Începând cu anii 1950, Radio Europa liberă împreună cu
Vocea Americii, BBC, Radio France și Deutsche Welle au fost sinonime cu presa
liberă în limba română. Europa liberă, în special, a fost cel mai vehement
critic al regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Noul trend al unei
Europei libere mai agresive cu regimul comunist a fost imprimat după 1977 de
doi oameni, doi jurnaliști de mare calibru: Noel Bernard, directorul serviciului
român, și Mircea Carp, cel care avea să înnoiască și să dinamizeze emisiunile
postului. Venit de la postul de radio Vocea Americii, Carp a fost cel care a
făcut ca Europa liberă să aibă un conținut editorial după model american, cu
relatări scurte, între 4 și 6 minute, cu subiecte mai multe și cu emisiuni percutante
care să branduiască întregul post. Acele emisiuni au fost Programul politic, difuzat în fiecare zi între orele 18.10 și 19.00,
și mai ales Actualitatea românească și
Din lumea comunistă, în intervalul
orar 19.10-20.
În
1977, jurnalistului Neculai Constantin Munteanu i s-a permis să emigreze în Germania
de Vest după ce se solidarizase cu mișcarea scriitorului Paul Goma de denuțare a
încălcării drepturilor omului de către regimul de la București. Munteanu fusese
critic de film la revista Cinema și
avea să se alăture echipei de la Actualitatea
românească, așa cum afirma într-un interviu acordat Centrului de Istorie
Orală din Radiodifuziunea Română în 1999. Eram în biroul titularului emisiunii Actualitatea
Românescă, Emil Georgescu, care se
afla la un curs în limba engleză undeva în America pentru două luni. Pentru
acel post am fost eu adus acolo. Mi s-a arătat o masă mare unde erau câteva
teancuri de ziare româneşti, cam toată presa cotidiană din România şi o parte
din săptămânale. Am început să le citesc, citeam Scânteia încă de când eram la Frankfurt, atât cât puteam să mi-o
cumpăr, că nu tot timpul puteam să mi-o cumpăr. Hămesit de presă, trei zile am
stat pe ziarele acelea şi după trei zile am compus un prim comentariu pe baza a
ceea ce citisem şi mă informasem. Deci asta s-a întâmplat cam pe 23-24 mai 1980
şi de atunci nu m-am mai oprit niciodată până la sfârşitul anului 1994, când am
plecat de bună voie şi nesilit de nimeni.
Experiența
de presă a lui Munteanu avea să-i fie de mare folos în noua sa slujbă. Succesul
proiectului Actualitatea românească a constat și în faptul că echipa s-a sudat
bine, nou-veniții fiind bine integrați. Neculai Constantin Munteanu. Mai târziu, după cele două luni
de probă, s-a întors titularul care era Emil Georgescu, un foarte bun jurnalist
de televiziune, deşi nu era jurnalist. Era doar jurist de meserie, dar având
tehnica vorbitului la bară, fusese şi avocat, era o prezenţă teribilă la
microfon şi ştia foarte multe. Cunoştea multă lume, cunoştea toate
dedesubturile şi mecanismele, mai ales ale corupţiei generalizate din sistemul
comunist. Meseria pe care o avea ca om de radio şi pe care şi-o perfecţionase la
Europa liberă era că era în stare să spună Bună
seara! cu aerul că comunismul e de vină şi pentru acest lucru. A fost un
talent extraordinar şi cu foarte bune surse de informare. M-am înţeles relativ
bine şi cu el. Şi-a reluat locul de şef, de prezentator, de modelator la
emisiune. Eu am trecut în calitate de comentator, comentator, reporter, ce
puteam fi acolo şi practic în fiecare zi trebuia să scriu un articol cam de 8
minute, 4 pagini la maşina de bătut, de luni până joi, vineri era emisiunea
culturală, prezentată tot de Emil Georgescu, dar care era făcută de la Paris.
Uriașul
succes al Actualității românești a
constat în acuratețea informației pe care o difuza. Neculai Constantin Munteanu
a dezvăluit secretele facerii ei, una dintre marile curiozități legate de
Europa liberă. Ne începeam
ziua, cei puţin cei de la Actualitatea
românească dar era valabil pentru toţi, citind ceea ce se adunase în cursul
nopţii sau în ultimele 24 de ore pe marile agenţii de presă. Acestea veneau de
la un serviciu central, plus articolele din cele mai importante ziare germane,
europene şi americane. Pentru Actualitatea
românească baza, grosul informaţiei la prima mână era monitorizarea Radio Bucureşti
şi ştiam cam tot ce se spunea în buletinele de ştiri. În plus, erau buletinele
de informaţii Agerpres, agenția
română de știri, în româneşte şi în englezeşte. Ascultătorul o să se întrebe ce
bază se putea pune pe materialele din România deoarece ele erau materiale de
propagandă? Aşa era, dar acolo era baza informaţiei: vizitele lui Ceauşescu,
oamenii pe care i-a primit, discursurile şi toate celelalte erau acolo. În
zgura informaţiei cotidiene, normale de zi cu zi, găseam îndeajuns de multă
informaţie care, citită cu atenţie şi printre rânduri, putea să dea dimensiunea
unui fapt. De exemplu, dacă se vorbea insistent că recolta trebuia strânsă ştiam
că ea nu se strânsese, asta nu era foarte greu. Sau că studenţii nu făcuseră
ceea ce trebuia să facă pentru că ţăranii deja nu mai contau. Citind aceste
informaţii pe baza a ceea ce sosise noaptea, se întocmea un proiect de sumar. Emisiunea
avea 30 de minute, deci cuprindea cam 3 comentarii de 8 minute şi restul era spațiu
în care se puteau insera alte ştiri şi informaţii.
Actualitatea românească a rămas reperul
cel mai puternic pentru ascultătorul de atunci al Europei libere până azi. În
cuvinte puține, a fost triumful adevărului asupra nedreptății și minciunii
