In memoriam Spiridon Vangheli, prozator, poet, traducător și editor din Republica Moldova, autor al celebrului volum pentru copii „Isprăvile lui Guguță”, tradusă în aproximativ 60 de limbi.
Tag: prozator
-
Scriitorul Marin Sorescu
În februarie 1936, se năștea în satul Bulzești din județul Dolj scriitorul Marin Sorescu. Personalitate prolifică, poet, dramaturg, prozator și critic literare, Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați autori români în perioada comunistă, atât în România, cât și în străinătate. Ziua trecută în actul de identitate este 19 februarie, deși poetul s-a născut pe 29 februarie. Probabil pentru a se evita problemele cauzate de anii bisecți, 19 februarie a rămas data oficială a nașterii sale, menționată și în Dicționarul Scriitorilor Români. După decesul său din 1996, la doar 60 de ani, Marin Sorescu a intrat într-un con de umbră pe care, poate, nimeni nu l-ar fi anticipat în timpul carierei sale.
Pentru a trasa biografia lui Marin Sorescu, l-am invitat la microfon pe criticul și istoricul literar Paul Cernat.
Marin Sorescu este un fiu al Olteniei din Bulzeștii Doljului, zonă pe care a valorificat-o în fel și chip în creația sa, dar mai ales în ciclul lirico-epic “La lilieci”, care este una dintre capodoperele sale. A urmat studiile liceale la Craiova, la Colegiul Frații Buzești. Pe urmă a făcut școala militară medie la Predeal, o experiență care l-a marcat și de pe urma căreia au rămas o serie de poezii tipărite postum. A făcut Facultatea de Filologie în perioada “obsedantului deceniu” 1950-1960, către finalul acesteia. Și-a luat licența în 1960 și, la puțin timp după aceea, a și debutat ca poet în perioada de început a destinderii post staliniste pe care a valorificat-o.
În scurt timp, datorită rodniciei sale literare, Marin Sorescu a devenit cunoscut, scriind și publicând mult, implicându-se în viața literară a vremii și fiind, de asemenea, tradus. Pe lângă celebrele volume de poezii “La Lilieci”, avea să scrie și piesele de teatru “Iona”, “A treia țeapă”, “Răceala”, “Vărul Shakespeare” precum și volumele pentru copii “Unde fugim de-acasă?” și “Cocostârcul Gât-Sucit”. Celebritatea sa, de altfel, avea să-l ajute să scape fără consecințe negative majore și din scandalul “Meditația transcedentală”. La începutul anilor 1980, regimul comunist a marginalizat o serie de intelectuali influenți care participaseră, mai mult sau mai puțin convinși, la mai multe ședințe de yoga și meditației de tip oriental. Printre ei s-a numărat și Marin Sorescu, deși poetul, spre deosebire de ceilalți participanți, nu și-a pierdut nici locul de muncă, nici statutul social.
Paul Cernat continuă: Din 1970 începe să devină un scriitor cunoscut nu numai în România, ci și peste hotare. S-a vorbit despre el ca despre un globetrotter, tradus în multe țări și în multe limbi. A avut și relații foarte apropiate cu o serie de poeți importanți ai lumii și scriitori importanți cu care a făcut și interviuri, convorbiri parțial reunite în volumul “Tratat de inspirație” din 1985. A fost implicat și în polemici. A fost și un critic literar destul de colțos, plin de vervă și de idei. Mă rog, a devenit un clasic în viață încă de la vârsta de 40-50 de ani. Aș putea să spun că în anii 1980 era deja un un reper al vieții noastre literare din multe puncte de vedere. După 1990 a avut o carieră politică. A fost inclusiv ministru al Culturii. Pentru mulți a fost destul de contrariantă opțiunea lui politică de după 1990. Nu a fost un calcul foarte inspirat al lui și a prins și un moment destul de tensionat, de război politic și cultura care l-a afectat și i-a grăbit, din păcate, sfârșitul. A murit de cancer la sfârșitul anului 1996 când nu împlinise încă 61 de ani.
