Radio România Internațional

Tag: rascoala

  • Componenta antisemită a răscoalei din 1907

    Componenta antisemită a răscoalei din 1907

    Considerată ultima revoltă populară de proporţii din Europa, Răscoala din 1907 izbucnea în rândurile ţărănimii din nord-estul României, după ce, la începutul secolului al XIX-lea, iobăgia fusese reintrodusă odată cu transformarea agriculturii pastorale într-o agricultură destinată exporturilor. Această formulă feudală, de dependenţă a ţăranilor faţă de stăpânii pământurilor pe care locuiau, a fost din nou abolită prin reforma agrară din 1864, care transforma definitiv pământul în proprietate privată. Aproape 59% din suprafaţa totală a pământului arabil al marilor proprietari se afla în regim de arendă. Arendaşul plătea o sumă fixă pentru pământul pe care îl administra, încercând să obţină un profit cât mai mare prin exploatarea ţăranilor. Aceasta este una dintre cauzele principale ale nemulţumirii generalizate în rândurile populaţiei rurale.



    Cu detalii, istoricul Alin Ciupală: Răscoala din 1907 a produs în societatea românească un adevărat şoc, nu doar prin amploarea evenimentului ca atare, ci şi pentru că scotea la lumină, într-o formă violentă, nereuşitele acestei societăţi, nereuşitele procesului de modernizare a ei din acea vreme. Să nu uităm că, înaintea răscoalei, cu mai puţin de un an înainte, expoziţia deschisă în Parcul Carol din Bucureşti dorea să arate românilor, dar şi Europei, realizările societăţii româneşti din timpul domniei regelui Carol I, pentru perioada 1866-1906. Cu alte cuvinte, avem două momente care, puse faţă în faţă – expoziţia jubiliară şi Răscoala din 1907 -, ne arată atât reuşitele, realizările societăţii româneşti, dar şi inadvertenţele, contradicţiile, nereuşitele.”



    Sângeroasa răcoală ţărăneacă a început pe 21 februarie 1907, în localitatea Flămânzi din judeţul Botoşani (nord-estul României) şi s-a răspândit ulterior în toată ţara. Revolta a fost înfrântă de guvernul de atunci al României, prin reprimare armată. În epocă, ridicarea ţărănimii, contracarată violent de autorităţi, a căpătat o tentă antisemită, existând viziuni conform cărora arendaşii evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea ţăranilor români. Alin Ciupală consideră că aceasta este o privire simplistă:


    Dacă privim însă evenimentul într-o perspectivă mai generală, observăm că, de fapt, cauzele sunt mult mai complicate, mult mai nuanţate, şi nu putem vorbi deloc despre excesele arendaşilor evrei, ca principală cauză a răscoalei. De altfel, dacă facem o analiză a cifrelor statistice pe care le avem la dispoziţie, observăm că nu evreii dominau sistemul arendăşiei din România. Vom găsi la fel de mulţi români, vom găsi şi câţiva occidentali care vin aici să facă afaceri, să se îmbogăţească. Iar arendăşia, în condiţiile în care economia societăţii româneşti era una agrară, reprezenta un mijloc capitalist de exploatare a pământului.”



    Răscoala din 1907 este un eveniment important şi pentru faptul că arată dimensiunile antisemitismului din societatea românescă. Revine la microfon Alin Ciupală:Este, aş putea spune, un fel de afacere Dreyfus. Aşa cum, în Franţa, cu câteva decenii înainte, afacerea Dreyfus scosese la lumină antisemitismul acelei societăţi, la fel s-a întâmplat şi în România cu ocazia Răscoalei din 1907. Răscoala din 1907 reprezintă nu numai un element foarte important pentru a înţelege domensiunile problemei agrare din România — probabil cea mai importantă a societăţii româneşti –, nu numai o ocazie pentru a putea evalua dimensiunile societăţii româneşti, dar şi un element care ne ajută să înţelegem antisemitismul românesc.”



    Au existat şi voci care au pus la îndoială dimensiunea exclusiv ţărănească a Răscoalei de la 1907, însă istoricul Alin Ciupală explică acest fapt: Această interpretare este mai degrabă una care s-a dat în timpul regimului comunist, din dorinţa de a prezenta acest eveniment ca un protest general al celor exploataţi împotriva exploatatorilor. Nicidecum! Este un eveniment eminamente agrar. De asemenea, este foarte important să observăm că nu păturile cele mai sărace ale satelor s-au răsculat, aşa cum am putea crede, ci în primul rând pătura mijlocie a ţărănimii, o ţărănime care are, cel puţin într-o anumită măsură, pământ. Asta ne arată că răscoala nu a plecat de la problema raporturilor de proprietate, deci nu lipsa pământului a fost principala cauză.”



