze stabilită acolo după sosirea regelului Wilhelm de Orania în
    secolul al XVII-lea, Mazar Pașa se numea, de fapt, Stephen Bartlett Lakeman.
    Prototip al englezului aventurier și excentric, Lakeman s-a înrolat în Legiunea
    Străină, după terminarea studiilor la Sorbona, apoi a ajuns pe insula Sfânta
    Elena unde s-a îngrijit de casa unde locuise Napoleon cât timp a fost exilat
    acolo pentru ca ulterior, să ajungă ofițer în armata britanică din Africa de
    Sud.

    Ca ofițer și-a adus contribuția la modernizarea uniformei britanice alegând
    o culoare potrivită camuflajului, și anume culoarea kaki, folosită până în ziua
    de azi. Aventurile l-au purtat până în Ceylon unde a dobândit chiar și o
    plantație de ceai. Pentru toate serviciile sale, Stephen Lakeman a fost
    înnobilat și a devenit sir chiar în pragul Războiului din Crimeea dintre 1853
    și 1856, când s-a și apropiat de Țările Române, după cum povestește istoricul
    Emanuel Bădescu.

    N-a ajuns oricum în Valahia, ci participând la Războiul Crimeei când Marea
    Britanie a luptat alături de Imperiul Otoman și de Franța contra Rusiei. În
    aceste condiții a fost numit de către turci Mazar Pașa, în calitate de ofițer
    britanic atașat pe lângă Înalta Poartă de la Constantinopol. În această
    calitate de atașat militar, el a fost numit de către sultan, având o experiență
    vastă pe câmpul de luptă, mai ales în Africa de Sud. De aceea a fost numit
    Guvernator al Bucureștilor, doar în timpul războiului, deci a fost practic
    șeful orașului din partea Înaltei Porți
    și a devenit o persoanp foarte importantă. După război s-a căsătorit cu văduva
    Maria Filipescu. Această doamnă provovea
    dintr-o veche familie valahă, familia Bujoreanu, care avea averi uriașe în zona
    Argeșului, a Vâlciei și în fostul județul Vlașca până aproape de Giurgiu, adică
    chiar pe malul Dunării. O parte din aceste moșii i-au revenit prin căsătorie
    domnului Lakeman, zis Mazar Pașa.



    De acum încolo, cea mai parte a vieții
    sale, Stephen Bartlett Lakeman și-o va petrece în Țara Românească, administrând
    numeroasele moșii ale soției sale, dar continuând să se amestece în politica
    autohtonă, căci se împrietenise cu boierii români implicați în modernizarea
    țării. Amestecul său n-a fost, însă, încununat de succes și, de altfel, nici
    întrutotul favorabil intereselor de atunci ale României. Totuși, în casa sa din
    București, s-a înființat în mai 1875 Partidul Național Liberal, în timpul unei
    reuniuni care, inițial, se dorise a fi un complot de răsturnare a regelui Carol
    I. Deși, între timp, liderii noului partid au renunțat la complotul dorit, poate,
    de interesele Marii Britanii, a fost, totuși, meritul lui Lakeman de a fi
    insistat ca diversele facțiunii liberale să se unească într-un singur partid.

    Mazar Pașa a mai încercat să se amestece în politica internă și doi ani mai
    târziu când nu a dorit implicarea României în războiul ruso-turc în urma căruia
    țara noastră și-a căpătat independența față de Imperiul Otoman. Bineînțeles,
    asta a dus la o răcire a relațiilor cu PNL. Dar, în ciuda acestor eșecuri
    politice, Lakeman, în calitatea de moșier de data aceasta, a acționat, se pare,
    mai favorabil, consideră istoricul Emanuel Bădescu. TRACK: Întâi s-a stabilit în
    București pe strada Enei, chiar vis-a-vis de locul unde se află azi Facultatea
    de Arhitectură. Dar majoritatea timpului și-a petrecut-o la moșia de la
    Copăceni sau la celelalte moșii, cel
    puțin zece la număr, pe care le administra în numele soției.