Totuși, în puținii ani pe care i-a mai trăit după 1990, Marin Sorescu a obținut Premiul Herder și a reuşit să-și susțină teza de doctorat în filologie la Universitatea București. La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman, toate scrise în același limbaj unic care l-a consacrat. Ce anume îi este specific lui Marin Sorescu ne spune Paul Cernat.
E combinația de umor și de gravitate, chiar de tragism. Văd în Marin Sorescu un echivalent literar al lui Brâncuși. Cred că această combinație între prospețimea demitizantă și mitologia de substrat e una dintre dintre caracteristicele lui Marin Sorescu. Și, de asemenea, combinația dintre un spirit mucalit tipic oltenesc și o meditație neliniștită asupra rosturilor existenței, asupra fundamentelor ei. Marin Sorescu este un homo duplex. Cu un ochi râde, cu un altul plânge. Depinde ce anume din această personalitate preferăm să accentuăm. Unii au văzut în el mai mult un parodist sau un umorist. Dar el este în egală măsură un spirit grav, un spirit care, de fapt, își propune să reabiliteze miturile și să le salveze în lumea modernă prin intermediul ironiei, prin intermediul familiarității, firescului, comunicării. Și cred că reușește. În plus, e unul dintre cei mai exportabili scriitori români. A luat tot felul de premii internaționale, dar, în opera lui, e vorba și de o combinație foarte eficientă de local și de universal. Aș zice că existența postumă a lui Marin Sorescu merită și ea atenție, pentru că a avut suișuri și coborâșuri. A trecut printr-un moment de eclipsă a receptării o vreme, dar treptat, apele sale s-au așezat și cred că de ceva timp, Marin Sorescu trăiește postum un moment bun.
-
Mircea Eliade, inedit
În vara anului 1942, prozatorul, publicistul și istoricul religiilor Mircea Eliade poposea pentru scurt timp la București, în intervalul dintre părăsirea postului său diplomatic de la Londra și preluarea celui de la Ambasada României de la Lisabona. Autorul de 35 de ani avea să-și vadă atunci pentru ultima oară țara natală și, mai ales. Bucureștiul de baștină pe care-l va mitiza în proza sa fantastică. Tot atunci și-a lăsat întreaga arhivă personală de manuscrise, documente și cărți științifice în grija familiei de aici, în ideea unei întoarceri ulterioare care în 1942 părea nu doar posibilă, ci și firească. După cum bine știm, acest lucru va fi imposibil până în 1986, anul morții sale.
Arhiva lăsată la București va sta în grija surorii sale, Corina, până la moartea acesteia în 1989. Din păcate, după aceea, printr-un concurs de împrejurări nefericit, soarta documentelor lui Eliade a început să fie extrem de nesigură, nici până azi ele neputând fi inventariate în întregime și nici studiate așa cum se cuvine de către experți. Totuși, din fericire, recent Institutul de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei României a reușit să obțină o parte importantă din arhivă și să organizeze expoziția intitulată Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade. Istoria tumultoasă a recuperării acestor documente ne-o schițează acum Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istorie a Religiilor, de la care aflăm că totuși Eliade luase cu el la Lisabona câteva texte pe baza cărora dorea să-și elaboreze lucrările în timpul postului său diplomatic.
Eugen Ciurtin: Am putut proba – și sperăm ca asta să apară în următoarele luni în primul volum din ediția critică completă despre opera științifică a lui Mircea Eliade – cum el a extras câteva file de lucrările în pregătire pe care le-a luat cu el în Portugalia. Dar nu a luat mai mult de câteva file. În arhiva rămasă în România sunt zeci de mii de pagini. Este toată tinerețea lui, așa cum o spune chiar el într-un fragment de jurnal din august 1952, când era deja la Ascona. În acele pagini, Eliade își aduce aminte cu o durere extraordinară că s-ar putea ca toată tinerețea lui, tot ce a trăit, scris, gândit, citit până la 33 de ani, inclusiv în India, să dispară pentru totdeauna. Ororile de după război, oroarea războiului, statutul lui de filo-fascist și neputința de a se mai întoarce au blocat accesul la manuscrise, care au fost, din fericire, ocrotite de familie. Însă o parte din cărțile de indianistică au ajuns prin grija lui Constantin Noica, Sergiu Al-George și Arion Roșu să fie adăpostite și unele din ele să ajungă – cam 130 de volume – în Fondul Eliade al bibliotecii Institutului de Istoria Religiilor. Dar manuscrisele ca atare, până în 1981, nu au fost redeschise. Atunci a făcut-o Constantin Noica, împreună cu un om pe atunci încă tânăr, istoric literar, profesor de liceu, Mircea Handoca, care a obținut acordul familiei de a-l cerceta.
