Radio România Internațional

Tag: Radio Europa Liberă

  • „Vocea care ni s-a dat”, expoziție Monica Lovinescu, la centenar

    „Vocea care ni s-a dat”, expoziție Monica Lovinescu, la centenar

    Pe 19 noiembrie s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu,
    jurnalistă, eseistă și critic literar. Fiică a criticului literar E.Lovinescu -
    la rândul său, figură esențială a modernismului cultural românesc interbelic -
    și a profesoarei de franceză Ecaterina Bălăcioiu, Monica Lovinescu a fost o
    personalitate crucială a diasporei românești. Timp de decenii, de la microfonul
    postului de radio Europa Liberă, ascultat clandestin în România, jurnalista
    împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca, au demantelat propaganda, spunând
    adevărul despre societatea și cultura creată de comunism în țară. Vocea lor
    devenise extrem de cunoscută printre români care, ascultând-o, înțelegeau mai
    bine ce se petrecea în jurul și-și confirmau propriile observații. Pentru a-i
    onora pe cei doi – morți în 2006, Virgil Ierunca, și în 2008, Monica Lovinescu
    -, stabilimentul creativ La Mița Biciclista din București vernisează o
    expoziție deschisă până la finalul anului.

    Curatorul Edmond Niculușcă ne spune
    cu ce intenții a fost organizat evenimentul. Monica Lovinescu a
    vorbit enorm în numele a zeci de milioane de oameni. Și, după cum spune Gabriel
    Liiceanu, a spus ceea ce mintea noastră gândea, dar nu putea rosti, ceea ce
    mintea părinților noștri gândea, dar nu putea rosti. E o expoziție care
    urmărește viața Monicăi Lovinescu din 1923 până în 2008, deci de la naștere la
    moarte, dar care însoțește în același timp pe vizitator prin timpul mare al
    istoriei: de la adoptarea Constituției din 1923, instaurarea regimului
    comunist, perioada regimului Ceaușescu, căderea regimului comunist și începutul
    anilor 1990. Este o expoziție care are și două reconstituiri emoționante. Una
    este Camera mamei, așa cum este descrisă de Ecaterina Bălăcioiu, mama Monicăi
    Lovinescu, într-o scrisoare cu niște fotografii pe care le trimite către fiica
    ei, Monica, la Paris. Este camera în care Ecaterina Bălăcioiu, a locuit în
    București, după instaurarea regimului comunist și din care a fost arestată la
    vârsta de 71 de ani. De aici pornea schimbul extraordinar de scrisori către Monica din ultimii zece ani de viață ai
    Ecaterinei Bălăcioiu.

    Pe de altă parte, vorbim despre o bucătărie comunistă din
    Bucureștiul lunii noiembrie 1989, unde Ceaușescu vorbește la televizor în
    timpul ultimului congres PCR când este reales în fruntea statului. Totuși,
    Monica Lovinescu redă speranța oamenilor la radio. E un radio acolo de unde se
    aude o emisiune din noiembrie 1989, în care Monica Lovinescu vorbește despre
    căderea regimurilor comuniste, despre căderea Zidului Berlinului și despre
    absurditatea situației de la București.


    Expoziția, intitulată Monica Lovinescu, vocea care ni
    s-a dat, este, mai ales, dedicată celor foarte tineri care, născuți după 1990,
    nu știu foarte bine cine a fost ea. De asemenea, este dedicată și adulților, și
    vârstinicilor care, poate, i-au uitat contribuția la combaterea dictaturii
    comuniste. Pentru a-i menține amintirea vie, a fost, așadar, inaugurat această
    expoziție, conchide Edmond Niculușcă

    Puțină lume mai știe cine-i
    Monica Lovinescu. Expoziția nu e organizată de dragul Monicăi Lovinescu și al
    lui Virgil Ierunca. Expoziția de La Mița Biciclista este pentru noi cei care
    trăim astăzi, ca să nu uităm pe Monica Lovinescu, pentru că a uita pe Monica
    Lovinescu înseamnă a uita valorile pentru care Monica Lovinescu a luptat,
    valorile pentru care Monica Lovinescu a fost inclusiv victima unui atentat,
    valorile pentru care Monica Lovinescu și-a dăruit întreaga viață.


  • Centenar Monica Lovinescu

    Centenar Monica Lovinescu

    Fără
    îndoială că Radio Europa liberă a fost cea mai importantă sursă de informare
    liberă, de analiză și sinteză a situației politice, economice și culturale a
    României în a doua jumătate a secolului 20. În echipa sa, serviciul român de la
    Radio Europa liberă a avut nume grele ale jurnalismului de radio românesc: Noel
    Bernard, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Neculai Constantin Munteanu și alții. Nu
    în cele din urmă, poate chiar între primele menționări, și Monica Lovinescu, de
    la nașterea căreia pe 19 noiembrie se împlinesc 100 de ani.


    Monica
    Lovinescu este una dintre vocile cele mai puternice ale României libere
    anticomuniste și antifasciste din exil între anii 1945 și 1989. S-a născut la
    București ca fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de
    franceză Ecaterina Bălăciou, ucisă în detenție de regimul comunist. Jurnalistă
    și critic literar la rândul ei, Monica Lovinescu a devenit o autoritate în
    domeniu asemenea tatălui ei. În 1947, la 24 de ani, cu o carieră deja foarte
    promițătoare, a emigrat în Franța unde împreună cu soțul ei Virgil Ierunca a
    realizat cele mai atractive emisiuni cultural-politice ale Europei libere.
    Vocea ei inconfundabilă, principiile morale și etica profesională ireproșabilă
    precum și observațiile și criticile sale foarte pertinente au transformat-o
    într-una dintre vedetele postului de radio.


    Centrul de
    Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia de a o intervieva pe
    Monica Lovinescu în 1998. Atunci, ea își amintea de biroul parizian al Europei
    libere, înființat la începutul anilor 1960, locul unde se produceau celebrele
    emisiuni care captau atenția românilor.

    Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau, am fost unici,
    cazul românesc a fost unic. Pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune,
    a mea intitulată Teze şi antiteze la Paris, aproximativ 40 de minute
    emisiunea lui Virgil Ierunca Povestea vorbei şi de două ori câte 20 de minute
    pentru Actualitatea românească, ediția care privea cultura din ţară. Deci
    ocupam o zi întreagă studioul şi aveam un număr de ore de emisiune pe care nici
    o altă naţie nu le avea.


    Monica
    Lovinescu făcea jurnalism de radio cu dedicație pentru profesia sa. Nu doar că
    la studio beneficia o dotare tehnică pe măsură, dar și în casa lor soții
    Lovinescu și Ierunca aveau un magnetofon pe care înregistrau textele și mergeau
    la studio doar pentru a le mixa cu muzica. Monica Lovinescu a vorbit și despre
    sursele de informare despre România, având în vedere dificultățile pe care
    presa liberă le avea cu regimul comunist de la București.

    Despre situaţia din România ne documentam în două feluri.
    Prin ziare, pe de o parte, eram abonaţi la principalele ziare, erau pe numele
    lui Virgil Ierunca, dar aveam o cutie poştală ca să nu dăm adresa de acasă.
    Asta pe de o parte. Şi ne întâlneam cu patru sau cinci scriitori pe lună, cel
    puţin. Noi îi numeam – aşa s-au numit şi ei pînă la sfârşit – clandestinii,
    adică niciun scriitor român nu ştia că noi vedem pe altul; ştiau că ne vedem,
    dar nu ştiau pe cine. Şi-am păstrat secretul ăsta ca să nu le facem niciun fel
    de rău. Deci cunoşteam viaţa literară şi marile probleme politice dinlăuntru.


    Spirit
    universal, în emisiunile sale Monica Lovinescu nu putea vorbi românilor numai
    despre România.

    Teze şi
    antiteze la Paris nu era numai asupra literaturii române, era şi asupra a ceea
    ce se petrecea la Paris. Nu atât din punct de vedere franţuzesc, era un magazin
    săptămânal de cultură. La Paris era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce
    ținea de avangardă, orice discuţie de idei mai interesantă. Sau era despre
    realizările unor români din străinătate, că era Lucian Pintilie, că era Mircea
    Eliade, că era Eugen Ionescu. Cu toţii au fost la acest microfon şi s-au făcut
    emisiuni cu ei şi despre ei.


    Un
    asemenea jurnalist incomod nu putea lăsa indiferent regimul de la București,
    care a decis reducerea ei la tăcere. Mai întâi, regimul a început o campanie
    denigratoare în presă. Apoi a trecut la agresiune fizică.