    La Copăceni, în
    apropiere de București, dar și în
    celelalte sate unde avea pământuri, a impus sistemul britanic caroiat de
    împărțire a ulițelor. Chiar și azi în satele de pe lângă Giurgiu stăpânite
    odinioară de Mazar Pașa se păstrează încă această împărțire a ulițelor,
    neobișnuită în zona rurală românească. În al doilea rând, el a contribuit cu
    banii propriii la repararea tuturor bisericilor. Pentru unele din ele a
    cumpărat chiar clopote din Anglia. Față de săteni, s-a comportat ireproșabil și
    i-a susținut în toate procesele pe care unii le aveau cu diverșii negustori
    care încercau să-i înșele.


    După moartea Mariei Filipescu, Sir
    Stephen s-a recăsătorit în 1881 cu mult mai tânăra Maria Arion, continuându-și
    viața în București și la moșiile sale de la țara. Dar se întorcea deseori în
    Anglia, povestește tot Emanuel Bădescu.

    Apoi se mai ducea și când era chemat de
    Ministerul Britanic de Externe la Londra – căci, eu cred că el a fost agent
    secret britanic în România -, în plus, a fost prezent și la jubileele reginei
    Victoria unde era obligat să participe deoarece fusese înnobilat de această
    suverană. La Jubileul de Diamant, s-a prăbușit tribuna, iar Lakeman a fost
    rănit la picior în acest incident. Piciorul s-a cangrenat, iar ulterior, de
    aici i s-a tras și moartea. Aici e o mare problemă: unde a murit Lakeman. Unii
    dintre prietenii lui susțin că a murit în Anglia la scurt timp după acest
    accident din 1896, dar familia Chrissoveloni – înrudită prin alianță cu Mazar
    Pașa – a pretins că el a murit în București și că a fost înmormântat într-un
    cimitir evanghelic pe locul căruia acum se află Institutul de Istorie Nicolae
    Iorga din nordul Capitalei.



    Indiferent unde a murit, aventurierul, ofițerul, spionul,
    moșierul și omul politic Mazar Pașa sau Stephen Bartlett Lakeman a intrat în
    istoria românilor pentru rolul său în formarea partidului liberal. O parte din
    aventurile sale sunt povestite în volumul său de amintiri intitulat What I saw in
    Kaffir-Land    , publicat la Editura William Blackwood and Sons, în anul
    1880.

  • Falsul patriotic

    Falsul patriotic

    În secolul al 19-lea, intelectualii români și societatea românească erau în căutarea statului național. În direcția construirii acestuia, istorici și filologi au recurs nu numai la argumente științifice, ci și la falsuri. Falsurile patriotice au mobilizat energii latente care au avut, la final, un efect pozitiv în direcția emancipării naționale.



    La jumătatea secolului al 19-lea, după încheierea Războiului Crimeii dintre anii 1853-1856, se hotăra soarta Principatelor Române, Moldova și Muntenia. Mișcarea națională, care își făcuse apariția în ultimul deceniu al secolului al 18-lea, cerea unirea celor două într-un stat și ieșirea de sub influența otomană. Aceasta nu se putea întâmpla decât prin persuadarea marilor puteri occidentale și elitele române au recurs la toate mijloacele pentru a-și atinge obiectivele politice. Unul dintre mijloace a fost falsificarea documentelor medievale pentru a arăta o stare de lucruri mai bună anterioară venirii turcilor în Europa și cuceririi Țărilor Române de către aceștia. Falsul patriotic cel mai cunoscut a fost Cronica lui Huru, cronică presupusă a fi cronica oficială a Moldovei secolului al 13-lea, în care erau arătate originea latină a românilor. Cel care scrisese cronica, Huru, era pretinsul cronicar al principelui Dragoș, fondatorul Moldovei.



