Popor cu un simţ
deosebit al auto-ironiei, românii au găsit, de-a lungul istoriei, diverse
motive de a se lua peste picior cu mai multă ori mai puţină îngăduinţă. De
pildă, au existat mai multe oraşe sau regiuni care au fost ţinta glumelor sau a
băşcăliei, ca să folosim un limbaj argotic. În a doua jumătate a secolului XIX
și o bună parte a secolului XX, atenţia glumeţilor s-a îndreptat într-o
proporţie covârşitoare asupra micului oraş Mizil, situat în judeţul Prahova,
cumva la mijlocul distanţei dintre Ploieşti şi Buzău, în regiunea sud-estică a
ţării. România se afla pe atunci în plin proces de modernizare accelerată, dar
şi greoaie pe alocuri, iar Mizilul a devenit iute, în imaginaţia populară, un
fel de simbol al acestei ambiţii de modernizare pripită şi nedusă până la capăt
în anumite cazuri.
Mizilul, ca ciucă a băşcăliei, apare şi în opere literare,
unele din ele fiind volumele de aforisme glumeţe ale lui Cilibi Moise. Negustor
bucureştean, de origine evreu, care vindea de toate pe o tarabă din zona
comercială Lipscani din centrul istoric al Capitalei, Cilibi Moise era
analfabet şi-şi dicta glumele unui zeţar de la tipografia care i le-a publicat
până în 1870, anul morţii sale.
Publicistul Eugen Istodor a documentat
referinţele umoristico-literare asupra Mizilului şi iată ce-a aflat despre
negustorul evreu. Acest Cilibi Moise avea nu doar darul și
talentul oralității, ci descoperise că glumele lui pot fi și tipărite. A găsit,
așadar, un tipograf care până în jurul anului 1870, i-a tot tipărit cărțulii cu
apropourile lui glumețe. Printre vorbele lui de duh, transmise de generații cu
referire la Mizil, una dintre cele mai celebre a rămas La Mizil, pod mare, apă
nicidecum. Vorba aceasta poate fi și acum dovedită. Am trecut recent prin oraș
unde este într-adevăr un pod, dar firul de apă e foarte subțire, prea subțire
comparativ cu dimensiunile podului. Deci, se poate spune că era o glumă
Spre începutul
secolului XX, mai mulţi scriitori preiau glumele populare care circulau pe
seama Mizilului, iar în 1900, marele clasic I.L.Caragiale – născut şi el în
judeţul Prahova – publica faimoasa schiţă O zi solemnă. Nu doar Mizilul
constituie subiectul, ci şi primarul său de la acea dată, personaj real numit
Leonida Condeescu, de fapt chiar o cunoştinţă a scriitorului. În continuare,
Eugen Istodor descrie contextul în care a apărut schiţa şi citează din
Caragiale. Se poate oare zice Termopile fără a zice
Leonida? Nu, desigur. Ei, tot astfel cine zice Leonida zice Mizil. Mizilul nu
se poate concepe altfel, dar nici Leonida. Ce-a făcut Leonida Condeescu pentru
urbea lui este imposibil de scris pe larg într-un cadru atât de strâmt. Mă
limitez, prin urmare, a consemna unele din faptele sale cele mai importante al
căror mobil a fost totdeauna dorința fierbinte de a afirma importanța
Mizilului, de a grăbi ridicarea Mizilului, de a realiza înflorirea Mizilului.
Urmează
faptele. Pare că problema era un Leonida prea ambițios care și-a pus în cap să
rezolve problema istorică a distanței dintre Ploiești și Buzău, dar mai ales pe
cea de statut și de identitate a Mizilului. Leonida face toate demersurile
posibile pentru a ridica Mizilul. Ajunge chiar până la rege căruia îi spune: Sire,
tot s-a făcut pentru alte oraşe; pentru Mizil, nimic! Noi n-avem reşedinţă de
judeţ, n-avem tribunal, n-avem episcopie, n-avem regimentul 32, n-avem liceu,
n-avem facultate de medicină, n-avem teatru naţional, n-avem pod peste Dunăre -
n-avem nimic, nimic, sire!… Rugăm pe maiestatea-voastră să ni se dea şi nouă ceva din toate astea. În
sfârșit, se rezolvă ceva. Se înființează trenul expres București-Berlin via
Breslau. Leonida ia itinerariul oficial și observă o scăpare: în dreptul
Mizilului nu apare ora opririi. După multă agitație, constată că trenul nu
oprește la Mizil nici la dus, nici la întors. După un an de stăruințe și de
rugăminți, primarul obține ceva. În data de 1 mai 1900, trenul nr.5
Bucharest-Berlin și trenul nr.6 Berlin-Bucharest se opresc în gara Mizil. Pe
tăbliţa albă cu litere roşii, care indică direcţia celor două exprese, să se
scrie de acum: Berlin-Bucarest via Breslau-Midil şi viceversa: Bucarest-Berlin via Midil-Breslau.
Este un happy-end
care a statornicit faima umoristică a orașului Mizil, dar care a pus un pic la
încercare prietenia dintre Caragiale și primarul Leonida Condeescu. Glumele despre Mizil s-au înteţit în
publicistica vremii, inclusive mari ziariști precum Filip Brunea-Fox intrând în
acest joc pe tot parcursul perioadei interbelice. Scriitorul avangardist Geo
Bogza, la rândul său un jurnalist talentat, avea să se ocupe de orăşel în
reportajul intitulat 175 de minute la Mizil şi apărut în 1938 în urma unei
halte făcute de autor timp de 175 de minute, între două trenuri. Eugen Istodor.. Geo Bogza ne sugerează că se plictiseşte practic de moarte în Mizil. Şi
dintr-un anumit moment, începe să enumere ce-a văzut și ce-a făcut. Iată minutul 20: Plec pe jos
înapoi spre piață. Un gard de șipci. Minutul 23: Ajung în mijlocul pieței.
Stau locului. Parcă îl și vezi pe Geo Bogza stând locului un minut. Îți vine
să te uiți și să cronometrezi. Minutul 24: Mizil! Minutul 26: Trece un câine
pe drum. Minutul 27: Sunt în Mizil. La minutul 31, câinele pe care-l văzuse
trecând la minutul 26 trece din nou, părând de data asta plictisit
Bășcălia legată de Mizil este de fapt o batjocură la
adresa unui oraş provincial prea ambițios, care încearcă să devină mai mult
decât îi permite anvergura lui reală.
Între timp, în imaginaţia populară, dar şi în operele literare, locul
Mizilului ca ţintă preferată a băşcăliilor a fost luat de alte oraşe precum
Caracal, Vaslui sau Focşani.