Mircea Handoca a purtat mai mulți ani o corespondență cu Mircea Eliade care în decembrie 1981 i-a scris : Am convins-o pe sora mea să-ți îngăduie cercetarea manuscriselor mele.Mircea Handoca a făcut acest lucru, tot el participând și la editarea celor câteva cărți ale istoricului religiilor a căror publicare a fost îngăduită de regimul comunist. Odată cu moartea surorii lui Eliade în 1989, fiul acesteia, profesorul Sorin Alexandrescu, stabilit în Olanda, i-a dat spre păstrare temporară întreaga arhivă lui Handoca. Ce s-a întâmplat atunci, aflăm tot de la Eugen Ciurtin:
Din nefericire, în martie,1989, când moare sora lui Eliade într-o casă pustie, cum a relatat dl Sorin Alexandrescu, care este nepotul de soră al lui Mircea Eliade, aceste manuscrise au fost transferate și apoi însușite fraudulos prin această transferare materială de către Mircea Handoca. Ei bine, între martie 1989 și septembrie 2015, aceste manuscrise n-au putut fi scoase la lumină. E vorba de mii și mii de pagini. Și la licitație n-au fost scoase până acum decât câteva sute de pagini, câteva mii, poate câteva sute de manuscrise, dintre care doar o parte au putut fi salvate și doar o parte au putut fi donate Institutului de Istorie Religiilor.
Deși nu s-a produs niciun transfer de proprietate, Mircea Handoca nu a mai redat documentele aparținătorilor de drept, iar după moartea sa în 2015, urmașii acestuia și le-au însușit automat. Așa se explică faptul că, în loc ca arhiva Eliade să fie studiată și valorificată în scop academic de către experți, fragmente din aceasta au început să fie scoase la licitație în ultimii doi-trei ani. Din fericire, ele au fost cumpărate și dăruite apoi Institutului de Istorie a Religiilor de către donatori generoși care doresc să rămână anonimi. Imediat după donație cercetătorii Institutului au început să le studieze pentru a le organiza apoi în expoziția vernisată la Muzeul Literaturii Române din București. Aici, publicul poate vedea clar germenii studiilor ample realizate de Mircea Eliade în anii postbelici petrecuți la Paris și, mai ales, ulterior, la Chigaco.
Eugen Ciurtin: Pentru prima dată avem manuscrise, în stadii diferite de redactare, ale mai multor studii capitale din perioada indiană, a tezei de doctorat și variantei pentru publicare a tezei de doctorat. Deci nu doar textul din noiembrie 32, ci și pe acela al volumului din mai 1936 Yoga. Essay sur l’origine de la mystique indienne. Apoi avem manuscrise ale cărților la care nu ne gândeam că am putea avea expresia manuscrisă cu toate ezitările autorului, cu schimbările și chiar cu amplificările la care s-a renunțat în vederea tipăririi. Avem manuscrisul pentru eseul Barabudur, templul simbolic apărut în septembrie 1937 în Revista Fundațiilor Regale și reluat ca atare în prima parte a volumului Insula lui Euthanasius din 1943. Avem manuscrisul Mitului reintegrării din 1942, avem manuscrise ale recenziilor și studiilor scrise pentru revista Zalmoxis. Și mai ales avem un eseu inedit polemic de la sfârșitul lui 1930 și începutul lui 1931 intitulat What is wrong with Europe, eseu anunțat în presa din1930, dar despre care nimeni n-a știut nimic până când colegii mei nu l-au găsit. Edițiile critice viitoare vor arăta toate aceste amănunte, pentru că, de fapt, miza aceasta este : să arătăm schița a ceea ce vroia Eliade să facă.