    Între 21 februarie şi 29 martie 1907, numărul soldaţilor mobilizaţi pentru înăbuşirea răscoalei a ajuns la 140 de mii. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor. Conform anumitor surse din istoriografia occidentală, 11 mii de oameni şi-au pierdut viaţa, deşi se pare că cifra reală nu ar fi atât de ridicată. Istoricul Alin Ciupală consideră că nu bilanţul exact al victimelor este important, ci mai degrabă reacţia nepotrivită a autorităţilor, într-un conflict de secol XX care aminteşte mai degrabă de o lume medievală.


    Putem spune că ţăranii sunt principalii actori ai acestui eveniment şi, de partea cealaltă, autorităţile. Poziţia autorităţilor, cel puţin în primele săptămâni, a fost deosebit de dură din cauza panicii. Aşa cum spuneam, societatea românească a fost luată pe nepregătite. Răcoala a izbucnit brusc. Fenomenul a avut, mai cu seamă în Moldova, amploare. S-a creat o panică generală, o adevărată psihoză, ceea ce explică excesele de care se fac responsabile autorităţile. Ionel Brătianu, ca ministru de interne, va încerca să tempereze aceste excese, va numi noi prefecţi în judeţele afectate de răscoală, printre care Constantin Stere, care a avut un rol foarte important în Moldova, tocmai pentru a calma spiritele şi pentru a pune capăt acestei intervenţii în forţă.”



    Principala cauză a Răscoalei de la 1907 rămâne, aşadar, funcţionarea defectuoasă a sistemului administraţiei locale din diverse motive, printre care şi corupţia. În special guvernul liberal de la acea dată a solicitat anchetele care au arătat că nu abuzurile arendaşilor evrei au reprezentat motivul cel mai important al revoltei ţărănimii cu ecouri în presa europeană de la începutul secolului al XX-lea.

  • Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

    Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

    Pe 1 noiembrie 1784, cete de ţărani iobagi din Transilvania treceau la acţiune împotriva nobililor care refuzaseră să pună în practică uşurarea de îndatoriri decretată de împăratul Iosif al II-lea. Conduşi de ţăranii Horea, Cloşca şi Crişan, răsculaţii au incendiat reşedinţe nobiliare, au provocat distrugeri şi au ucis pe nobilii care li s-au opus. Pe 30 ianuarie 1785, odată cu capturarea celor trei lideri, a luat sfârşit şi răscoala.



    Am discutat despre răscoala de acum 230 de ani cu istoricul Ioan Aurel Pop, academician şi profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj care a arătat care au fost ideile pe fundalul cărora a avut loc răscoala. ”Ne aflăm în finalul secolului al 18-lea, un secol supranumit al luminilor, un secol care a însemnat un mare ferment revoluţionar. Să nu uităm că răscoala a izbucnit cu 5 ani înainte de momentul de început al marii Revoluţii franceze, într-o perioadă în care ideile revoluţionare străbăteau Europa şi viitoarele State Unite ale Americii. Au circulat ideile iluminiştilor, de la Jean-Jacques Rousseau pînă la Voltaire, aceste idei erau de libertate, egalitate, fraternitate. Cum Transilvania era situată pe vremea aceea într-un imperiu central-european, aceste idei circulau de la un capăt al altul al Europei. Şi chiar dacă reprezentanţii răscoalei, Horea, Cloşca, Crişan şi alţii erau ţărani în primul rând, unii dintre ei semianalfabeţi sau chiar analfabeţi, aceste idei au ajuns la ei. Ele au însemnat crearea unei atmosfere care să conducă la scuturarea anumitor obedienţe de tip feudal, la refuzul de a plăti anumite obligaţii care apăsau pe umerii ţăranilor. Era dorinţa generală de mai multă echitate, dorinţa de responsabilizare a factorilor politici. O idee foarte generoasă era aceea că prin educaţie şi prin şcoală se poate ajunge la libertate.”