    În noiembrie 1977, cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma
    la Paris, pe 18 noiembrie mai exact, mă aşteptau doi palestinieni. Şi mi-au
    cerut să intru în casă că ar fi avut un mesaj pentru mine. Mi s-a părut suspect
    pentru că mi-au spus madam Monica şi aicea madam cu prenumele este ceva
    foarte familiar, nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama şi nu le-am dat
    drumul înăuntru. Și-atunci au început să-mi dea în cap. Am căzut, am tras un
    țipăt, am leşinat, a venit cineva de pe stradă, ei au fugit. Cel care mi-a sărit
    în ajutor a fugit după ei, dar nu i-a mai putut găsi. Am scăpat doar cu nasul
    oarecum spart şi fără daune majore, cu faţa și brațul umflate.


    Monica
    Lovinescu a continuat și după 1989 să le vorbească românilor despre libertate,
    democrație, principii, istorie până la moartea sa din 2008. Opera sa este o
    moștenire extrem de importantă pentru a înțelege condiția intelectualului exilat
    și confruntat cu Răul și care a câștigat


  • Ceaușescu văzut de aproape

    Ceaușescu văzut de aproape

    Deschiderea, transparența și popularitatea unui dictator sunt printre cele mai puternice semnale pe care o propagandă le transmite. Însă cum în orice dictatură semnalele ei trebuie interpretate exact pe dos, și în regimul comunist figura lui Nicolae Ceaușescu era inversă decât în propagandă. Nu mulți români se pot lăuda că l-au văzut de aproape de Ceaușescu, și mai puțini că au dat mâna cu el. Mefient și, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai paranoic, Ceaușescu nu putea fi văzut de aproape decât în foarte puține ocazii.



    Unele dintre acele ocazii erau vizitele în străinătate la care se organizau conferințe de presă. Sorin Cunea a lucrat la Radio Europa Liberă din a doua jumătate a anilor 1960 și este jurnalistul român din stăinătate care l-a văzut pe Ceaușescu de aproape de cele mai multe ori. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1998, Cunea mărturisea că afla din presa comunistă când Ceaușescu efectua o vizită în străinătate. În total, a asistat la 12 vizite ale liderului comunist român. La una dintre ele, din Germania de Vest, își amintea și de prezența soției lui Ceaușeșcu și de comportamentul unuia dintre cei mai servili ziariști ai regimului.



    Eram la concernul Bayer pentru că tovarăşa, care era o chimistă de renume mondial, îşi exprimase dorinţa sau gazdele germane îi organizaseră o vizită la concernul Bayer de la Leverkusen. Cum Ceauşescu avea convorbiri oficiale la care nu aveam acces, Noel Bernard a hotărât să mergem şi noi la Leverkusen. S-au vizitat câteva secţii şi, la un moment dat, s-a intrat într-o sală de consiliu unde tovarăşei i s-au dat explicaţii şi răspunsuri la întrebări pe care le punea.


    L-am văzut atunci, cred că l-am văzut pentru prima oară, pe Adrian Păunescu care făcea parte din delegaţia de ziarişti care însoţeau pe cei doi. Bernard şi cu mine stăteam foarte retraşi şi foarte puţin interesaţi de întrebările pe care le punea Ceauşeasca. Şi mă uitam cum stătea Păunescu în faţa ei, la masa respectivă, şi îşi nota fiecare cuvânt, îi sorbea fiecare vorbă pe care o scotea şi, ostentativ, îşi nota, ca să se vadă ce interes avea pentru ceea ce spunea ea.



    Sorin Cunea, ca toți ceilalți jurnaliști ai Europei Libere, era urmărit și cunoscut de stafful lui Ceaușescu. În Turcia, la Ankara, a avut parte de un tratament neplăcut din partea delegației comuniste române.


    Când s-a anunţat că presa poate să intre, mi-am luat magnetofonul pe umăr şi am dat să intru. Toţi au intrat, pe mine m-a oprit un individ care mi s-a adresat în româneşte, deci ştia exact cine sunt. Şi mi-a spus pe un ton ca de la Securitate nu te mai băga cu microfonul ăsta aşa, în Tovarăşul. Lucrează mai discret, nu vezi că-l deranjezi? Eu nu i-am răspuns nimic, am intrat în sala unde avea loc dineul şi când Ceauşescu a vorbit, eu i-am pus microfonul cum am ştiut eu, ca să pot să am pe bandă şi să transmit un fragment din acest discurs. Trebuie să spun că în timp ce vorbea sorbea dintr-un pahar cu un lichid gălbui care cred că era ceai de muşeţel. Probabil că avea nevoie sau, mă rog, doctorii care l-au însoţit ştiau mai bine.



    Sorin Cunea a fost întrebat dacă a intrat în dialog cu Ceaușescu în timpul conferințelor de presă?


    I-am pus odată, la Bonn, o întrebare. Trebuie să spun că la conferinţele lui de presă mă aşezam în prima bancă pentru că ţineam neapărat să apar în jurnalele de ştiri la Bucureşti. Mi-a răspuns, în orice caz, la întrebare. La o conferinţă de presă de la Viena, a doua lui vizită, tot aşa, eram în frunte, şi i-am observat pe amândoi foarte atent. De câte ori răspundea unei întrebări puse de un ziarist, Ceauşescu, în timp ce răspunsul se traducea, se uita la Elena Ceauşescu, căreia îi cerea aprobarea. Şi o vedeam pe ea dând din cap, afirmativ, da, ai răspuns bine parcă spunea ea.



    Personalitatea capricioasă și agresivă a lui Ceaușescu răbufnea adesea și în public. Sorin Cunea își aducea aminte de un astfel de episod.


    Tot la Bonn, răspunzând la o întrebare în legătură cu Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate, şi-a terminat răspunsul şi traducătorul venit de la Bucureşti a tradus şi a completat Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa. La care, mitocanul, s-a întors spre acel traducător venit de la Bucureşti şi i-a replicat Eu nu am spus nimic de Europa! Omul nu făcuse decât să spună titulatura completă a conferinţei internaţionale și l-a repezit. Nu mai spun că înainte de a intra la o festivitate sau conferinţă de presă el avea un pieptene în buzunar şi îşi aranja frizura. Avea grijă întodeauna de aspectul lui exterior.



    Ceaușescu văzut de aproape nu era altceva decât un om simplu, cu o prestație modestă, departe de ce vedeau oamenii la televizor. Dar istoria îl făcuse mult prea mare pe acest om mult prea mic.

  • Deutsche Welle

    Deutsche Welle

    Istoria emisiunilor de radio în limba română are o pagină
    dedicată și postului de radio public german Deutsche Welle. Prima emisiune a
    postului a fost pe 3 mai 1953 de la Bonn și el a fost considerat vocea prin
    care Germania își cerea iertare lumii pentru tragediile celui de-al doilea
    război mondial. În discursul cu care inaugura emisiunea Deutsche Welle,
    președintele Republicii Federale Germania Theodor Heuss afirma că misiunea
    postului public de radio german putea fi rezumată într-un singur cuvânt de
    origine franceză: deténte. Politica de relaxare și de reconciliere avea
    numeroase componente, însă pacea era indisolubil legată de cele două.


    La
    Deutsche Welle a apărut, la 10 ani de la nașterea sa, și serviciul român. Acolo
    a lucrat 30 de ani și istoricul Tatiana Korn, din 1963 până în 1993. În 1962,
    Tatiana Korn părăsea România după ce se căsătorise cu un etnic german din
    România și ajunsă în RFG se face jurnalist. În 1998, Centrul de Istorie Orală
    din Radiodifuziunea Română a realizat împreună cu Tatiana Korn o scurtă istorie
    a Deutsche Welle în limba română. Postul de radio Deutsche Welle s-a înfiinţat cu scopul de a prezenta Germania,
    în toate aspectele ei, lumii întregi. Bineînţeles că nu s-a putut să fie
    înfiinţate încă de la început secții în limbile tuturor țărilor. Întâi au
    început secțiile pentru ţările Africii, apoi pentru ţările Asiei, pentru
    America și America Latină şi, mai târziu, s-a înfiinţat, pe măsură ce Războiul
    Rece devenea din ce în ce mai fierbinte, secţia Europa de Răsărit. În cadrul
    Europei de Răsărit s-a început cu Uniunea Sovietică, după aceea a fost
    înfiinţată o secţie iugoslavă, secţie ungară şi, în fine, au fost înfiinţate
    secţiile română şi cea bulgară la începutul lui ’63.


