Radio România Internațional

Tag: prizonieri

  • Viaţă cotidiană pe frontul antisovietic

    Viaţă cotidiană pe frontul antisovietic

    Pe timp de
    război, multe sunt ca pe timp de pace: se amestecă eroismul, tragismul, comicul
    şi absurdul. Dar, spre deosebire de pace, războiul este rău pentru că nicio regulă
    nu mai este respectată, nicio raţiune nu mai funcţionează. Pe frontul celui
    de-al doilea război mondial din Uniunea Sovietică, militarii români s-au
    confruntat cu situaţii de viaţă şi moarte, în care, uneori, totul atârna de un
    fir de păr.


    Vladimir Boantă a fost pe frontul antisovietic în 1942 şi avea gradul de
    sublocotenent. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din
    Radiofuziunea Română în 1995 îşi amintea de bătălia de la Sadovoi, din zona
    oraşului rus Oriol: Trebuie să vă spun că mă aflam în groapă, alături de cel care îi
    dădea mitraliorului benzi pentru încărcare. Era un ostaş pe care-l chema Velicu
    cu încă unul cărui nume îmi scapă. Era o asemenea tragere din partea ruşilor
    încât pot să spun că a fost cel mai grozav bombardament pe care îl suportasem,
    de tragere cu cartuşe obişnuite de mitralieră. Ostaşul care dădea benzile de
    cartuşe pentru mitralieră era foarte curios să vadă cum se apropie ruşii. Şi
    stătea pe vine, rezemat cu spatele de marginea gropii, şi privea în faţă. Eu îi
    spun: Mă, băiete, fii atent! Tu nu vezi ce tragere e? La un moment dat n-am
    auzit decât atât: Au! Şi când m-am întors să-l privesc, un glonţ îi trecuse
    prin frunte, îi ieşise în ceafă şi din fruntea lui ţâşnea pe cizmele mele, care
    eram întins pe burtă, un şuvoi întreg de sânge. Ostaşul celălalt, când l-a
    privit, a rămas uluit şi a început să plângă. La care eu, ca să-i ridic
    moralul, îi spun: Taci din gură! Să nu te prind că plângi degeaba! Nu vezi ce
    imprudenţă a făcut?


    Lui Vladimir
    Boantă i s-au povestit scene de coşmar în care inumanul era ceva banal.
    Uciderea prizonierilor era doar una dintre feţele groteşti ale inumanului: Când noi am reocupat
    Sadovoiul, a fost descoperit într-o fântână un mare număr de ofiţeri de-ai
    noştri care zăceau morţi. Fuseseră încolonaţi de un ofiţer care se pare că
    vorbea limba română, bineînţeles că nu era nici român, nici rus. Era unul
    dintre minoritarii din Basarabia de Sud, poate să fi fost vreun găgăuz, care
    le-a spus: Acuma, românilor, v-a venit rândul să muriţi! Şi le arăta pistolul
    şi-i întreba numai atât: Unde vrei să te împuşc? Şi-i împuşca după caz, cum
    îi trăsnea lui: în cap, în inimă. Ajungând în dreptul unui căpitanm care îşi
    lăsase mustaţă, era din artilerie şi se numea Panaitescu, i-a cerut să-l
    împuşte în înimă. Şi găgăuzul i-a spus: Nu, pe tine am să te împuşc în
    mustaţă! A tras, căpitanul a căzut, după care toţi ăştia au fost aruncaţi în
    fântâna seacă. Ai noştri, când au sosit, i-au scos din fântână pe toţi pe cei
    care îi asasinase în aceste laşe condiţii individul ăla, ofiţer în armata
    sovietică. Şi, închipuiţi-vă, cel care a fost împuşcat în mustaţă nu murise, ci
    era numai şocat. Se pare că scăpase cu viaţă.


