Radio România Internațional

Tag: principele Nicolae

  • Activitatea din exil a principelui Nicolae

    Activitatea din exil a principelui Nicolae

    Crescut de regina Maria într-un mod nerestrictiv, Nicolae a fost energic de mic, pasionat din tinerețe de sport și automobilism și impregnat de spiritul britanic desprins în timpul studiile de la colegiul Eton. Din păcate, pentru publicul larg, Nicky, așa cum era alintat în familie, reprezintă, în continuare, o necunoscută și datorită faptului că și-a petrecut mare parte din viață în exil. Poate cea mai bine știută parte a activității sale publice a fost participarea la regența dintre 1927 și 1930, instalată pe durata minoratului regelui Mihai până la revenirea pe tron a lui Carol al II-lea.

     

    Motivul exilării principelui Nicolae a fost căsătoria morganatică – deci neacceptată de casa regală – cu Ioana Doletti. Deși fratele său, Carol, a avut, la rândul său, o căsnicie similară, acest fapt nu l-a împiedicat ca, după recuperarea tronului în 1930, să-l exileze. Așadar, despărțirea de România începută în perioada interbelică s-a extins și postbelic, odată cu instalarea comunismului. Și exact această durată a fost surprinsă de Diana Mandache în recenta sa carte intitulată „Principele Nicolae. Exil și rivalități”, volum pentru care autoarea s-a documentat atât în arhivele naționale, cât și în cele din străinătate.

     

    Despre personalitatea principelui Nicolae și influența sa în diaspora românească, vorbește acum chiar autoarea Diana Mandache:  

    “Nicolae a avut un caracter ferm. Era temperamental, dar în același timp avea maniere britanice, datorită studiilor sale și faptului că trăise o perioadă importantă în ani de formare, imediat după sfârșitul primului război mondial în Marea Britanie.

    De asemenea, îl avusese tutore pe cel care fusese și tutore al copiilor regelui George al V-lea, vărul reginei Maria. Este un lucru esențial : a avea mentori care să contureze personalitatea și care să îl îndrume în anumite momente ale vieții.

    Istoricul Nicolae Iorga, care l-a apreciat foarte mult pe principele Nicolae, afirma că pentru gestul semnificativ de a accepta intrarea în regență, el își va scoate pălăria și se va apleca până la pământ pentru că în acel moment Nicolae asigurase stabilitatea dinastiei, o anumită siguranță a vieții politice prin intrarea în regență. Regele Mihai era atunci minor, iar regența era formată din trei persoane : patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, în 1927 președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, și Nicolae, care fusese rugat cu ceva timp înainte de regina Maria. Așadar, din punct de vedere moral, era pregătit, dar era dificil să renunțe la acea vârstă, totuși tânără, la viața personală.”

     

    Odată cu exilarea definitivă din 1937, Nicolae a început o activitate diplomatică în exil mai întâi la Veneția, unde a locuit inițial, apoi în Elveția, la Lausanne. Diana Mandache continuă:

    “Au loc întrevederi în anii 1940 cu diplomați români și se discută lucruri importante, pe lângă problemele politico-militare ale celui de-al doilea război mondial și necesitatea intrării de partea aliaților, adică a schimbării politicii externe. El avea în vedere crearea unui comitet al românilor liberi, lucru care nu era posibil, Elveția fiind un stat neutru care nu permitea activități politice.

    Dar a avut întâlniri cu diplomați străini din statele aliate, iar un personaj important este ambasadorul Statelor Unite, Leland Harrison, care cunoștea cazul Nicolae încă din 1937, când era acreditat la București. Poate și de aceea densitatea întrevederilor cu acesta, dar și cu ministrul Marii Britanii la Berna, a ocupat un loc important în peisajul vieții principelui Nicolae din acea perioadă. El avea în vedere să revizuiască sau să formuleze o altă constituție și pentru asta angajase un specialist juridic elvețian, lucru care a fost menționat de acesta autorităților de la Berna pentru că era nevoie să raporteze că acesta avea anumite interese sau atitudini politice.