    Începutul
    a fost dificil, ca orice început. Iar resursele umane care să corespundă
    cerințelor erau greu de găsit, așa cum spunea și Tatiana Korn. Se căutau cu disperare oameni
    care să lucreze în această secţie. S-a început întâi cu o jumătate de oră de
    emisie. Erau două dificultăți. În primul rând, era vorba despre posibilitatea
    de a transmite pe unde scurte la această distanţă, era foarte greu de realizat
    o staţie-releu. În al doilea rând, de a găsi oameni potriviţi pentru această
    secţie. Pentru că trebuia să fie o cunoaştere foarte bună a limbii germane şi
    una perfectă a limbii române. Trebuia să fie o limbă română vorbită perfect,
    fără accent. Pentru că se ştia, de exemplu, că un german care vorbeşte cu
    accent bavarez nu este acceptat la postul de radio. Trebuie să vorbeşti o
    germană absolut curată, fără accent regional. Și acelaşi lucru se cerea şi
    pentru limbile respective: o română fără accent german sau accent ungar. Și
    asta era greu de găsit. În plus, trebuia să aibă și o voce radiofonică. Nu
    oricine poate vorbi la radio, nu oricine poate traduce.


    Eforturile de a găsi jurnaliști
    competenți au dat roade. La început, emisiunile în limba română au beneficiat
    și de sprijinul voluntar al unor oameni care își ofereau serviciile de
    traducători specializați în tehnologie, medicină, cultură, politică. Redacția
    română se informa și din abonamente făcute la presa din România deoarece era
    interesată de limbajul folosit. Din primele echipe redacționale au făcut parte
    nume de jurnaliști precum Nadia Șerban, Ioana Exarhu, Elisabeta Panaitescu, Mihai
    Negulescu, Virgil Velescu. Politica postului era de a nu angaja foști exponenți
    ai fascismului și comunismului. La început, emisiunile erau mai scurte, după
    care s-au făcut mai lungi și mai multe. Deutsche Welle în română emitea de trei
    ori pe zi câte o oră. Programul era format din 10 minute de știri, apoi revista
    presei, comentarii de actualitate, cronici cu subiecte de știință, tehnologie,
    medicină și cultură. Tatiana Korn s-a referit la toate acestea și a amintit și
    publicul-țintă. La început,
    s-a transmis la ora 12 la prânz aici, deci ora 1, Ora României. Știam că nu e
    ora cea mai potrivită din punctul de vedere al audienţei, adică nu găseam acasă
    generaţia cea mai importantă. În schimb, pensionarii erau acasă care ascultau
    şi care erau pentru noi foarte buni multiplicatori. Ai auzit ce-a spus
    Deutsche Welle? Ai auzit ce-a spus ăla?… Ascultau postul de radio şi
    povesteau. Și pentru noi era foarte important, erau oameni care transmiteau
    mesajele noastre mai departe. Iar noi nu puteam transmite la alte ore, pentru
    că era o chestiune de împărţire de frecvenţe. În al doilea rând, pe unde scurte
    erau unde mult mai bune peste zi decât seara. Și posibilităţile tehnice de
    astăzi, cu sateliţi şi aşa mai departe, nu existau pe vremea aceea.


    Mulți au făcut comparația între Deutsche
    Welle și Radio Europa liberă. Diferența dintre cele două era că Europa liberă era
    un post de radio american care reflecta și politica emigrației române din
    Europa, iar Deutsche Welle era un post de radio al Germaniei. Un post de radio
    cu identitate proprie și cu personalitate care și-a îndeplinit misiunea
    etico-profesională la cele mai înalte standarde.


  • Rezistența prin radio

    Rezistența prin radio


    Niciodată în istorie nu a existat regimul politic perfect. Nici totalitarismele, care au avut ambiția de a controla total societățile, cu atât mai puțin alte forme de dictatură și tiranie nu au reușit să fie ermetice. Peste, prin și pe sub gardurile și zidurile pe care regimurile dictatoriale le construiesc, oamenii reușesc să comunice cu exteriorul. Nimic nu poate opri individul în a-și striga durerile atunci când ele sunt produse de o putere abuzivă și criminală. Peste zidurile ridicate de regimul comunist după 1945, undele hertziene au fost purtătoarele mesajelor de speranță pentru oamenii care sufereau în spatele lor. Radio Europa Liberă a fost cea care și-a asumat misiunea întreținerii ideii de libertate și normalitate fără de care ființa umană nu este ea însăși.



    Traducătorul și jurnalistul Liviu Tofan a emigrat în Republica Federală Germania la începutul anilor 1970 și a început să lucreze la Radio Europa Liberă. În timpul pandemiei de covid 19, el a publicat volumul “Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990” în care împărtășește publicului memoriile sale, dar și fragmente din arhivele fostei Securități despre instituția la care a lucrat. Tofan crede că Radio Europa Liberă a fost ceva unic, rămas în memoria colectivă a românilor în ultimele două decenii ale regimului comunist. Track: “Multă lume s-a referit la Radio Europa Liberă ca la un fenomen mediatic sau ca la principalul fenomen mediatic românesc din perioada comunismului. Plecând de la această formulă am spus că dacă este așa, atunci Noel Bernard și Cornel Chiriac au fost fenomenele personificate ale Europei Libere. Fiecare a avut o contribuție cu totul specială la succesul Europei Libere, la audiența pe care noi am avut-o, cea mai mare audiență dintre toate departamentele Europei Libere. Secția română, deși era a doua cea mai mică, a avut ca mai mare performanță, cea mai amre audiență în țara target.”



    Jurnaliștii Europei Libere nu au fost numai profesioniști, ei au fost chiar eroi. Iar acest calificativ nu este exagerat deoarece unii au plătit cu viața dorința de a vorbi liber. “Cornel Chiriac este cu siguranță unul dintre aceștia. În carte am un capitol consistent despre raporturile Securității cu Europa Liberă. Noi am fost considerați de regimul comunist și de Securitate ca principal pericol și principal adversar al regimului printre români. Noi eram la 1500 de kilometri de București și Euopa Liberă nu a avut măsuri active împotriva regimului de la București. Dar aveam un număr enorm de ascultători. Aveam o secție specială la Munchen care măsura constant audiența emisiunilor și aveam o idee destul de bună asupra impactului emisiunilor noastre. În acel capitol am încercat să fac o trecere în revistă a principalelor acțiuni ale Securității împotriva Europei Libere, inclusiv atentatul din 21 februarie 1981. Victime directe ale Securității au fost Emil Georgescu, în vara anului 1981, când a fost atacat de doi interlopi francezi și a scăpat prin mimue cu viață, deși a fost atacat foarte grav. În ceea ce-l privește pe Noel Bernard, care a murit de cancer în decembrie 1981, și a altor colegi care au murit de asemenea de cancer, eu am o anumită părere. I-am cunoscut pe toți, am cunoscut și cazurile lor, și am încercat să lămuresc această poveste a directorilor iradiați sau uciși de Securitate, teorie pe care eu nu o împărtășesc.”



    L-am întrebat pe Liviu Tofan dacă lui și colegilor lui nu le-a fost frică să critice deschis un regim cu un mare potențial criminal. “Pentru noi, munca de zi cu zi, ne preocupa și ne ocupa atât de mult încât nici nu aveam timp să ne gândim că ar trebui să ne fie frică. În același timp, amenințările curgeau la Europa Liberă. Și chiar veneau atât de multe încât la un moment dat se demonetizaseră, nu mai însemnau mare lucru dacă venea în fiecare lună câte o scrisoare sau un telefon de amenințare. Noel Bernard nu le-a dat niciun fel de importanță, deși el era ținta principală. Nici când a fost ucis Cornel Chiriac nu s-a gândit că ar fi vorba de o acțiune a Securității. Abia după atacul asupra Monicăi Lovinescu din noiembrie 1977, cu o zi înaintea sosirii lui Paul Goma la Paris, abia atunci Noel a început să fie puțin preocupat de acest aspect. Exact asta încerca Securitatea să facă, să ne intimideze, să ne sperie în așa măsură încât să nu mai fim în stare să lucrăm și să ne luăm lumea în cap. Or, nici vorbă de așa ceva! Regimul ar fi fost mai efficient în a combate Europa LIberă nu prin amenințări la adresa noastră ci dacă proceda precum ungurii: dacă ameliorau condițiile de trai ale românilor. Ar fi fost singura cale de a dezarmosa pericolul Europei Libere.“



    Radio Europa Liberă i-a ținut pe români în viață în anii 70 și 80. A fost aproape de ei în toate momentele grele ca și în momentele istorice ale libertății din decembrie 1989.