Altă descoperire fascinantă printre documentele recuperate de Institutul de Istorie a Religiilor o constituie paginile în sanscrită scrise de mâna lui Eliade pe vreme când studia această limbă. Din păcate nici acum arhiva n-a fost recuperată în integralitate și conținutul ei, în lipsa inventarului, rămâne neclar. Expoziția de la Muzeul Național al Literaturii Române este deschisă până în luna martie, iar la elaborarea ei au lucrat cercetătorii Andreea Apostu, Ionuț Băncilă, Eugen Ciurtin, Daniela Dumbravă, Octavian Negoiță, Cătălin Pavel, Vlad Șovărel și Bogdan Tătaru-Cazaban.
-
Sorin Mihai Grad din Austria
Prof. Dr. Sorin-Mihai Grad, cu studii în matematică la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea Tehnică din Chemnitz (Germania) şi la Facultatea de Matematică a Universității din Viena (Austria), autor a numeroase articole științifice, dar şi poet, prozator sau publicist.
-
“Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru
Teatrul Naţional Radiofonic vă invită să ascultaţi, în premieră, “Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru, joi, 17 noiembrie, de la ora 19:00, la Radio România Cultural. Regia artistică: Gelu Colceag.
Spectacolul face parte dintr-un amplu proiect, iniţiat şi derulat de Teatrul Naţional Radiofonic, de promovare a dramaturgiei originale, prin realizarea unor montări radiofonice inspirate din operele dramatice ale celor mai importanţi scriitori români ai momentului.
Dramaturg, scenarist şi prozator de succes în peisajul literar contemporan, Radu F. Alexandru deţine un palmares bogat de piese, jucate pe importante scene din Bucureşti şi din ţară. Textele sale dramatice, ofertante pentru creatorii din variate spaţii teatrale, impresionează prin replica incisivă şi profund ancorată în istoria recentă şi care “încântă în mod paradoxal, tocmai datorită jubilaţiei sarcastice care însoţeşte fiecare situaţie, fiecare replică”, aşa cum remarca prestigiosul regizor Silviu Purcărete. Acesta este, poate, unul dintre motivele pentru care piesele sale au un destin atât de percutant. Publicată în urmă cu un deceniu, la editura Universalia, într-un impresionant volum de teatru, a cărui apariţie a fost salutată, cu entuziasm, de maestrul Radu Beligan, “Poveste despre tatăl meu” a primit aplauze pe scena Teatrului Odeon şi a stat la baza unui teleplay de succes, realizat de Casa de producţie a TVR.
Regizorul Gelu Colceag a lucrat la variantele de scenă, televiziune, iată, şi acum, la montarea radiofonică, invitând aceeaşi echipă, bine sudată de actori, care, cunoscând în profunzime textul dramatic, construiesc în spaţiul sonor personaje extrem de autentice. Jocul firesc şi inteligent al interpreţilor din prim plan ca şi al celor din plan secundar, recreează până în cele mai mici detalii, atmosfera anilor de frică şi teroare, a epocii totalitare, care a lăsat urme uriaşe în conştiinţa multora dintre noi. Gelu Niţu, în rolul arhitectului, Crina Mureşan – Anca, Mircea Constantinescu – Imy, prietenul familiei şi Ioana Anastasia Anton – Irina, fiica cuplului, cea care spune povestea, dar şi Mircea N.Creţu – George şi Dan Bădărău – căpitanul Bujor, sunt tot atatea existenţe care se construiesc dramatic prin raportarea la o dispariţie, incărcată de mister, petrecută în urmă cu 16 ani: fosta soţie a lui Andrei, posibil urmărită şi ucisă de securitate. Fantomele trecutului descoperă răni încă neînchise, dezvăluie nebănuite vulnerabilităţi, şi sfârşesc prin a tăia firele acestor marionete ce par mânuite de un iscusit dar machiavellic păpuşar. Regizorul dozează, cu impecabil simţ artistic, elementul-surpriză, spectacolul dovedindu-se a fi structurat, într-un crescendo ce amplifică tensiunea şi pune ascultătorul în faţa unui imprevizibil şi zguduitor deznodământ. Coloana sonoră a spectacolului este realizată de regizorul tehnic Mihnea Chelaru iar regia muzicală poartă semnătura compozitorului George Marcu. Din echipa de realizatori ai spectacolului mai fac parte: Irina Soare- redactor, Robert Vasiliţă- regizor de montaj.