    În război,
    supravieţuirea ţinea, de multe ori, de capriciu sau de o schimbare bruscă a
    întregii situaţii în care se afla cineva. Vladimir Boantă: Unul din foştii mei colegi de Universitate care se numea
    Mircea Ştefănescu picase prizonier şi în aceleaşi condiţiuni fusese aliniat cu
    toţi ceilalţi ofiţeri. Un ofiţer beat, care însă nu ştia româneşte, le arăta
    pistolul şi îi întreba: Ce-i ăsta? Şi dacă tu-i răspundeai revolver, te
    împuşca. De fapt, era numai un pretext ca să-şi bată joc de tine, până la urmă
    te omora. El mi-a povestit că a văzut cum i-a sărit ochiul celui care era lângă
    el şi pe care rusul l-a împuşcat în cap. Când l-a întrebat şi pe el ce este
    asta?, colegul meu l-a înjurat, disperat că tot îl omoară. I-a răspuns atunci:
    Da’ tu ce Paştele mă-tii ţii în mână de nici nu ştii cum se numeşte? Rusul,
    care era beat, îl întreabă pe traducătorul lui: Ce spune? Ăla îi spune că a
    fost înjurat, şi-atunci şi rusul îl înjură înapoi pe ruseşte. Şi pleacă, bălălău pe trei cărări,
    nemaiexecutând pe nimeni.


    Timp de 45 de
    ani, propaganda sovietică a vorbit exclusiv de barbaria românilor care au
    trecut prin localităţile sovietice. În realitate însă, relaţiile românilor cu
    localnicii au fost în limitele războiului. Vladimir Boantă: Toţi erau oameni sărăciţi,
    ai noştri nu puteau să jinduiască la ceva din bunurile lor, când ei veneau din
    ţara românească unde era incomparabil mai bine. Şi-atunci, cum era să jefuiască
    un om sărac?! Dimpotrivă, amărâţii ăia trăgeau nădejde tot la ajutorul pe care
    ai noştri îl dădeau din puţinul lor: din mâncarea care le parvenea soldaţilor
    noştri le dădeau şi localnicilor. Să spun un lucru: dacă te gândeşti bine că
    ostaşii noştri în bună parte erau ţărani, sovieticii ăia erau tot ţărani. Între
    ei se stabilise, aşa, un fel de apropiere firească de condiţie sociale pe care
    o aveau la origine, sub raportul locului unde trăiesc şi a obiceiurilor care la
    toţi ţăranii sunt cam aceleaşi.



    Războiul are o viaţă cotidiană şi un ritm al
    evenimentelor mai complicate decât ne lasă sursele istorice să ştim. El este un
    mediu în care, în cele din urmă, oricine se adaptează, fără însă ca el să
    devină normalitate.

  • 100 de ani de la bătălia de la Turtucaia

    100 de ani de la bătălia de la Turtucaia

    Pe 27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei şi intra în primul război mondial. Aliata Germaniei, Bulgaria, aflată în război din 1915, îşi trimitea imediat armata împotriva oraşului Turtucaia, situat la sudul Dunării, vizavi de oraşul Olteniţa, la 70 de kilometri sud-est de Bucureşti. Turtucaia era considerată principala bază de operaţiuni a armatei române la sudul Dunării şi intrase în componenţa Regatului României după pacea de la Bucureşti din 1913 de după cel de-al doilea război balcanic.



    Bătălia de la Turtucaia s-a desfăşurat între 1 şi 6 septembrie 1916 şi a însemnat prima mare înfrângere pentru armata română. Considerată în istoriografia română drept un dezastru, înfrângerea de la Turtucaia a dus la năruirea întregului plan de operaţiuni pus la cale de statul major al armatei române. Efectivele armatei române în defensivă se cifrau la 39.000 de militari, în timp ce efectivele însumate ale armatelor bulgară şi germană se ridicau la 55.000 de militari. Românii au pierdut peste 6000 de militari morţi şi răniţi, în timp ce bulgarii şi germanii au pierdut peste 7700 de oameni. În plus, românii au pierdut 28.000 de militari căzuţi prizonieri.



    Despre bătălia de la Turtucaia s-a scris mult şi ea a fost analizată de istorici, militari şi de martori oculari. Istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti crede că două aspecte sunt importante, cel al pregătirii armatei române şi cel al moralului ei. ”Bătălia de la Turtucaia are două aspecte. O dată, are aspectul slabei pregătiri a armatei române. Se mobilizaseră 800.000 de oameni, dar puşti nu erau decât pentru mai puţin de 500.000. Veniseră în ţară în anii 1914-1916 aproximativ 120.000 de puşti Lebel din Franţa. Din cele maxim 500.000 de puşti, cam 100.000 erau puştile de la războiul din 1877. În războiul din 1913 trecuseră Dunărea 460.000 de soldaţi români, dintre care numai 300.000 aveau puşti. Şi la Turtucaia s-a întâmplat acelaşi lucru. Armata nu a avut muniţie suficientă, nu a avut arme suficiente şi tunurile au fost montate greşit, adică nu au avut efect asupra inamicului. A fost un dezastru.”