  • Actualitatea românească

    Actualitatea românească

    Începând cu anii 1950, Radio Europa liberă împreună cu
    Vocea Americii, BBC, Radio France și Deutsche Welle au fost sinonime cu presa
    liberă în limba română. Europa liberă, în special, a fost cel mai vehement
    critic al regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Noul trend al unei
    Europei libere mai agresive cu regimul comunist a fost imprimat după 1977 de
    doi oameni, doi jurnaliști de mare calibru: Noel Bernard, directorul serviciului
    român, și Mircea Carp, cel care avea să înnoiască și să dinamizeze emisiunile
    postului. Venit de la postul de radio Vocea Americii, Carp a fost cel care a
    făcut ca Europa liberă să aibă un conținut editorial după model american, cu
    relatări scurte, între 4 și 6 minute, cu subiecte mai multe și cu emisiuni percutante
    care să branduiască întregul post. Acele emisiuni au fost Programul politic, difuzat în fiecare zi între orele 18.10 și 19.00,
    și mai ales Actualitatea românească și
    Din lumea comunistă, în intervalul
    orar 19.10-20.


    În
    1977, jurnalistului Neculai Constantin Munteanu i s-a permis să emigreze în Germania
    de Vest după ce se solidarizase cu mișcarea scriitorului Paul Goma de denuțare a
    încălcării drepturilor omului de către regimul de la București. Munteanu fusese
    critic de film la revista Cinema și
    avea să se alăture echipei de la Actualitatea
    românească, așa cum afirma într-un interviu acordat Centrului de Istorie
    Orală din Radiodifuziunea Română în 1999. Eram în biroul titularului emisiunii Actualitatea
    Românescă, Emil Georgescu, care se
    afla la un curs în limba engleză undeva în America pentru două luni. Pentru
    acel post am fost eu adus acolo. Mi s-a arătat o masă mare unde erau câteva
    teancuri de ziare româneşti, cam toată presa cotidiană din România şi o parte
    din săptămânale. Am început să le citesc, citeam Scânteia încă de când eram la Frankfurt, atât cât puteam să mi-o
    cumpăr, că nu tot timpul puteam să mi-o cumpăr. Hămesit de presă, trei zile am
    stat pe ziarele acelea şi după trei zile am compus un prim comentariu pe baza a
    ceea ce citisem şi mă informasem. Deci asta s-a întâmplat cam pe 23-24 mai 1980
    şi de atunci nu m-am mai oprit niciodată până la sfârşitul anului 1994, când am
    plecat de bună voie şi nesilit de nimeni.


    Experiența
    de presă a lui Munteanu avea să-i fie de mare folos în noua sa slujbă. Succesul
    proiectului Actualitatea românească a constat și în faptul că echipa s-a sudat
    bine, nou-veniții fiind bine integrați. Neculai Constantin Munteanu. Mai târziu, după cele două luni
    de probă, s-a întors titularul care era Emil Georgescu, un foarte bun jurnalist
    de televiziune, deşi nu era jurnalist. Era doar jurist de meserie, dar având
    tehnica vorbitului la bară, fusese şi avocat, era o prezenţă teribilă la
    microfon şi ştia foarte multe. Cunoştea multă lume, cunoştea toate
    dedesubturile şi mecanismele, mai ales ale corupţiei generalizate din sistemul
    comunist. Meseria pe care o avea ca om de radio şi pe care şi-o perfecţionase la
    Europa liberă era că era în stare să spună Bună
    seara! cu aerul că comunismul e de vină şi pentru acest lucru. A fost un
    talent extraordinar şi cu foarte bune surse de informare. M-am înţeles relativ
    bine şi cu el. Şi-a reluat locul de şef, de prezentator, de modelator la
    emisiune. Eu am trecut în calitate de comentator, comentator, reporter, ce
    puteam fi acolo şi practic în fiecare zi trebuia să scriu un articol cam de 8
    minute, 4 pagini la maşina de bătut, de luni până joi, vineri era emisiunea
    culturală, prezentată tot de Emil Georgescu, dar care era făcută de la Paris.


    Uriașul
    succes al Actualității românești a
    constat în acuratețea informației pe care o difuza. Neculai Constantin Munteanu
    a dezvăluit secretele facerii ei, una dintre marile curiozități legate de
    Europa liberă. Ne începeam
    ziua, cei puţin cei de la Actualitatea
    românească dar era valabil pentru toţi, citind ceea ce se adunase în cursul
    nopţii sau în ultimele 24 de ore pe marile agenţii de presă. Acestea veneau de
    la un serviciu central, plus articolele din cele mai importante ziare germane,
    europene şi americane. Pentru Actualitatea
    românească baza, grosul informaţiei la prima mână era monitorizarea Radio Bucureşti
    şi ştiam cam tot ce se spunea în buletinele de ştiri. În plus, erau buletinele
    de informaţii Agerpres, agenția
    română de știri, în româneşte şi în englezeşte. Ascultătorul o să se întrebe ce
    bază se putea pune pe materialele din România deoarece ele erau materiale de
    propagandă? Aşa era, dar acolo era baza informaţiei: vizitele lui Ceauşescu,
    oamenii pe care i-a primit, discursurile şi toate celelalte erau acolo. În
    zgura informaţiei cotidiene, normale de zi cu zi, găseam îndeajuns de multă
    informaţie care, citită cu atenţie şi printre rânduri, putea să dea dimensiunea
    unui fapt. De exemplu, dacă se vorbea insistent că recolta trebuia strânsă ştiam
    că ea nu se strânsese, asta nu era foarte greu. Sau că studenţii nu făcuseră
    ceea ce trebuia să facă pentru că ţăranii deja nu mai contau. Citind aceste
    informaţii pe baza a ceea ce sosise noaptea, se întocmea un proiect de sumar. Emisiunea
    avea 30 de minute, deci cuprindea cam 3 comentarii de 8 minute şi restul era spațiu
    în care se puteau insera alte ştiri şi informaţii.


    Actualitatea românească a rămas reperul
    cel mai puternic pentru ascultătorul de atunci al Europei libere până azi. În
    cuvinte puține, a fost triumful adevărului asupra nedreptății și minciunii

  • Festivalul Naţional de Teatru 2019 – 30 de ani de libertate

    Festivalul Naţional de Teatru 2019 – 30 de ani de libertate


    Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru este dedicată celor 30 de ani de libertate în România. Evenimentele din decembrie 1989 au zguduit întreaga societate, redându-le românilor, între altele, dreptul la libera exprimare în domeniul şi prin intermediul artelor. Indiferent de momentele pe care o societate le traversează, cultura reprezintă un reper, iar teatrul celebrează astăzi redobândirea dreptului la cultură. În deschiderea Festivalului Naţional de Teatru 2019, Marina Constantinescu, director al evenimentului, a dedicat o prima întâlnire cu publicul festivalului vocilor libertăţii de la Radio Europa Liberă. “Este datoria noastră morală, la această ediţie pe care o dedicăm celor 30 de ani de libertate de la 1989, de la tot ce s-a întâmplat până atunci. Astăzi, am simţit nevoia să facem o reverenţă în faţa celor care au rezistat, care ne-au prezentat realitatea în care trăiam şi despre care nu ştiam, ne-au învăţat, poate înainte puţin, ce înseamnă libertatea interioară şi demnitatea. Probabil că foarte mulţi s-au întrebat de ce un festival de teatru se ocupă de aşa ceva. Noi ne ocupăm de multe, de mulţi ani încoace, dar ne ocupăm şi de datoriile morale pe care le avem. Aceasta este o datorie morală.“



    A răspuns invitaţiei Marinei Constantinescu şi E. S. Hans Klemm, Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, care a ţinut să sublinieze importanţa pe care Radio Europa Liberă a avut-o pentru românii care îndurau comunismul. De asemenea, Excelenţa Sa a amintit şi de redeschiderea în România a Radio Europa Liberă. “Este celebrarea amintirilor dumneavoastră despre Radio Europa Liberă şi a rolului pe care acest post l-a jucat în acei ani amari, înainte de ceea ce s-a petrecut acum 30 de ani, în 1989. De asemenea, aduceţi un omagiu muncii tuturor angajaţilor şi directorilor, dar şi Guvernului Statelor Unite ale Americii, care au oferit serviciul în limba română prin Radio Europa Liberă în toţi acei ani ai Războiului Rece. Nu pot pretinde că aş cunoaşte influenţa sau impactul pe care serviciul român al Radio Europa Liberă l-a avut în România, deşi Ambasadorul Hurezeanu mi-a spus că, la acel moment, până la 90% dintre românii care deţineau un aparat de radio ascultau Europa Liberă. Anul trecut, am fost extrem de bucuros să aflu că organismul guvernamental care sprijină Radio Europa Liberă, din Washington D.C., a decis să redeschidă acest post de radio aici, în România.”