Spectacolul radiofonic “Poveste despre tatăl meu” de Radu F. Alexandru va fi lansat, luni, 14 noiembrie, de la ora 11.00, la Clubul Ramada Majestic, de pe Calea Victoriei din Bucureşti, în prezenţa actorilor din distribuţie, a echipei de realizatori, oamenilor de teatru şi a publicului iubitor al fenomenului.
-
Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti, FILB
Seara prozatorilor a fost unul din cele mai interesante evenimente din cadrul Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), desfăşurat luna aceasta în capitală. Discuţia dintre Toni Marques– prozator în ale cărui povestiri se reflectă realităţile Braziliei autentice, preşedintele celui mai important festival internaţional de literatură din Brazilia, FLUPP, Marius Daniel Popescu, unul dintre membrii importanţi ai Grupului de la Braşov”, stabilit la Lausanne din 1990, laureatul celui mai rîvnit premiu literar din Elveţia, Robert Walser”, pentru romanul său de debut, şofer de autobuz şi impresar literar pentru deţinuţi, poetul, prozatorul, traducătorul Emilian Galaicu-Păun din Republica Moldova şi prozatorii români Marius Chivu şi Petre Barbu a fost moderată de jurnalistul Matei Martin. Una din întrebările adresate celor cinci scriitori a fost ce părere au despre lecturile şi interacţiunile cu publicul. Răspunsurile lor, însoţite de scurte biografii, la Club Cultura.
TONI MARQUES s-a născut la Rio de Janeiro, a fost corespondent la New York pentru ziarul O Globo, iar din 2007, story editor la Fantastico, o emisiune de ştiri săptămînală găzduită de TV Globo. În prezent este curatorul FLUPP — primul şi unicul festival internaţional de literatură organizat în favelele marilor oraşe braziliene. Toni Marques a publicat patru cărţi de proză. ”Oriunde se întâmplă o poveste, sunt oameni. Şi suntem interesaţi de ceea ce au ceilalaţi de zis .Pentru că îmi place să scriu şi să citesc cred într-o vrăjire prin cuvinte, prin sunete, prin muzicalitatea unui text. Adevărata reţea de comunicare înseamnă poveşti, e confecţionată din poveşti. Scriitorii studiază diferite tehnici prin care să împărtăşească diferite istorii. Da, totul se rezumă la asta, la poveste.”
EMILIAN GALAICU-PĂUN s-a născut în satul Unchiteşti, judeţul Soroca, într-o familie de intelectuali. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Chişinău, apoi a obţinut diploma de doctor al Institutului de Literatură Maxim Gorki” din Moscova. În prezent este redactor pentru Basarabia al revistei Vatra din Tîrgu-Mureş şi redactor-şef al Editurii Cartier din Chişinău. Dintre volumele de poezie, amintim: Lumina proprie (Editura Literatura Artistică, 1986), Abece-Dor (Editura Literatura Artistică, 1989), Levitaţii deasupra hăului (Editura Hyperion, 1991), Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (Editura Dacia, 1994) — volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui concurs naţional, acelaşi volum este desemnat drept una dintre cele mai bune zece cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000 din România); Arme grăitoare (Cartier, 2009), Ţesut Viu. 10×10 (Cartier, 2011), A-Z.best (Editura ARC, 2012). A mai publicat volumul de proză Gesturi. Trilogia nimicului (Editura Cartier, 1996).