    Mircea Anghelescu este pofesor la Facultatea de Litere a Universității București și a scris o carte intitulată ”Mistificțiuni” în care sunt abordate falsurile, apocrifele, farsele și alte mistificări din literatura română. Unul dintre capitole îi este dedicat Cronicii lui Huru despre care spune că este o manifestare tipică a unui timp istoric. ”Există condiții special care creează această atmosferă în care apar falsurile patriotice. Fundalul în care se întâmplă toate acestea ține de ceea ce se cheamă constituirea unui timp istoric. Se creează masa critică și apare ideea, iar cineva o pune în practică. S-a vorbit despre încercări de păstrare a independenței, despre lupte, românii erau între mai mulți dușmani, era foarte greu să păstreze măcar o autonomie oarecare. Este vorba despre momentul istoric care cere și care sprijină apariția falsului și difuzarea lui. Un fals celebru care a precedat falsul din secolul al 19-lea este cel al unui călugăr maltez. El a pretins, în secolul al 18-lea, că niște manuscrise arabe, anodine, de ordin religios, erau cronici care conțineau mărturii ale unor stări de posesie a terenului din Malta. A intervenit Napoleon și călugărul a scăpat cu viață, Giuseppe Vella se numea. Aceasta schimba ordinea economică din țară, cu consecințe.”



    Falsul patriotic a mobilizat energii și spiritul critic a fost suspendat. Rațiunile superioare erau mai importante decât dezbaterile academice și intelectualii români au împrumutat practicile timpului.



    Mircea Anghelescu: ”În preajma revoluției de la 1848, care revendica prin proclamația lui Heliade Rădulescu revenirea la o stare de lucruri anterioară prezenței otomane, se spunea: noi nu facem revoluție, noi vrem restituție”, și anume revenirea la vechile legi. Proclamația a dat probabil ideea unui membru al familiei Sion, nu s-a demonstrat niciodată cine au fost autorii reali ai falsurilor, respectiv al Cronicii lui Huru, care s-a gândit la vechime ca la un atestat al vechimii propriei familii deoarece voia să-și înscrie fiii la o școală de nobili din Rusia, de la Petersburg. Din perioada de după războiul Crimeii, când viitorul Principatelor depindea de ceea ce hotăra Congresul de pace de la Paris, a venit acest fals care a fost publicat. Cum a apărut falsul? Unul dintre beneficiari, dar naiv și fără să fie implicat în fals, a fost descendentul unei familii boierești, Boldur-Lățescu, care spune: mi-a căzut în mână un document. Nimeni nu l-a întrebat cum intrase în posesia lui? I-l dăduse cineva, îl găsise în arhive? Astăzi, de când avem o perspectivă legalistă a istoriei, acesta ar fi primul lucru de care un asemenea posesor ar fi întrebat.”



    Ca orice fals, și Cronica lui Huru a fost devoalată ca atare însă mai târziu, după ce revendicările politice românești fuseseră împlinite. Mircea Anghelescu: ”Acesta a fost primul indiciu de care s-au folosit contemporanii discuției care a atins punctul culminant și rezolvarea spre sfârșitul secoulului al 19-lea: limba. S-au pus alături cel mai vechi document cu oarecare consistență în română, de la sfârșitul secolului al 16-lea, și textul era perfect inteligibil, cu textul Cronicii lui Huru. Textul cronicii era absurd, avea cuvinte puse într-o topică latină deoarece se presupunea că fiind veche o mai păstra. Mai erau forme derivate din etimoane latinești, luate de la Cantemir probabil. Artificialul sărea în ochi dacă ar fi existat puțin simț istoric în ochii publicului, în ochii specialiștilor măcar. Dar nu, simțul critic vine odată cu cercetarea obiectivă, cu trecerea timpului. Deci primul indiciu a fost limba. Al doilea indiciu a fost de ordinul cunoștințelor despre epocile îndepărtate. Această cronică avea o serie întreagă de credențiale: că fusese scrisă în ziua cutare, semna cel care scrisese, ca și cum ar fi fost un act notarial. În secolele 14-15 nu se gândea nimeni la așa ceva. Mai era descris cum se conduceau românii după cete care parcă reprezentau triburile lui Israel din Biblie. Totul era pus în ordine ecleziastică, conducătorii erau un fel de episcopi. Li se preciza până în îmbrăcămintea, cu togi albe și roșii, cu anumiți nasturi, după rang. Or, toate aceste cunoștințe au apărut foarte târziu.”



    Falsul patriotic nu a fost o impostură ci un mijloc de atingere a unor scopuri politice. Iar machiavelismul pentru binele public este o artă și nu o judecată morală.