    Emil Hurezeanu, diplomat şi fostă voce a serviciului român de la München, despre apariţia şi obiectivul principal al Radio Europa Liberă “Acest post american a fost înfiinţat aproape la începuturile Războiului Rece, la München, cu centrala din Parcul Englezesc, şi cu birouri la Paris, pentru anumite ţări care aveau redacţii culturale – cum era cazul României, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca -, şi la Washington, pentru corespondenţe politice. A fost postul înfiinţat de către reprezentanţii ideologiei de conţinere şi de împiedicare a avansării comunismului, de păstrare a unei oarecare normalităţi prin informaţie şi prin racordarea ţărilor din Pactul de la Varşovia la informaţia occidentală.”



    Într-o lume în care necunoaşterea şi frica se manifestau în cele mai sinistre moduri, vocile jurnaliştilor Europei Libere ofereau informaţia reală, care trecea prin intermediul undelor radio şi în interiorul graniţelor închise ale României. Neculai Constantin Munteanu a fost una dintre aceste voci. Cu prilejul deschiderii Festivalului Naţional de Teatru 2019, acesta şi-a rememorat activitatea la Radio Europa Liberă din anii 80. “Nu suntem decât două dintre vocile nopţii care au ţinut România atentă şi încordată vreme de aproape 50 de ani. Noi nu am participat acolo decât în ultimii 14 ani, în anii cei mai grei ai României, şi am ţinut steagul sus până la închiderea Europei Libere. Trebuie să vă spun că am avut un nucleu dur de ascultători, oameni care ne ascultau încă din anii 50-60, oameni care au fost fanii lui Cornel Chiriac. După 1980, Europa Liberă a fost parte integrantă a vieţii şi a actualităţii româneşti. Am fost singurii care au putut să vorbească despre ceea ce se întâmpla în România şi am făcut-o cu toate riscurile, pe care ni le-am asumat, conştienţi fiind de pericolele la care ne supuneam.”



    După momentul 1989, entuziasmul şi încrederea într-un nou început se manifestau deplin, inclusiv în mediul cultural teatral. Membru UNITER şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, teatrologul George Banu rememorează, tot cu prilejul unei întâlniri cu Marina Constantinescu, emulaţia de la începutul anilor 90. “S-a constituit, pentru mine, o mare prietenie care, după aceea, s-a destrămat puţin. Dar a fost un cerc cu Marcel Iureş, Oana Pellea, Mihai Măniuţiu şi Cipriana Petre. Ne vedeam tot timpul, la un restaurant pe atunci celebru. Într-un fel, aceşti 30 de ani sunt legaţi şi de memoria confirmării unor prietenii, dar şi de apariţia altor prietenii. Aşadar, nu a fost doar o regăsire retrospectivă, ci şi o naştere. Eu am o convingere adevărată, aceea că prietenia are nevoie să fie îngrijită, ca o grădină.”



    Aşa cum şi-a obişnuit publicul la fiecare ediţie de până acum, echipa Festivalului Naţional de Teatru a pregătit şi pentru anul acesta o selecţie de neratat pentru iubitorii acestei arte scenice. Catalogul Festivalului Naţional de Teatru 2019, cu selecţia integrală de spectacole prezentate între 18 şi 27 octombrie, dar şi alte informaţii pot fi găsite pe site-ul web fnt.ro.


  • Opoziție politică în România anilor 1980: Doina Cornea

    Opoziție politică în România anilor 1980: Doina Cornea

    Pe 4 mai 2018, la Cluj, a încetat din viață la 88 de ani
    opozanta anticomunistă Doina Cornea. În spațiul românesc și în mediile
    activismului civic european, numele ei nu mai are nevoie de nicio prezentare. A
    fost unul dintre cei mai proeminenți opozanți împotriva regimului comunist din
    România anilor 1980 și și-a exprimat deschis opiniile într-o țară timorată de
    violența puterii și de lunga perioadă de încălcare brutală a drepturilor și
    libertăților.


    Între
    1945 și 1989, femeile din România au plătit un preț foarte mare modului în care
    țara începuse să fie condusă după încheierea războiului. Intelectuale și
    muncitoare, țărănci și orășence, femeile din România au luptat și murit în
    rezistența armată, alături de soții lor, altele au fost condamnate la ani grei
    de închisoare unde destule și-au găsit sfârșitul. Opozanta Doina Cornea se
    înscrie în seria unor nume de eroine ca Marina Chirca, Ana Simion, Maria Plop,
    Arlette Coposu, Ecaterina Bălăcioiu și multe altele, știute și neștiute, care
    nu au vrut să fie complice unui regim profund inuman.


    În
    1982, în vârstă de 52 de ani, profesoara Doina Cornea a decis că nu mai poate
    să tacă. A scris o scrisoare postului de radio Europa liberă în care denunța
    abuzurile, practica de conducere a partidului comunist. Intervievată în 1996 de
    Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Doina Cornea își amintea
    cum a început relația sa cu regimul comunist. Primul text, Scrisoare deschisă adresată celor care n-au
    încetat să gândească era adresat în primul rând profesorilor care au obligaţia
    morală de a spune mereu adevărul celor pe care îi formează. Această mare lecţie
    am învăţat-o şi eu în timpul regimului stalinist de la fostul meu profesor de
    la Facultatea de Filologie franceză, domnul Henri Chaquier. Am fost atât de
    impresionată de această idee pe care a încercat să ne-o bage în suflete şi în
    minţi pentru că era epoca celui mai cumplit stalinism, era prin anii 1950. Eu tot
    timpul am simţit că ceva mă împinge s-o scriu, chiar împotriva voinţei mele. Dar
    eu nu doream să semnez scrisoarea. Am scris-o, a dus-o fiica mea, care venise
    în ţară, prima dată după ce a plecat şi am zis aşa: Nu semnez scrisoarea, să o
    prezinte ei cum vor. Am tras o linie după text, dar ca să aibă certitudinea că
    e un text autentic şi nu e fabricat de cineva în numele altuia, am scris aşa:
    Pentru Europa Liberă, Doina Cornea, asistentă la Facultatea de Filologie.


    Doinei
    Cornea i-a fost frică să-și strige revolta, așa cum a mărturist adesea. Însă
    onoarea a fost o nouă revelație a existenței care a făcut-o să capete curaj
    după ce și-a auzit numele la cel mai blamat post de radio străin. Eram
    la Vama Veche cu soţul meu, care nu ştia nimica de text, şi că fusese scris și
    că fusese expediat, şi eu mi-am dus aparatul de radio cu mine. Nu ascultam
    Europa Liberă prea des, dar de data asta am stăruit foarte mult să duc
    aparatul de radio. Da’ ce te-a apucat? m-a întrebat el. Și i-am spus că voiam
    să ascult Europa Liberă. În încăperile alea ţărăneşti erau două paturi; eu
    stăteam pe primul pat, soţul meu pe al doilea, şi aparatul de radio era pe
    geam. Şi când am auzit vocea de la radio că spune Hai să-i zicem eu am îngheţat. Vă spun
    drept că mi-a fost mai frică de soţul meu decât de repercusiunile politice. A
    urmat un moment de tăcere, eu mă aşteptam să înceapă să strige la mine. N-a zis
    nimic, parcă nici nu mai respiram. Şi pe urmă tot eu am început: Acuma ce ne
    facem?! Şi el m-a luat de braț și mi-a zis să mergem la plimbare.


    A urmat
    ședința de condamnare a sa la locul de muncă. Colegii săi, cu foarte mici
    excepții, nu s-au solidarizat cu ea, unii încercând totuși să găsească un mod
    de a o ajuta să scape de furia regimului. A fost o şedinţă oribilă, a fost și rectorul Vlad, care îmi este drag și
    acum, mi-a fost coleg, nu am avut ură pe el. Înţelegeam şi modul de funcţionare
    al sistemului. Totuşi, putea face şi altceva. Dar voia de la mine o autocritică
    în şedinţa aceea, pe care eu oricum n-am rostit-o. Și mă tot întreba: Ce
    ai cu Mircea Eliade? De ce spui că intelectualii mint, că economiştii dau
    statistici false? Eu spuneam studenţilor lucrurile astea, că nu se putea
    clădi o societate, chiar şi socialistă sau comunistă, pe minciună. De ce
    spui că intelectualii sunt laşi?, mă întrebau. Pentru că așa sunt,
    laşi! le răspundeam. La un moment dat izbucnisem în plâns, când şefa
    catedrei mi-a propus să îmi scot un certificat medical, să mă internez la
    psihiatrie. Asta-mi mai trebuia, să mă internez la psihiatrie! Asta m-a jignit
    foarte mult. Am izbucnit în plâns atunci, dar autocritică nu mi-am făcut.