    Istoricii consideră că Luminismul a fost perioada în care a apărut ideea naţională. Acelaşi lucru îl crede şi Ioan Aurel Pop despre răscoala ţărănească din 1784-1785 care ar fi contribuit la crearea unei identităţi naţionale româneşti.


    ”A existat o dimensiune naţională a răscoalei pentru că ţăranii care s-au ridicat la luptă erau în proporţie covârşitoare români. Stăpânii de pământ, nobilii, erau de asemenea în proporţie covârşitoare maghiari. În momentul desfăşurării, în punctele ei culminante, a fi ţăran era totuna cu a fi român, şi a fi nobil era totuna cu a fi maghiar. De multe ori, lozincile interferau, ţăranii nu strigau întotdeauna: hai să luptăm împotriva noibililor, ci: hai să luptăm împotriva ungurilor care ne asupresc. Iar nobilii unguri nu strigau: hai sa-i distrugem pe ţărani, ci: hai să-i distrugem pe valahi. De altfel, în timpul răscoalei, ţăranii care au asaltat reşedinţe nobiliare şi i-au prins pe nobili, nu i-au omorât pur şi simplu. Pe unii nu i-au omorât deloc, ci i-au pus să jure pe crucea românească, i-au îmbrăcat în haine româneşti, cumva identificându-i prin aceasta cu idealurile lor de asupriţi.”



    Cei trei lideri au fost aspru pedepsiţi pentru a servi drept exemplu. Crişan s-a spânzurat în închisoare, în timp ce Horea şi Cloşca au fost zdrobiţi cu roata pe 28 februarie 1785 într-o execuţie publică memorabilă. Care a fost numărul celor ucişi şi ce urmări a avut răscoala? Ioan Aurel Pop. ”Se apreciază că, în total, au fost omorâţi între 450 şi 500 de ţărani de către nobili, de către unităţile lor înarmate şi de către organele de ordine ale statului habsburgic. Ţăranii n-au omorât mai mult de 150 de nobili. Cu alte cuvinte, raportul ar fi maximum de 1 la 3. Ţăranii au plătit de 3 ori mai mult decât nobilii, fireşte erau şi mai numeroşi. E foarte greu să evaluăm pagubele, dacă ne referim la cele materiale. În timpul unor răcoale, se atacă bunuri, se distrug reşedinţe. În afară de pagubele propriu-zise, răscoala a creat o mişcare de idei care a dus la emancipare din anumite puncte de vedere, şi chiar autorităţile principatului Transilvaniei au luat măsuri de modernizare a administraţiei, de înlăturare a unor practici feudale. O urmare a fost şi strămutarea câtorva sute de ţărani din Munţii Apuseni, pentru a potoli fermentul luptei.”



    S-a vehiculat şi teoria ca Horea, liderul rebelilor, să fi aparţinut francmasoneriei. Istoricul Ioan Aurel Pop este sceptic faţă de această posibilitate. ”Eu nu sunt convins de acest lucru din cauza puţinătăţii surselor şi lipsei lor de preciziune. Există indicii în acest sens, dar sunt mai multe contraargumente. S-au scris foarte multe lucruri despre Horea, despre familia lui. În presa de scandal, care începuse să-şi facă loc, la Viena şi în alte capitale europene în care publicul era dornic de inedit, au apărut ştiri despre doamna Horea care ar fi purtat pălării ca la Paris şi pantofi cu toc. Or, ea era o ţărancă. De aceea, ştirile despre francmasonerie trebuie privite cu multă rezervă pentru că noi nu ştim sigur nici dacă Horea ştia să scrie şi să citească. A rămas o bisericuţă lucrată de el unde se pare că scrie lucrat Horea Ursu”, cu litere chirilice, dar nu ştim dacă el a făcut acea însemnare. El era un ţăran luminat, născut să conducă masele, dar este foarte puţin probabil că a pătruns în masonerie care avea o anumită structură şi care avea rigori la primire. Nu cunosc dovezi clare în legătură cu acest lucru şi nu cred vreo faţetă a răscoalei este legată indisolubil de aşa-numita apartenenţă la francmasonerie.”



    Horea, Cloşca şi Crişan au luptat pentru demnitate şi egalitate într-un secol care promitea radios idealurile cele mai înalte. Ei au ales soluţia radicală care, deşi neîmpărtăşită de majoritatea ţăranilor, a fost exprimarea unei convingeri a timpului ei.