    Forţa morală a unei armate, în afara dotării şi a pregătirii militarilor, este una importantă în câştigarea unui război. Sorin Cristescu crede că ea a fost decisivă în cazul pierderii bătăliei de la Turtucaia şi, mai ales, a urmărilor ei pentru mersul războiului. ”Dezastrul militar a fost dublat de aspectul moral. Pe 6 septembrie 1916, Bucureştiul era deja copleşit de numărul imens de răniţi aflaţi într-o situaţie îngrozitoare. Aspectul moral a provenit din zvonul, din credinţa bucureştenilor, că de la Turtucaia trupele bulgare şi germane se vor îndrepta direct asupra capitalei. S-a instalat o panică extraordinară care s-a reflectat şi la nivel de comandament militar. S-a hotărât să se oprească ofensiva din Transilvania şi să se organizeze operaţiunea de la Flămânda, de repliere. Dar nu toţi oamenii au reacţionat aşa. Celebrul jurnalist şi redactor-şef al ziarului ”Adevărul” Constantin Mille, în acele zile tragice, el a publicat un articol de fond, având ca titlu ”Fleoarţe”. În articol, el spunea că aşa era războiul, câştigaserăm în nord o victorie frumoasă, înaintam, fuseserăm bătuţi în sud, una o compensa pe cealaltă. Nu aveam voie să gândim sub imperiul panicii, bulgarii şi germanii nu aveau cum să sosească atât de repede în Bucureşti. Mille spunea că trebuia să ne păstrăm calmul, nu trebuia să ne panicăm la prima înfrângere. Dar efectul moral al dezastrului de la Turtucaia a fost imens.”



    Turtucaia a lăsat puternice traume în conştiinţa publică românească. Sorin Cristescu a apreciat ca explicaţie principală pentru eşecul de proporţii slaba organizare a armatei. Însă uşurinţa cu care România a intrat în război, starea socială şi economică a a populaţiei ei, în majoritate formată din ţărani, a contat imens pentru înţelegerea a ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani. ”Turtucaia a rămas în istorie prin descrierea pe care i-a făcut-o George Topârceanu, au mai scris şi Gheorghe Brătianu şi alţii. A fost un moment tragic care a arătat că armata română era nepregătită. De ce? Pentru că era armata unei ţări de ţărani care erau, după cum spunea istoricul Nicolae Iorga în anul 1908 în Parlament, cei mai săraci ţărani din Europa. Dacă ar fi să privim la cauzele dezastrului spun că în primul rând a fost lipsa muniţiei suficiente, care a fost decisivă. Fiecare soldat avea o raţie de 100 de gloanţe, iar pulberăria producea în cel mai bun caz 1 glonţ pe zi pentru fiecare soldat. Asta însemna că următoarea raţie de gloanţe ajungea la soldat peste 100 de zile. Şi noi ştim azi că în a suta zi de război a căzut fără luptă şi Bucureştiul, care a fost abandonat pe 6 decembrie 1916. Nu a existat posibilitatea de reaprovizionare a trupelor de la Turtucaia. În al doilea rând, şi tunurile şi mitralierele nu reuşeau să nimerească inamicul care se putea aşeza în aşa fel încât să fie ferit de tirul românesc de artilerie. Şi atunci a fost clar că armata română a fost expusă unei înfrângeri rapide şi dezastruoase.”



    După pierderea bătăliei, pentru cei 28.000 de români prizonieri au urmat doi ani de calvar în lagărele bulgare. Memoriile şi amintirile lor sunt pagini cutremurătoare în care se întâlnesc demnitatea, deznădejdea, umilinţa şi, în final, bucuria eliberării şi a victoriei din 1918. An în care întreaga Europă se bucura, finalmente, de venirea păcii.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial (reluare)

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.

  • Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial

    Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.



    Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.


    “Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”



    Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”



    Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”



    Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”



    Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.