    Doina
    Cornea a fost concediată în cele din urmă dar nu s-a lăsat înfrântă. A
    continuat să scrie scrisori Europei libere, s-a solidarizat cu greva
    muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987. Din august 1988 a fost condamnată la
    arest la domiciliu de unde a scăpat în decembrie 1989 când a înfruntat
    gloanțele represiunii în timpul revoluției. În 2016, Doina Cornea a primit o
    ultimă lovitură a destinului: moartea fiicei sale Ariadna Combes, cea care a
    purtat cuvintele mamei ei către lumea liberă.

  • Definiţia libertăţii

    Definiţia libertăţii

    Este
    cunoscută ca o luptătoare pentru libertatea poporului român. În
    anii 80, când regimul comunist ținea poporul în teroare, Doina Cornea a avut
    curajul să își ridice glasul și să protesteze. Pentru asta a fost închisă în
    casa sa, un domiciliu obligatoriu în mijlocul unui popor ținut ostatec în
    propria sa țară. Cea care lupta pentru libertatea românilor a fost declarată
    dușman al poporului de către regimul care îi ținea în opresiune. În lupta sa
    pentru libertate nu a condus oști și nici partide, a fost singură, doar cu
    familia, soțul și cei doi copii, care au urmat-o în luptă și în suferință. Nu deținea
    o poziție importantă și nici o istorie personală care să o oblige să facă asta.
    Era cadru universitar la Cluj când a început să îți exprime tot mai deschis și
    ferm opoziția față de regimul tot mai aberant al dictatorului Nicolae
    Ceaușescu.


    În 1983 a fost concediată și supusă unor anchete terifiante de către
    poliția politică secretă a regimului comunist, temuta Securitate.     Cu ajutorul
    fiicei sale, Ariadna Combes, care rămăsese în Franța, Doina Cornea a transmis
    mai multe scrisori de protest difuzate de postul Europa liberă, care, din
    Germania, punea în undă mesajele anticomuniste și anticeaușiste.     La 15
    noiembrie 1987, când s-au revoltat muncitorii din Brașov, Doina Cornea și fiul
    său, Leontin Iuhas, au răspândit manifeste de solidarizare și au fost arestați.
    A urmat o anchetă continuă, timp de o lună. Mobilizarea opiniei publice
    internaționale i-a adus notorietate, iar regimul comunist a trebuit să o
    elibereze, impunându-i un regim de domiciliu obligatoriu. Fără încetare, femeia
    fragilă era supravegheată de un mecanism dur și violent, Securitatea regimului
    comunist-ceaușist. În 1988, a reușit să scoată din țară, ascunsă într-o păpușă, o scrisoare extrem de critică, citită la
    Radio Europa Liberă. Scria acolo:     Intreaga țară a devenit o uriașă închisoare în
    care cetățeanul este în permanență agresat și umilit.


    Doina Cornea a ieșit în
    stradă la 21 decembrie 1989, când și la Cluj se trăgea în demonstranți. A doua
    zi, revoluționarii de la București care îl alungaseră pe Ceaușescu au trecut-o
    în fruntea listei noii structuri de conducere a României, după înlăturarea
    dictaturii ceaușiste. După numai o lună
    își dă demisia din Consiliul Frontului Salvării Naționale, nefiind de acord cu
    transformarea acestei structuri provizorii, de tranziție, în partid și pentru a
    protesta față de continuarea prezenței liderilor comuniști în noua viață a
    României. După Revoluția din Decembrie 1989, Doina Cornea a refuzat orice
    funcție de conducere sau de implicare politică, rămânând un reper moral
    permanent în vremuri complicate, inclusiv în timpul dificilei tranziții a
    României de la regimul comunist la democrație și economia de piață.     Nu există
    libertate într-o țară asuprită, nu poți fi liber dacă nu îți poți exprima
    opinia, dacă ţi se spune ce să faci și ce să gândești, dacă ești închis pentru
    că vrei să fii liber. Ce a uimit mereu, înainte și după Revoluția din 1989, a
    fost fragilitatea fizică a Doinei Cornea, care se opunea unui mecanism criminal
    ce nu cunoștea mila sau rațiunea. Doina Cornea ne-a dat curaj, înainte de 1989,
    și ne-a dat demnitate, după căderea comunismului.


    În 2016 a trecut prin
    încercarea morții fiicei sale, Ariadna Combes, care a fost alături de ea în
    crunții ani 80. Urna cu cenușa sa a venit în România și a fost îngropată cu o
    slujbă de Înviere, deși era luna decembrie. Doina Cornea a trecut la cele
    veșnice în liniștea casei sale după Paștele din acest an astfel că la înhumarea
    sa se va cânta Iisus a înviat din morți!. Doina Cornea credea și știa că
    viața învinge mereu, iar viața este definiția maximă a libertății. De altfel, și
    pe Ceaușescu l-a avertizat, i-a spus-o într-o scrisoare căreia i s-a dat glas
    la Radio Europa liberă: Și totuși firescul, viața, fragila viață va învinge.
    Își are și ea legile ei inviolabile, sacre!

  • Samizdatul “Ellenpontok” (“Contrapuncte”)

    Samizdatul “Ellenpontok” (“Contrapuncte”)

    Singurul samizdat din România comunistă care a depăşit
    graniţele ei a fost Ellenpontok sau Contrapuncte. El a fost scris de un
    grup de intelectuali maghiari format din profesorul de biologie din Oradea, Antal Karolyi Toth şi de soţia acestuia, de poetul Geza Szocs din Cluj şi de
    filosoful Attila Ara-Kovacs, cel care a avut ideea. Ellenpontok a circulat în
    afara României datorită sprijinului acordat de opoziţia anticomunistă din
    Ungaria.


    Csongor Janosi de la Institutul de Cercetări al
    Universităţii din Bucureşti a documentat cazul samizdatului Ellenpontok. El a
    afirmat că grupul format din soţii Toth, Szocs şi Ara-Kovacs a avut atât motivaţii
    personale, cât şi colective pentru acţiunea lor. De ce a apărut acest samizdat la Oradea şi nu în Cluj sau
    Târgu Mureş? Răspunsul, pe lângă motivaţia personală a viitorilor editori, este
    strâns legat de încercarea eşuată de a înfiinţa o revistă culturală maghiară la
    Oradea în vara anului 1980. Iniţiatorii acţiunii au întocmit un memoriu către
    Comitetul Central al PCR şi către Uniunea Scriitorilor din Bucureşti pentru o
    revistă care să aibă o redacţie proprie de tipul revistei Korund din Cluj sau
    al revistei Igaz Szó din Târgu Mureş. Exista şi un plan de avarie care
    propunea ca publicaţia proiectată să apară ca supliment al revistei de cultură şi
    literatură de limba română Familia din Oradea.


    Conform lui Janosi, acesta a fost momentul-cheie
    când iniţiatorii au spus că trebuie să facă ceva ilegal dacă legal nu fusese
    posibil. În vârstă de 28 de ani, Ara-Kovacs l-a convins şi pe Szocs să
    participe la scrierea samizdatului, iar soţii Toth li s-au alăturat în 1982. Csongor
    Janosi a vorbit despre începuturile revistei: Activitatea editorială a fost începută în februarie 1982.
    Cea mai mare parte a textelor erau colectate de Ara-Kovacs, redactorii din
    Oradea se ocupau de structurarea şi multiplicarea revistei şi distribuirea ei
    în Oradea şi în Ungaria, iar Szocs se ocupa cu distribuirea în zona Clujului şi
    în secuime. Principiul redactorilor a fost să vorbească deschis despre condiţiile
    în care trăiau, Ara-Kovacs a redactat un text cu caracter general care apărea
    pe coperta a doua a fiecărui număr. Prima parte a acestui text poate fi
    considerată un Credo al revistei pe care îl rezum: Contrapuncte este o
    revistă samizdat, apariţia ei este ocazională, vrem să facem cunoscute
    încălcările drepturilor omului din Europa Centrală şi de Est şi, în cadrul lor,
    a reprimării politice, economice şi culturale a maghiarilor din Ardeal.