    Principele Nicolae a fost avertizat de către autoritățile de la Berna, verbal, prin intermediar, foarte diplomatic, să înceteze aceste întrevederi politice, care uneori aveau loc sub forma unor dineuri sau întrevederi private. Evident, avea voie să-și exprime opinia, dar nu mai mult, Elveția fiind stat neutru și nepărtinitor.”

     

    După comunizarea României, activitatea din exil a principelului Nicolae se intensifică și-și găsește un domeniu predilect în cultură, în încercarea de a unifica diaspora românească extrem de divizată, povestește tot istoricul Diana Mandache:

    “După 1947, centrul de atenție al principelui Nicolae se mută către alte state, de pildă în Franța, unde emigrația politică după instaurarea regimului comunist și plecarea regelui devine puternică.

    De asemenea în Spania, unde exilații erau, în mare majoritate, legionari. Și în Italia, de asemenea.  Principele Nicolae a avut un rol important în această perioadă. El a transmis mesaje de la Radio Madrid sau Radio Roma cu prilejul zilei regatului român, pe 10 mai,  sau cu prilejul zilei de 24 ianuarie, sau a organizat săptămâni românești. A încercat să unifice emigrația din țările pe care le-am menționat, făcând vizite la asociațiile sau organizațiile sau în cadrul comunităților românești din Italia, Spania, Franța. Acestea erau principalele țări unde el a activat.

    A dat interviuri în presa italiană, în presa spaniolă, a publicat declarații cu privire la situația românilor din România captivă, apoi a luat atitudine, de pildă sfătuindu-se cu privire la atacul Legației Republicii Populare Române din Berna de către grupul Oliviu Beldeanu. (…) Problemele culturale l-au interesat pe principele Nicolae și el a văzut cultura ca un mijloc de propagandă.

    În perioada războiului rece, săptămânile românești pe care le-a organizat în RFG, sprijinirea Bibliotecii Române de la Freiburg, constituirea, după moartea soției sale, a Fundației Culturale Principesa Ioana sau organizarea de săptămâni românești la Madrid i-au strâns nu numai pe propriii susținători, dar și pe  românii aflați în exil care nu erau simpatizanți ai unor grupări sau unei orientări politice specifice. Au avut succes acțiunile sale în așa fel încât personalități ale culturii românești au fost prezente la ele și chiar doreau să susțină conferințe despre România. Deci, pentru Nicolae, România a fost înainte de toate un ideal.”

     

    Principele Nicolae a murit în 1978 la Madrid, fiind înmormântat inițial la Lausanne. Însă, anul acesta, atât el, cât și soția sa, Ioana Doletti, au fost aduși la Curtea de Argeș și reînmormântați în necropola regală de acolo.

  • Rivalităţi politice: regele Carol al II-lea şi principele Nicolae

    Rivalităţi politice: regele Carol al II-lea şi principele Nicolae

    Puţine personalităţi din istoria României şi-au atras atâta antipatie aşa cum şi-a atras regele Carol al II-lea, şi mai puţine au dezvoltat uri atât de viscerale. În lumea politică el a fost repudiat atât de figuri marcante ale democraţiei române, cum a fost Iuliu Maniu, cât şi de extrema dreaptă. Regele Carol al II-lea a fost o persoană orgolioasă şi autoritară şi efectele stilului de conducere nu s-au lăsat aşteptate. La sfârşitul unui deceniu de domnie, între 1930 şi 1940, România lui Carol al II-lea era în agonie, amputată de teritorii din est, din vest şi din sud.