”În ultimii 10 ani am o emisiune la Radio Europa Liberă care se numeşte Carte la Pachet şi în fiecare seară de luni prezint o carte. Iar pentru a prezenta aceată carte citesc cam două trei cărţi pe săptăpmână din care trebuie să aleg. Am pornit dinspre citit ca să spun că toate cărţile pe care le am scris vin din bibliotecă, iar relaţia mea cu publicul se construieşte când scriind textul îl şi rostesc.”
PETRE BARBU (n. 1962) este scriitor şi jurnalist. A debutat editorial cu volumul de nuvele Tricoul portocaliu fără număr de concurs (Editura Cartea Românească, 1993). Au urmat romanele Dumnezeu binecuvîntează America (1995), Ultima tresărire a submarinului legionar (1998), Blazare (Editura Polirom, 2005), volumul Teatru (2003) şi cel de schiţe şi nuvele intitulat “Pînă la capătul liniei” (Editura Cartea Românească, 2012). În 2003 a obţinut Premiul Cea mai bună piesă românească a anului” — UNITER pentru Tatăl nostru care eşti în supermarket. Patru schiţe din volumul Pînă la capătul liniei — Gerul iubirii”, Rolul vieţii mele”, La o crîşmă din Fundeni” şi Vai, sărmanul tată!” — au fost montate într-un spectacol radiofonic realizat de regizorul Attila Vizauer (Radiodifuziunea Română, 2013). Cel mai recent roman al lui Paul Barbu, Marea petrecere, a apărut în 2014, la Editura Cartea Românească. Pentru Petre Barbu scrisul este o ccriză, o criză care trebuie să explodeze în câteva sute de pagini. Lui Petre Barbu îi este greu să vorbească despre scrisul lui, preferă ca textul să vorbească şi să se vândă singur.
MARIUS CHIVU este scriitor, traducător şi cronicar literar. A debutat în 2012 cu volumul de poezie Vîntureasa de plastic (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul pentru debut al revistei Observator cultural). A mai publicat volumul de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (2013) şi jurnalul de călătorie Trei săptămîni în Himalaya (2012). A editat antologia Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (2013), a iniţiat şi coordonat proiectul caritabil Cartea cu bunici (2008). Din 2005 este redactor-editor la revista Dilema veche, unde ţine cronica literară, şi editorialist la revista ELLE. În 2014 a publicat volumul de proză scurtă Sfîrşit de sezon (Editura Polirom).
”Am văzut întotdeauna scrisul ca pe un proces în doi timpi, după ce stai în camera ta închis, retras, te întâlneşti cu oamenii care sunt interesaţi de ceea ce ai scris şi, eventual, le citeşti. Să citesc e la fel de plăcut ca atunci când scriu. Cum spunea şi Tony Marques, scrisul are legătură cu actul acela originar când oamenii se adunau în jurul focului, cântau sau spunau poveşti pentru a alunga frigul sau teama sau pentru a- i face pe ceilalţi să râdă. Aşa că- mi place să am acest contact diret cu cititorii.”
MARIUS DANIEL POPESCU a făcut parte din Grupul de la Braşov, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu. În 1990 se îndrăgosteşte de o elveţiancă aflată în vizită în România şi emigrează în Elveţia; cinci ani mai tîrziu, publică primul volum de poeme, scris direct în limba franceză: 4 x 4, poeme cu tracţiune integrală. În anul 2004 devine directorul ziarului le persil (pătrunjelul). În aceeaşi perioadă frecventează o închisoare din Elveţia, unde le vorbeşte deţinuţilor despre literatură. Debutul în proză cu romanul Simfonia lupului îi aduce şi prima distincţie literară, Premiul Robert Walser, în 2008.
”Scriitorul nu e mai solitar decât alţii. Mă gândesc la oamenii care potcovesc cai sau la alţii care construiesc viori sau pantofi, la astronauţi sau ingineri care au singurătatea lor, care nu este mai mică sau de calitate diferită de cea a scriitorului.”