    Revista se inspira din publicaţiile maghiare şi
    poloneze de samizdat, dar şi din mişcările de opoziţie din acele ţări. O treime
    din articolele apărute în Ellenpontok au fost articole preluate din reviste
    de samizat străine, jumătate dintre articolele originale i-au aparţinut lui
    Ara-Kovacs. Csongor Janosi s-a referit la modul de tehnoredactare al revistei
    precum şi la conţinutul ei. Primele
    6 numere au fost multiplicate în câte 5 exemplare cu o maşină de scris adusă
    clandestin de Ara-Kovacs din Ungaria. Nefiind înregistrată la Miliţie, nu putea
    fi identificată pe baza literelor din text. Primele 5 numere au fost scrise de
    Ara-Kovacs şi multiplicate de Ivona Toth, cel de-al 6-ea număr aparţinând lui
    Antal Karolyi Toth. Numerele 7 şi 8 au fost multiplicate în 50 de exemplare de
    soţii Toth în subsolul locuinţei lor folosind un multiplicator polonez.
    Dimensiunile numerelor variază între 14 şi 56 de pagini. Numărul 8 a apărut în
    octombrie 1982, este opera lui Antal Karolyi Toth şi conţine memorandumul şi
    propunerea de program politic. Cele două documente au formulat cerinţe politice
    alternative şi au criticat politicile regimurilor est-europene. Aceste
    documente au devenit cunoscute deoarece prin diferite filiere au fost trimise
    ambasadelor SUA, Marii Britanii, Finlandei, Franţei, RFG, Austriei. Cele două
    documente au ajuns şi la şedinţa de la Madrid a Conferinţei pentru Securitate şi
    Cooperare în Europa ce avea pe ordinea de zi îmbunătăţirea relaţiilor şi
    implementarea Actului de la Helsinki.


    În intervalul martie-octombrie 1982 au apărut 8
    numere cu 65 de scrieri, în total, 293 de pagini. Ultimul număr, 9, avea 24 de
    pagini. Postul de radio Europa liberă în limba maghiară a început să acorde o
    atenţie sporită samizdatului şi, astfel, Securitatea a devenit mai activă în căutarea
    autorilor scrierii clandestine. În scurt timp, în toamna anului 1982,
    Securitatea din Cluj a reuşit să obţină informaţii care au dus la percheziţionarea
    locuinţei lui Szocs şi la găsirea revistei. Apoi a urmat locuinţa familiei Toth
    din Oradea şi locuinţele celor care intraseră în posesia samizdatului. Csongor
    Janosi. Foarte interesant
    este însă că editorii Contrapunctelor nu au fost arestaţi, ci s-au apărat în
    libertate. În ianuarie, februarie, martie 1983 au fost chemaţi să dea declaraţii,
    în cele din urmă, pe 17 mai 1983, cazul lor a fost închis şi ei au fost achitaţi.
    Toţi cei implicaţi au fost chemaţi la sediile Securităţii din Cluj şi Oradea şi
    au fost avertizaţi. Nu au fost luate măsuri penale, motivul fiiind acela că nu
    servea intereselor regimului ca samizdatul să devină un caz, iar cei implicaţi
    să fie martirizaţi.


    Povestea eroilor
    samizdatului Ellenpontok s-a încheiat, ca în atâtea cazuri, cu emigrarea. Au
    plecat în Ungaria, Ara-Kovacs în 1983, soţii Toth în 1984, iar Szocs în 1986 în
    Germania de Vest, după 1989 acesta din urmă revenind la Cluj.

  • Regimul comunist şi intimidarea presei libere

    Regimul comunist şi intimidarea presei libere

    Este
    binecunoscut că regimul comunist şi nomenclatura sa nu suportau criticile. Dacă
    în ţară presa era cu totul aservită, presa liberă din Occident era dezlănţuită
    împotriva politicii sale, radio Europa liberă fiind vârful de lance. Nu puţine
    au fost cazurile de intimidare a jurnaliştilor de acolo care îşi făceau meseria
    cu onestitate, unele voci susţinând chiar că de moartea unora dintre ei fiind
    responsabil regimul de la Bucureşti.


    Stabilită
    în Franţa la sfârşitul anilor 1940, jurnalista, scriitoarea şi criticul literar
    Monica Lovinescu a fost realizatoare, împreună cu soţul ei Virgil Ierunca, a
    emisiunii culturale Teze şi antiteze la Paris, difuzată de Europa liberă. În
    comentariile lor, cei doi atacau deschis regimul comunist de la Bucureşti.
    Într-o înregistrare din 1998 realizată de Centrul de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română, Monica Lovinescu îşi amintea de moartea suspectă a
    directorilor serviciului român: Directorii au fost Dimitrie
    Ionescu, Nöel Bernard, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu şi, în final, Nicolae
    Stroescu, dintre care idealul era Noel Bernard. Cred că a fost un şef de secţie
    la Radio cum n-a mai fost altul. Al doilea ca el n-a mai fost! Era de o
    activitate şi de o pasiune, de o rapiditate de gîndire şi de reflecţie
    excepţionale. Noel Bernard a rămas director pînă la moarte, în continuare a
    fost Mihai Cismărescu, un om fin, de mare-mare calitate, eseist. Foarte curios,
    la un moment dat, la Europa liberă directorii au început să moară, rînd pe
    rînd, de cancer. Noel Bernard credea că a fost iradiat, Mihai Cismărescu la fel
    şi Vlad Georgescu, un istoric de bună valoare. Un director adjunct, cum era
    Preda Bunescu, a murit şi el într-un mod foarte suspect. Era complet alergic la
    ouă şi deci nu mânca niciodată ou, nici urmă de ou, nici prăjitură în care erau
    ouă. Şi a fost găsit mort în apartamentul lui, după 3 zile de week-end, după ce
    au văzut că nu vine la radio. La autopsie, sângele lui era plin de ouă. Moartea
    a fost considerată suspectă dar ştiţi cum sunt autorităţile de tip american,
    foarte-foarte prudente.



    Împotriva
    Monicăi Lovinescu regimul a folosit câteva metode de a o reduce la tăcere.
    Prima a fost calomnia: Au
    început prin atacuri în presă, pur şi simplu, foarte violente şi au început de
    foarte multă vreme, înainte chiar de apariţia Europei libere au început aceste
    articole împotriva noastră, împotriva lui Virgil. La început, erau numai
    împotriva lui atacuri formulate de la Bucureşti de G. Călinescu şi Zaharia
    Stancu. Pe urmă, în atacuri la adresa noastră se specializase Glasul patriei,
    se specializase Săptămâna lui Eugen Barbu şi au fost 3 ani, la un moment dat,
    de serial de atacuri de presă numai împotriva grupului de la Paris. Securitatea
    avea o anumită tehnică, tactică mai curând spus, pe care o credea foarte
    inteligentă. Trimitea tot felul de … nu ştiu cum să le spun?, poate
    scriitori sau intelectuali, la Europa liberă de la München pentru a spune
    că emisiunea de la München ar fi fost bună dacă n-ar fi nebunii ăia de la
    Paris, adică eu şi Ierunca. Au încercat să distrugă aceste emisiuni pariziene
    cum au putut, cu toate intrigile pe care le-au băgat. Numai că nouă ne spunea
    imediat directorul care era atunci în funcţie. Aşa că asta era prima formă de
    exprimare.



    În urma refuzului ei de a înceta,
    regimul comunist a mărit miza. A trecut la corecţia fizică. Monica Lovinescu: Când s-a văzut că nu se mai
    poate, au trecut, mai ales după ce consacrasem aproape toate emisiunile prin
    1977 mişcării Goma, au trecut la atac direct, adică fizic. În noiembrie 1977,
    cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma la Paris, pe 18 noiembrie, mai exact,
    mă aşteptau doi palestinieni. Din cartea lui Pacepa am aflat că erau palestinieni,
    păreau tuciurii. Şi mi-au cerut să intru în casă, că aveau un mesaj pentru
    mine. Mi s-a părut suspect pentru că mi s-au adresat cu formula madam
    Monica şi aici apelativul madam nu se foloseşte cu prenumele. Aşa că
    mi-am dat seama de poveste şi nu le-am dat drumul înăuntru. Când au văzut, au
    început să mă lovească în cap. Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit
    cineva de pe stradă să mă ajute. Ei au fugit, cel care a sărit în ajutorul meu
    a fugit după ei, dar nu i-a mai putut găsi. Eram căzută pe jos, cu puţin sânge
    şi am fost dusă la spital. M-am trezit după câteva ore, când mi se făcea
    radiografia. Am stat în spital doar 5 zile pentru că vroiam să fiu neapărat la
    conferinţa de presă a lui Paul Goma unde toate lucrurile astea au fost spuse.
    Nu era din pricina lui Paul Goma, evident, dar momentul fusese ales pentru ca
    generalul Pleşiţă să poată să-i spună lui Paul Goma, înainte de a-i da drumul
    să plece în Franţa: Vei avea un semn, sosind la Paris, pentru a vedea că
    braţul revoluţiei este lung! Am scăpat doar cu nasul oarecum spart, cu faţa şi
    braţul umflate. După aceea, au trimis în 1983 un agent care îşi spunea Bistran,
    habar n-am de numele lui, ca să-l omoare pe Virgil. Atunci a intervenit poliţia
    franceză, alertată de poliţia germană, şi acest Bistran s-a predat.