    Carol al II-lea a intrat în conflict chiar şi cu membri ai familiei sale. Unul dintre aceştia a fost fratele său, principele Nicolae. Al patrulea copil al cuplului Ferdinand şi Maria, Nicolae a fost botezat de însuşi ţarul Rusiei Nicolae al II-lea, cel care avea să fie lichidat de regimul bolşevic în 1918. Deşi a fost educat ca un prinţ capabil să ocupe tronul României dacă ar fi fost cazul, Nicolae a refuzat constant să se implice în a-şi asuma aceasta misiune, deşi ocaziile nu au lipsit. Istoricul Ioan Scurtu a arătat că una dintre caracteristicile principelui Nicolae a fost lipsa sa de orice veleitate în a deveni monarh: ”Principele Nicolae era al doilea băiat din cei şase copii născuţi de principesa Maria, viitoarea regină, în căsătoria ei cu regele Ferdinand. Principele Nicolae nu avea veleităţi de rege, nici chiar atunci când s-a discutat ideea primului ministru Marghiloman ca principele Niicolae să fie proclamat moştenitor al tronului, aşa cum a fost în 1918 când Carol s-a căsătorit cu Zizi Lambrino şi a fost pe punctul de a fi exclus din rândul familiei regale. Apoi, chiar în perioada regenţei, în 1927-1930, regina Maria propunea ca principele Nicolae să fie ales prim-regent în aşa fel încât el să fie conducătorul de fapt al Casei Regale. Dar, cum spuneam, principele Nicolae nu a avut asemenea veleităţi.”



    În familie, fraţii se ceartă adesea, aceasta fiind valabil şi pentru familiile regale. În cazul rivalităţii dintre Carol şi Nicolae, istoricul Ioan Scurtu a găsit două explicaţii. Prima ar fi orgoliul lui Carol ca toţi din jurul său să-i datoreze supunere oarbă în toate privinţele, chiar şi în acelea care priveau alegerile personale şi în cele sentimentale. ”În 6 iunie 1930 când Carol a venit în ţară din exilul său autoimpus, principele Nicolae l-a primit cu braţele deschise, l-a îmbrăţişat la palatul Cotroceni urând-i bun venit. Cred că motivaţia conflictului se găseşte într-o chestiune de ordin subiectiv, şi anume căsătoria principelui Nicolae cu o persoană care nu făcea parte din familiile regale, şi acest fapt nu era îngăduit de statutul Casei Regale. Carol a căutat să-l aducă pe Nicolae pe calea cea dreaptă”, deşi el însuşi trăia cu Elena Lupescu, care nici vorbă să facă parte dintr-o familie domnitoare, dar cu care totuşi nu s-a căsătorit. Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Dolete-Săveanu în decembrie 1931. La sugestia lui Carol, ministrul de interne Constantin Argetoianu a cerut primarului localităţii Tohani, locul unde a avut loc căsătoria, să aducă registrul de căsătorii, împreună cu notarul, şi l-a pus pe acesta din urmă să copieze tot registrul cu toate căsătoriile încheiate, mai puţin cea dintre principele Nicolae şi Ioana Săveanu.”



    Cealaltă sursă a rivalităţii dintre cei doi fraţi a fost simpatia politică a mezinului. Ioan Scurtu crede că aceasta a avut o pondere mai însemnată în întreţinerea conflictului de către Carol. ”A doua cauză a conflictului se datorează opţiunilor politice ale lui Nicolae. El s-a apropiat de Mişcarea Legionară care ţinuse în aprilie 1936 un congres la care s-au constituit echipe ale morţii care urmau să lichideze o seamă de adversari politici, între care şi Elena Lupescu. Cum aceasta nu-l agreea pe principele Nicolae, evident că nu dorea să discute nici cu soţia acestuia. Pentru a forţa nota, principele Nicolae a făcut nişte gesturi de simpatie faţă de legionari. În acest context, Mişcare Legionară a difuzat un manifest în care îl elogia pe principele Nicolae care luase atitudine împotriva duduiei” considerată o pacoste” pentru ţară. Peste un an, în aprilie 1937, din iniţiativa lui Carol al II-lea, a avut loc un Consiliu de Coroană care a decis eliminarea principelui Nicolae din rândul membrilor familiei domnitoare. Era o chestiune destul de delicată pentru că el era acuzat de faptul că se căsătorise cu o pesoană care nu aparţinea familiior domnitoare, cu alte cuvinte încălcase statutul Casei Regale.”