  • Ciumă şi tratament în spaţiul românesc de secol 19

    Ciumă şi tratament în spaţiul românesc de secol 19

    Ciuma a
    fost mult timp spaima Europei, cu zeci de milioane de victime. În secolele
    18-19, ea a purtat nume ca molima Levantului, molima valahică şi boala
    lipicioasă şi era considerată una dintre cele mai periculoase boli prin
    amploarea deceselor şi lipsa medicaţiei. Boala era transmisă de puricii de pe
    şobolani, forma bubonică fiind ce mai răspândită. Ciuma se caracteriza prin
    febră puternică, buboni, vomă, hemoragii, halucinaţii care duceau în final la
    deces.



    Însă ciuma nu a fost o prezenţă
    constantă în Principatele Române, acestea nefiind nici focar de producere a ei.
    Boala a fost mereu adusă în Principate de negustori, soldaţi, pelerini şi alţi
    călători din Orient care purtau purici în haine şi mărfuri sau de şobolanii din
    caravane şi de pe corăbii. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de
    Istorie A. D. Xenopol din
    Iaşi a
    scris o carte despre ciumă şi tratamentele împotriva ei. El s-a referit la percepţiile
    asupra bolii care ilustrau mentalul epocii.

    Veacurile anterioare secolului 19 au fost marcate de concepţiile
    potrivit cărora epidemiile de ciumă erau văzute ca o consecinţă a unor
    dereglări ale condiţiilor naturale, determinate de o serie de factori
    astronomici precum conjuncţia planetelor, eclipse, comete, dar şi de cataclisme
    precum cutremure şi inundaţii. Ea era văzută ca o sancţiune din partea
    divinităţii pentru mulţimea păcatelor oamenilor. Depăşind în bună măsură dar
    mai păstrând concepţiile ce marcaseră secolele anterioare, la începutul
    secolului al 19-lea, locuitorii Ţărilor Române şi autorităţile au început să
    vadă şi rolul factorului uman în răspândirea ciumei. Odată cu trecerea anilor
    şi după confruntarea cu multiple valuri epidemice, o serie de constatări
    empirice vor contribui la conturarea unui ansamblu de acţiuni antiepidemice.
    Singurele metode erau fuga sau scoaterea celor bolnavi în afara localităţilor.

    Ciuma a
    fost mai ales o boală a oraşelor. Iar măsurile luate de autorităţi pot fi
    considerate azi represive. Sorin Grigoruţă. Conştientizând că
    aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului,
    autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se
    constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a
    bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea
    circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte
    marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră.
    În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea
    era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara
    oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului
    emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.



    O a doua
    măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă. Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi.
    Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi
    efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în
    Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva
    supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A
    doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a
    celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui
    proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi
    spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul
    fiind de cele mai multe ori agentul purificator. Ştefan Episcupescu, în a cărui
    opinie ciuma era un duh al morţii, amintea în 1824 care erau leacurile de
    ocrotire împotriva ciumei. Citez din scrierea sa: din tot cuprinsul leacurilor
    ştiinţei doftoriei sunt apa, oţetul şi focul cele mai tari şi puternice
    împotriva lipelii ciumei. Apa spală şi curăţeşte lipeala, aburul oţetului
    slăbeşte iuţeala lipelii şi taie otrava ei, iar focul trage duhul ciumei în
    sineşi dintr-o depărtare a dogoarei lui şi-o arde şi stinge de tot.


    Cea mai
    eficientă metodă de combatere a ciumei din Occident a fost carantina. Prima
    carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara
    oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată
    şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a
    fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare.
    Carantina rusă însă era temporară, dura numai pe parcursul epidemiei şi era în
    mare parte ineficientă. Carantina în spaţiul românesc apare şi ea, însă tot cu
    rezultate modeste. Sorin Grigoruţă.

    Fără a viza în mod conştient
    factorul ce cauza răspândirrea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de
    izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate.
    Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile
    a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în
    ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum
    sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone
    neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite
    în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare
    erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la
    sate. Erau rechiziţionate câteva case destinate găzduirii celor supuşi
    carantinei şi personalului însărcinat cu tratarea.

    Ciuma
    a dispărut din Principatele Române către mijlocul secolului al 19-lea, odată cu
    apariţia statului şi a frontierelor tari.




