Pacea a fost o temă favorită a
propagandei comuniste pentru a fi pusă în contrast cu capitalismul care ar fi
iubit războiul. Încă în scrierile lor, teoreticienii marxism-leninismului
afirmau că proletariatul asuprit ar fi fost pacifist, iar proprietarii
asupritori ar fi promovat conflictul sub orice formă. Schema filosofiei
marxiste era simplistă şi, cu toate acestea, confuză. Chiar şi atunci când
chema la revoluţia proletară mondială pentru a schimba lumea, proletariatul
folosea mijloacele violente pentru a lichida burghezia în scopul instaurării
păcii eterne după ce ar fi cucerit puterea. Victoria bolşevismului din 1917 nu
a adus pacea nici pe departe, ba dimpotrivă. Uniunea Sovietică a căutat prin
toate mijloacele să întărâte la revolte violente şi la haos atât în vecinătatea
ei apropiată, cât şi în întreaga lume. În realitate, şi regimul comunist iubea
conflictul aşa cum îl iubea orice alt regim. Iar pacea nu a devenit nimic
altceva decât o vorbă goală prin care oamenii puteau fi mai uşor păcăliţi.
Astfel, propaganda sovietică a inventat sloganul lupta pentru pace care, dincolo
de faptul că era o formulare aberantă, dovedea o izbitoare inadecvare la
realitate.
În România, lupta pentru pace a
intrat în mentalul colectiv începând cu ocupaţia sovietică din 1944 şi a ieşit
după căderea comunismului în 1989. În anii 1950 circula o glumă care spunea că
vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră pe piatră. Gluma ilustra
lipsa de substanţă a sloganului şi era un semn că toţi aceia care îl foloseau o
făceau pentru a obţine interese personale şi a urca în aparatul de partid. Pacea
a fost unul dintre stâlpii de bază ai propagandei comuniste în tot timpul
existenţei sale, în timpul regimului Ceauşescu ea atingând forme groteşti prin
proclamarea acestuia drept erou al păcii.
Inginerul Ştefan Bârlea a fost
important activist comunist pentru problemele tineretului în anii 1950-1960.
Intervievat în anul 2002 de Centrul de Istorie din Radiodifuziunea Română, el
îşi amintea de anul 1955 şi de semnificaţiile sale. Pe plan practic, 1955
avea câteva semnificaţii mai deosebite. Prima a fost lansarea de către patriarhul
Iustinian a unei pastorale de care noi ştiam şi pe care o percepusem foarte
pozitiv. În acea pastorală a fost prima manifestare, pentru că eu alta eu nu
cunosc în afară de ce se pomenea în Biserica ortodoxă, în care se chema la o
dezarmare nucleară. Era deja un act de participare politică a Bisericii
ortodoxe, probabil că i s-a cerut de către regim, nu ştiu exact. E greu de
cunoscut căile Domnului care sunt ceva mai ocolite. Totul a coincis cu o
puternică mişcare pacifistă încurajată şi condusă de Uniunea Sovietică. Ea a
început această mişcare pacifistă cam de prin anul 1949 şi a tot evoluat până
s-a ajuns ca în 1955 să aibă loc Adunarea Mondială a Păcii.
După al doilea război mondial, era
logic ca omenirea să vrea pace. Însă Uniunea Sovietică avea alte interese şi
promova pacea idelogică. Ştefan Bârlea spunea că sarcina sa era de a face
manifestări publice în acest sens. Făceam mitinguri ale tineretului, aproape
în fiecare an aveam două-trei mitinguri. În 1950, la Varşovia a avut loc al
doilea congres pentru apărarea păcii, s-a ales un consiliu mondial şi atunci,
între participanţii oficial anunţaţi, pe lângă delegaţiile ţărilor au intrat
două organizaţii de tineret, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat şi Uniunea
Internaţională a Studenţilor. Ambele aveau organizaţii constituite în consilii,
unul la Praga şi o reprezentanţă prin Polonia. Şi aceste organizaţii care
reprezentau mişcarea pacifistă ca membri de drept ai Consiliului Mondial al
Păcii cereau organizaţiilor naţionale de tineret, studenţi şi tineret, să
organizeze manifestări ale tineretului în spiritul păcii. Şi aşa se face că am
organizat o serie de mitinguri foarte mari aici, în Herăstrău, în Pavilionul H,
în sala Floreasca. S-au organizat la un moment dat şi în aer liber.
După întregul tipic, la mitinguri se
ţineau cuvântări mobilizatoare. Ştefan Bârlea îşi aducea aminte de organizarea
unor asemenea adunări publice. Ordinea de zi venea prin Comitetul Central
al UTM-ului, respectiv după aceea prin Consiliul Asociaţiilor Studenţilor ca
recomandare a Consiliilor internaţionale ale acestor organizaţii. Cuvântarea se
ţinea fie de un reprezentant al organizaţiilor de tineret internaţionale, şi
atunci era ceva mai mare, participa şi toată conducerea noastră, fie ţinea
cineva local. Noi, dacă organizam în toate centrele universitare şi în toate
oraşele, nu erau alţi conferenţiari decât cei care erau activişti ai
organizaţiei. Maurer, de exemplu, a ţinut o cuvântare despre pace odată când
era directorul juridic al Academiei. Propaganda care a fost pivotul principal
al penetrării noii ideologii în ţară se îngrijea de fiecare dată să se tipărească
nişte materiale pe baza cărora puteai să-ţi construieşti o cuvântare şi sigur
şi oamenii şi cereau aşa ceva. Ca la orice spectacol, că era până la urma-urmei
spectacol politic, avea regia lui care trebuia să respecte câteva puncte. Dacă,
de exemplu, era o manifestare la care participa şi conducerea partidului, atunci
era un regizor al spectacolului. Erau câţiva cunoscuţi cum era Hero Lupescu şi
alţii, care conducea regia de la Operă.
Lupta pentru pace a dispărut odată cu dispariţia
comunismului. Un ideal precum pacea, pentru a fi atins, nu poate fi numai
clamat. El trebuie asumat şi aplicat de toţi oamenii şi de toate regimurile
politice.