    Sfîşitul războiului va însemna şi sfîrşitul dinastiei române, regele Carol al II-lea fiind deja în exil din 1940, acolo unde vor veni şi ceilalţi membri ai familiei regale. În conflictul cu fratele său mai vârstnic, Nicolae a fost cel care a cedat primul şi tot el a fost cel care i-a întins mâna împăcării. Ioan Scurtu: ”Deşi a fost eliminat, deşi Carol a avut o atitudine extrem de negativă faţă de el, principele Nicolae a fost singurul membru al familiei regale care a participat la funeraliile regelui Carol al II-lea, ceea ce nu a făcut fiul său Mihai şi nici surorile sau alte rude foarte apropiate. Principele Nicolae a fost un personaj interesant al politicii româneşti care nu a râvnit să-i ia locul lui Carol, să devină el rege al României, dar e adevărat că n-a suportat ca Elena Lupescu să se implice în viaţa politică.”



    Rivalitatea dintre regele Carol al II-lea şi principele Nicolae nu a mers atât de departe ca aceea dintre rege şi Corneliu Codreanu de exemplu, liderul Gărzii de Fier, care s-a terminat cu asasinarea lui Codreanu. Dar capriciosul rege nu s-a ferit să folosească chiar şi împotriva fratelui toate şiretlicurile pentru a-şi impune voinţa.

  • Rivalităţi politice – regele Carol al II-lea şi principele Nicolae

    Rivalităţi politice – regele Carol al II-lea şi principele Nicolae

    Puţine personalităţi din istoria României şi-au atras atâta antipatie aşa cum şi-a atras regele Carol al II-lea, şi mai puţine au dezvoltat uri atât de viscerale. În lumea politică el a fost repudiat atât de figuri marcante ale democraţiei române, cum a fost Iuliu Maniu, cât şi de extrema dreaptă. Regele Carol al II-lea a fost o persoană orgolioasă şi autoritară şi efectele stilului de conducere nu s-au lăsat aşteptate. La sfârşitul unui deceniu de domnie, între 1930 şi 1940, România lui Carol al II-lea era în agonie, amputată de teritorii din est, din vest şi din sud.



    Carol al II-lea a intrat în conflict chiar şi cu membri ai familiei sale. Unul dintre aceştia a fost fratele său, principele Nicolae. Al patrulea copil al cuplului Ferdinand şi Maria, Nicolae a fost botezat de însuşi ţarul Rusiei Nicolae al II-lea, cel care avea să fie lichidat de regimul bolşevic în 1918. Deşi a fost educat ca un prinţ capabil să ocupe tronul României dacă ar fi fost cazul, Nicolae a refuzat constant să se implice în a-şi asuma aceasta misiune, deşi ocaziile nu au lipsit. Istoricul Ioan Scurtu a arătat că una dintre caracteristicile principelui Nicolae a fost lipsa sa de orice veleitate în a deveni monarh: ”Principele Nicolae era al doilea băiat din cei şase copii născuţi de principesa Maria, viitoarea regină, în căsătoria ei cu regele Ferdinand. Principele Nicolae nu avea veleităţi de rege, nici chiar atunci când s-a discutat ideea primului ministru Marghiloman ca principele Niicolae să fie proclamat moştenitor al tronului, aşa cum a fost în 1918 când Carol s-a căsătorit cu Zizi Lambrino şi a fost pe punctul de a fi exclus din rândul familiei regale. Apoi, chiar în perioada regenţei, în 1927-1930, regina Maria propunea ca principele Nicolae să fie ales prim-regent în aşa fel încât el să fie conducătorul de fapt al Casei Regale. Dar, cum spuneam, principele Nicolae nu a avut asemenea veleităţi.”