    Intimidarea presei a fost o practică larg folosită de regimurile
    totalitare pentru a-şi reduce la tăcere oponenţii. Când presa liberă suferă
    persecuţii este sigur că regimul respectiv are o mare problemă cu opiniile
    diferite de ale sale.

  • Jurnal românesc – 21.09.2016

    Jurnal românesc – 21.09.2016

    Premierul Dacian Cioloş, care participă, la New York, la Adunarea
    Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a avut, marţi, în marja reuniunii, o
    întrevedere cu premierul canadian Justin Trudeau, dedicată în principal
    problemei liberalizării vizelor pentru cetăţenii români. Potrivit unor surse
    oficiale citate de Agerpres, cei doi premieri au constatat că există
    perspective bune pentru ca vizele să fie ridicate într-un viitor cât mai
    apropiat. România şi Bulgaria sunt singurele state membre ale Uniunii Europene
    ai căror cetăţeni au nevoie de vize pentru a călători în Canada. În vară,
    premierul Cioloş a avertizat că, în lipsa unei decizii la nivel politic la
    Ottawa privind liberalizarea vizelor, România, ca membră a UE, ar putea,
    asemenea Bulgariei, să nu ratifice acordul comercial Uniunea Europeană-Canada a
    cărui semnare, prevăzută în această toamnă, depinde de ratificarea prealabilă a
    Parlamentelor naţionale.




    Aflat în vizită parlamentară în Portugalia, deputatul PSD Angel Tîlvăr
    s-a întâlnit vineri, 16 septembrie, cu elevii şi cadrele didactice de la
    Şcoala românească de sâmbătă de la Lisabona – se arată într-un comunicat.
    Parlamentarul român a fost însoţit de ambasadorul României în Republica
    Portugheză, Ioana Bivolaru. Angel Tîlvăr a declarat că, aşa cum a făcut-o şi pe
    perioada mandatului de ministru delegat pentru relaţiile cu românii de peste
    hotare, dar şi în calitate de parlamentar şi cadru didactic, el susţine, cu
    profundă convingere, elaborarea de sisteme şi strategii prin care fiecare copil
    şi tânăr român, oriunde s-ar afla în lume, să aibă acces la învăţarea limbii
    materne şi să poată rămâne într-o legătură reală şi permanentă cu România.
    Şcoala românească de sâmbătă, proiect al Asociaţiei Comunitatea Românească
    din Lisabona a fost şi este susţinut de către statul român, prin intermediul
    finanţărilor acordate în cadrul sesiunilor specifice organizate de către
    Departamentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni din cadrul
    Ministerului Afacerilor Externe. Cei o sută de elevi ai şcolii provin din
    familii de români din România şi Republica Moldova, iar proiectul le permite
    acestora accesul la învăţarea limbii române şi la cunoştinţe de istorie şi
    geografie şi le oferă posibilitatea de a rămâne în legătură cu tradiţiile,
    obiceiurile şi cultura română.




    Iniţiativa legislativă care permite cumpărarea de vechime de către
    persoanele care nu au stagiul de pensie complet a fost adoptată, marţi, de
    plenul Camerei Deputaţilor cu 198 de voturi pentru – informează publicaţia
    online azi.ro. Persoanele interesate să îşi cumpere vechime încheie un
    contract de asigurare socială în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a
    iniţiativei legislative. Perioadele de timp pentru care se poate efectua plata
    contribuţiei de asigurări sociale sunt cele care se încadrează în intervalul de
    timp cuprins între data încheierii contractului de asigurare socială şi ultimii
    5 ani anteriori acestei date. Camera Deputaţilor este for decizional, astfel că
    legea merge la promulgare.




    Arhiva fostului director al Secţiei române a postului Radio Europa Liberă
    din Germania, Nicolae Stroescu-Stînişoară, a fost donată Institutului de
    Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Într-un
    comunicat, IICCMER mulţumeşte soţiei fostului jurnalist, Ingeborg Stroescu,
    precum şi şefei de cabinet a fostului director al Secţiei române a postului
    Radio Europa Liberă din Germania, Alice Zwoelfer, pentru sprijinul acordat
    institutului în demersurile sale de cercetare a trecutului recent. Prin această
    nouă donaţie, IICCMER îşi îmbogăţeşte fondul arhivistic privind istoria
    exilului românesc. Radio Europa Liberă a jucat un rol determinant în istoria
    recentă a ţării, fiind considerat cel mai important fenomen mediatic al
    României de până în 1989.

  • Jurnal românesc – 11.07.2014

    Jurnal românesc – 11.07.2014

    Ministrul de Externe, Titus Corlăţean, a dispus activarea de urgenţă a unei celule de criză pentru acordarea de asistenţă consulară cetăţenilor români aflaţi în Fâşia Gaza. Membrii acesteia, reprezentanţi ai MAE şi ai altor instituţii competente în domeniu, monitorizează situaţia si sunt în contact permanent cu autorităţile locale şi cu toate misiunile diplomatice şi consulare ale României din zonă. Ministerul reiterează apelul către cetăţenii români aflaţi în prezent în Israel şi Teritoriile Palestiniene sau care se îndreaptă către aceste destinaţii să îşi anunţe prezenţa la misiunile diplomatice din zonă, fie prin utilizarea aplicaţiei pentru telefon mobil Călătoreşte în siguranţă, fie prin înştiinţarea Ambasadei României în Statul Israel sau a Oficiului de Reprezentare a României la Ramallah-Palestina. Ministerul a activat, de asemenea, linia telefonică de urgenţă în sprijinul familiilor din ţară ale cetăţenilor români din Fâşia Gaza. Numărul de telefon este 0800800407, apelabil doar din România. Linia telefonică este gratuită şi va putea fi apelată pe toată durata activării celulei de criză.



    Parlamentul de la Chişinău a adoptat o declaraţie cu privire la procesul de reintegrare teritorială a Republicii Moldova, în contextul ratificării Acordului de Asociere la Uniunea Europeană. Declaraţia, iniţiată de un grup de parlamentari din coaliţia guvernamentală pro-occidentală, le cere liderilor secesionişti de la Tiraspol o abordare pragmatică şi nepolitizată faţă de crearea Zonei de Comerţ Liber în regiunea transnistreană. Întreprinderile din stânga Nistrului trebuie să-şi menţină accesul la pieţele europene. În acest sens, decizia UE de a prelungi preferinţele comerciale autonome pentru agenţii economici din regiunea transnistreană până la finele anului 2015 oferă timpul necesar pentru identificarea unor soluţii — afirmă semnatarii. Opoziţia pro-moscovită – comunistă şi socialistă – a votat împotriva acestei declaraţii, sub pretextul că locuitorii din stânga Nistrului doresc integrarea în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.



    Şcolile cu predare în limba română din regiunea transnistreană ar putea fi închise, dacă autorităţile de pe cele două maluri ale Nistrului nu vor ajunge la un acord înainte de începerea anului şcolar. Concluzia îi aparţine Înaltului Comisar al OSCE pentru minorităţi naţionale, Astrid Thors, care a făcut vizite la Chişinău şi Tiraspol. Dreptul copiilor de a fi educaţi în limba maternă trebuie să fie pe deplin respectat, iar ei nu trebuie să devină victime ale disputelor politice — a spus d-na Thors, avertizând că închiderea şcolilor ar deteriora şi mai mult relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol şi ar agrava tensiunile din regiune.



    Parlamentari români au susţinut, la Belgrad, necesitatea respectării drepturilor minorităţii române din Serbia, în special a dreptului la educaţie în limba maternă şi a libertăţii convingerilor religioase. O delegaţie a Legislativului de la Bucureşti, din care a făcut parte şi deputatul Slavomir Gvozdenovic, membru al Uniunii Sârbilor din România, a subliniat nevoia consolidării relaţiilor bilaterale şi a susţinut că exercitarea drepturilor minorităţilor naţionale în Serbia şi România trebuie să fie o prioritate în raporturile dintre cele două ţări.



    Fostul director al secţiei române de la Radio Europa Liberă, Nicolae Stroescu Stănişoară, a fost înmormântat, vineri, la Munchen. Scriitor, memorialist, filosof creştin, Nicolae Stroescu Stănişoară e considerat unul dintre cele mai importante repere morale ale exilului anticomunist românesc. Născut în 1925, la Târgu Jiu, s-a implicat de foarte tânăr în rezistenţa faţă de regimul dictatorial comunist şi a fost silit să trăiască 13 ani în clandestinitate. În 1969, emigrează în Germania, unde, după câţiva ani, devine redactor al Europei Libere, unde realizează emisiunea Lumea creştină. Ca director al departamentului românesc, a avut ceea ce el însuşi numea privilegiul de a coordona editorial programele despre Revoluţia anticomunistă din 1989.