  • Modernitate în spaţiul românesc la începutul secolului al 19-lea

    Modernitate în spaţiul românesc la începutul secolului al 19-lea

    De la începutul secolului al 19-lea, spaţiul românesc se modernizează din ce în ce mai mult. Modernitatea a fost un mod nou de a privi lumea în care individul avea drepturi şi libertăţi fundamentale şi nicio autoritate nu avea voie să i le încalce. Spiritul public era unul la laicismului şi al domniei legii, împotriva despotismelor statului ori ale instituţiei Bisericii. Influenţa franceză este cea care dă tonul ideilor moderne, iar bulversările politico-militare contribuie la naşterea unei noi epoci.



    În Principatele Române aflate sub control otoman se resimţea o nevoie acută de reforme. Modelul politico-economic otoman eşuase şi devenise o piedică în calea noilor tendinţe şi aspiraţii. Modernitatea sădise seminţele mişcării naţionale, iar în spaţiul românesc s-au întâlnit mişcările insurecţionale naţionale greacă şi română din 1821. Influenţa Revoluţiei franceze a fost decisivă în naşterea mişcărilor naţionale, aşa cum a subliniat şi istoricul Georgeta Penelea-Filiti: ”Revoluţia franceză a pregătit în mare măsură ceea ce avea să se întâmple în următoarele două decenii şi să culmineze cu 1821. Trebuie să deosebim, în anul 1821, pe pământul României între o mişcare naţională care se ridică sub conducerea lui Tudor Vladimirescu şi o încercare puţin nebunească a grecilor conduşi de Alexandru Ipsilanti, care era aghiotant al ţarului.



    Îndrăznesc să-i spun ”Românie” pentru că un grec, Phlippide, foloseşte pentru prima dată în 1816 termenul de ”România” care se referea la această zonă în care locuiau preponderent românii. Ipsilanti vine din Rusia pe pâmântul Principatelor, întâi în Moldova şi apoi la Bucureşti, în speranţa că ridicând un popor creştin, fiind înconjurat de grecii lui, Rusia va interveni şi-l va ajuta. Nu s-a întâmplat aşa, mişcarea lui eşuează cum, din nenorocire, a eşuat şi mişcarea lui Tudor Vladimirescu. Între cei doi lucrurile n-au mers deloc bine, Tudor fiind ucis de oamenii lui Ipsilanti.”



    Modernizarea spaţiului românesc a fost în spiritul timpului şi, privind retrospectiv, nu putea fi împiedicată de niciun alt factor, aşa cum nu a fost rodul niciunui plan. A fost vorba, în primul rând, de o stare de spirit, în cazul Principatelor Române, de acţiunea spiritului francez. Georgeta Penelea Filiti: ”Aceste stări de spirit generatoare de schimbări profunde, de adevărate clivaje în societate, nu sunt sesizabile şi cuantificabile foarte uşor. Lumea se informa, lumea avea în mâini mărfuri din Occident, lumea discuta despre modă, despre mâncăruri. Dar în limba pe care oamenii o folosesc se petrec schimbări, limba franceză se insinuează printre români şi, încet-încet, ia locul limbii greceşti. Nici în cazul limbii greceşti şi nici în cazul celei franceze n-a fost vorba despre o impunere, de o forţare, era vorba despre limba epocii, era limba cultă care se vorbea foarte mult în spaţiul românesc. Însă deopotrivă este încurajată şi limba română. Ideile ca atare sunt promovate de aceşti agenţi, indiferent că sunt economici, negustori, perceptori şi alţii, sau culturali.



    Trebuie să mai ştim că nu toţi francezii care vin în spaţiul românesc sunt revoluţionari, sunt şi foarte mulţi refugiaţi. Revoluţia franceză, poate una dintre cele mai sângeroase, între paranteze fie spus toate sunt sângeroase dar cea franceză cu precădere a fost sângeroasă, a făcut ca foarte multă lume să se refugieze şi să-şi caute de lucru. Mulţi francezi devin secretari, profesori, funcţionari mărunţi pe la diverse administraţii, “cinovnici” cum li se spunea, dar mai ales sunt insistent căutaţi pentru a deveni profesori particulari în familii. Acest spirit francez se impune. Dar alţi francezi sunt revoluţionari, lume de toate felurile pleacă din Franţa şi se adăposteşte şi la Bucureşti.”