    În familie, fraţii se ceartă adesea, aceasta fiind valabil şi pentru familiile regale. În cazul rivalităţii dintre Carol şi Nicolae, istoricul Ioan Scurtu a găsit două explicaţii. Prima ar fi orgoliul lui Carol ca toţi din jurul său să-i datoreze supunere oarbă în toate privinţele, chiar şi în acelea care priveau alegerile personale şi în cele sentimentale: ”În 6 iunie 1930 când Carol a venit în ţară din exilul său autoimpus, principele Nicolae l-a primit cu braţele deschise, l-a îmbrăţişat la palatul Cotroceni urând-i bun venit. Cred că motivaţia conflictului se găseşte într-o chestiune de ordin subiectiv, şi anume căsătoria principelui Nicolae cu o persoană care nu făcea parte din familiile regale, şi acest fapt nu era îngăduit de statutul Casei Regale. Carol a căutat să-l aducă pe Nicolae pe calea cea dreaptă”, deşi el însuşi trăia cu Elena Lupescu, care nici vorbă să facă parte dintr-o familie domnitoare, dar cu care totuşi nu s-a căsătorit. Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Dolete-Săveanu în decembrie 1931. La sugestia lui Carol, ministrul de interne Constantin Argetoianu a cerut primarului localităţii Tohani, locul unde a avut loc căsătoria, să aducă registrul de căsătorii, împreună cu notarul, şi l-a pus pe acesta din urmă să copieze tot registrul cu toate căsătoriile încheiate, mai puţin cea dintre principele Nicolae şi Ioana Săveanu.”



    Cealaltă sursă a rivalităţii dintre cei doi fraţi a fost simpatia politică a mezinului. Ioan Scurtu crede că aceasta a avut o pondere mai însemnată în întreţinerea conflictului de către Carol: ”A doua cauză a conflictului se datorează opţiunilor politice ale lui Nicolae. El s-a apropiat de Mişcarea Legionară care ţinuse în aprilie 1936 un congres la care s-au constituit echipe ale morţii care urmau să lichideze o seamă de adversari politici, între care şi Elena Lupescu. Cum aceasta nu-l agreea pe principele Nicolae, evident că nu dorea să discute nici cu soţia acestuia. Pentru a forţa nota, principele Nicolae a făcut nişte gesturi de simpatie faţă de legionari. În acest context, Mişcare Legionară a difuzat un manifest în care îl elogia pe principele Nicolae care luase atitudine împotriva duduiei” considerată o pacoste” pentru ţară. Peste un an, în aprilie 1937, din iniţiativa lui Carol al II-lea, a avut loc un Consiliu de Coroană care a decis eliminarea principelui Nicolae din rândul membrilor familiei domnitoare. Era o chestiune destul de delicată pentru că el era acuzat de faptul că se căsătorise cu o pesoană care nu aparţinea familiior domnitoare, cu alte cuvinte încălcase statutul Casei Regale.”



    Sfîşitul războiului va însemna şi sfîrşitul dinastiei române, regele Carol al II-lea fiind deja în exil din 1940, acolo unde vor veni şi ceilalţi membri ai familiei regale. În conflictul cu fratele său mai vârstnic, Nicolae a fost cel care a cedat primul şi tot el a fost cel care i-a întins mâna împăcării. Ioan Scurtu: ”Deşi a fost eliminat, deşi Carol a avut o atitudine extrem de negativă faţă de el, principele Nicolae a fost singurul membru al familiei regale care a participat la funeraliile regelui Carol al II-lea, ceea ce nu a făcut fiul său Mihai şi nici surorile sau alte rude foarte apropiate. Principele Nicolae a fost un personaj interesant al politicii româneşti care nu a râvnit să-i ia locul lui Carol, să devină el rege al României, dar e adevărat că n-a suportat ca Elena Lupescu să se implice în viaţa politică.”



    Rivalitatea dintre regele Carol al II-lea şi principele Nicolae nu a mers atât de departe ca aceea dintre rege şi Corneliu Codreanu de exemplu, liderul Gărzii de Fier, care s-a terminat cu asasinarea lui Codreanu. Dar capriciosul rege nu s-a ferit să folosească chiar şi împotriva fratelui toate şiretlicurile pentru a-şi impune voinţa.