    Ideile modernităţii iradiază mai pregnant din Franţa în Europa datorită campaniilor militare ale împăratului Napoleon I care bulversează vechea ordine politică. Către Anglia în vest, trecând prin spaţiul german şi până în est, în Rusia şi în Imperiul otoman, Europa este cuprinsă de agitaţia pe care Franţa o dispersează cu frenezie. Georgeta Penelea-Filiti consideră că, la avântul politic francez al schimbării din temelii a Europei, au contribuit, în spaţiul românesc, şi noile generaţii de tineri studioşi care de obicei sunt fermentul transformărilor:



    “Se poate vorbi, şi a şi fost în mintea multora, să creeze aici la Bucureşti, un centru de efervescenţă de asemenea natură încât să genereze o revoluţie, dar era greu de făcut. Napoleon sigur că a vârât băţul, cum se spune, printre ulucile gardului, dar un lucru foarte important este că foarte mulţi studenţi din spaţiul românesc care încep să înveţe în străinătate. Şi aceştia fac tot ce pot să se adreseze împăratului, în care vedeau un salvator. La 1813 de pildă, la Halle, se duc să studieze foarte mulţi români şi grecofonii stabiliţi în spaţiul românesc, aromânii printre ei. E o pleiadă de doctori care studiază la Halle, la Gottingen, la Viena, unul dintre ei fiind Apostol Arsachi. El are ocazia, atunci când împăratul trece prin Halle, să ţină un discurs în faţa lui. Este un discurs foarte frumos, înflăcărat, în care spune “Majestate, salvaţi-i pe creştinii din Imperiul otoman!” Sunt adresate zeci şi zeci de apeluri lui Napoleon care, sigur că era un bun creştin, dar era şi împărat dominator, dictator, şi-şi urmărea propria politică.”



    Modernitatea românească prindea contur în primele două decenii ale secolului al 19-lea. Însă până la materializarea idealurilor acesteia, românii mai aveau de luptat şi aşteptat.

  • Prima menţiune a capitalei Moldovei Suceava (10 februarie 1388). Desfiinţarea robiei în Mutenia (8 f

    Prima menţiune a capitalei Moldovei Suceava (10 februarie 1388). Desfiinţarea robiei în Mutenia (8 f


    Una dintre cele mai vechi aşezări urbane ale principatului Moldovei medievale este Suceava, prima capitală atestată. Situată în nordul extrem al României, oraşul s-a dezvoltat pe direcţia de expansiune a Regatului Ungariei medievale către spaţiul nordic extracarpatic. Naşterea oraşului are legătură cu apariţia statului medieval Moldova. La jumătatea secolului al 14-lea, români din Maramureş, conduşi de un lider local, Dragoş, primeau misiunea din partea regelui Ungariei Ludovic I de a păzi marca Moldovei (regiune-tampon) împotriva pericolului tătăresc dinspre est. Suceava va deveni, după consolidarea statului Moldova din ultimul sfert al secolului al 14-lea, timp de două secole reşedinţă domnească în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391).




    Cu privire la numele oraşului există două explicaţii. Prima o dă cronicarul Simion Dascălul, care scrie în secolul al 17-lea ”Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă” unde îl citează pe Grigore Ureche, un înaintaş, că la Suceava s-au aşezat nişte meşteri cojocari din Ungaria. În maghiară, ”cojoc” se spune szücs. Numele oraşului ar fi o combinaţie între cuvântul maghiar şi sufixul românesc -eavă, şi ar fi însemnat ”cojocărie”. A doua explicaţie, mai puţin credibilă, este că ”Suceava” ar fi rezultatul unei alte combinaţii, şi anume cea de la numele copacului ”soc” şi sufixul slav -va, adică pădure de soci. Ce ne-a rămas din Suceava medievală pînă azi sunt cele două cetăţi între care s-a dezvoltat oraşul. Prima cetate, cea de la Şcheia sau Cetatea de Apus a Sucevei, este situată la nord-vest de oraş. Se află pe un deal de 384 de metri, la înălţimea de 80 de metri faţă de nivelul mării. Era parte a sistemului de fortificaţii construit de principele Petru I la sfîrşitul secolului al 14-lea. În timpul lui Alexandru cel Bun, la începutul secolului al 15-lea, cetatea a fost dezafectată. În prezent este ruinată şi a fost inclusă ca sit arhelogic pe lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Cea de-a doua cetate, Cetatea de Scaun a Sucevei, se află înspre estul oraşului, pe un platou la o înălţime de 70 de metri. Şi această cetate a fost construită de Petru I, dar a fost păstrată şi extinsă de urmaşii săi. A fost fortificată de Ştefan cel Mare, dar în 1675 a fost distrusă de Dumitraşcu Cantacuzino. Şi ea, asemenea cetăţii Şcheia, se află în ruine, şi ea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din judeţ. Suceava medievală era un oraş multietnic în care locuiau alături de români germani, maghiari şi armeni, cu o activă economie bazată pe schimburi comerciale. În timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, la jumătatea secolului al 16-lea, capitala se va muta la Iaşi, dar, până la începutul secolului al 17-lea, Suceava va continua să fie reşedinţă a altor domni moldoveni.




    Desfiinţarea robiei în Mutenia (8 februarie 1856)



    Revoluţia din 1848 este considerată reperul modernităţii în Ţările Române. Rod al contactelor cu Occidentul din ce în ce mai intense şi al ieşirii de sub influenţa de secole a otomanilor, românii, asemenea tuturor naţiunilor din Europa Centrală şi de Est, îşi căutau propria cale de dezvoltare economică şi propăşire spirituală. Revoluţionarii români au promovat majoritatea idealurilor de modernizare ca vehicule ale emancipării sociale, politice şi economice. Noua societate îşi propunea eliberarea omului de orice servitute şi stimularea creativităţii în folosul propriu şi al comunităţii. În acest context, sclavia sau robia a fost privită drept cea mai retrogradă moştenire a trecutului. În spaţiul românesc exista o aservire economică, şi anume a unor categorii de ţărani. Dar mai exista şi o aservire rasială, mult mai aspră, care se aplica ţiganilor sau romilor. Această aservire era sclavia sau robia şi însemna că robul nu era liber ca persoană, ci era proprietatea cuiva. Originile robiei romilor se pierd în negura vremurilor. Începând cu secolul al 13-lea, triburi de romi din nord-vestul Indiei au fost luaţi ca auxiliari de către armatele mongole şi purtaţi prin campaniile militare. În Principatele Române au existat trei categorii de ţigani robi: ai statului, ai Bisericii, ai particularilor. Robia a fost o instituţie bine precizată în cadrul societăţii medievale şi moderne româneşti, legile fiind foarte clare în ceea ce priveşte condiţia robului privind drepturile, mai bine zis lipsa sa de drepturi, şi a tratamentului său. Marele obstacol al liberalilor români a fost convingerea proprietarilor de ţigani să-i elibereze de statutul lor social umilitor, inuman. Pentru aboliţionişti, robia era ceva inacceptabil pentru societatea modernă ce urma a fi edificată. Ideea abolirii ei şi-a făcut loc cu greu în societate, primele cereri în acest sens au apărut pe la 1837-1838. Treptat, în preajma revoluţiei paşoptiste, ea a crescut în popularitate. Cum argumentele umanitare pentru desfiinţarea robiei au avut un slab ecou în rîndul deţinătorilor de robi, aboliţioniştii români au mizat pe eficienţa economică a acestei instituţii. Mihail Kogălniceanu şi Ion Cîmpineanu, acesta din urmă fiind primul boier care şi-a eliberat robii în 1837, au dus campanii aboliţioniste înverşunate în presă şi în intervenţiile publice. S-a insistat pe nerentabilitatea robiei. Unul dintre argumentele vehiculate a fost că întreţinerea armatei de robi de la marile curţi boiereşti costa mult mai mult decît beneficiile pe care le aducea munca acestor oameni, aparent gratuită. După 1850, boierii deţinători de robi au înţeles mai clar necesitatea economică a dezrobirii. Pe 8 februarie 1856, în preajma Conferinţei de pace de la Paris care a urmat războiului Crimeii, domnul Munteniei Barbu Ştirbey semna legea prin care 250.000 de oameni, circa 7% din populaţia ţării, deveneau oameni liberi.