Radio România Internațional

Tag: razboi civil

UE, războiul civil libian şi posibila intervenţie a Turciei

Uniunea Europeană este tot mai îngrijorată de recentele evoluții din Libia, marcată de o intensificare a conflictului intern alimentat și de unele țări prin sprijinul pe care îl acordă celor două părți.

Cel de-al doilea război civil libian s-a intensificat în 2019, când comandantul forțelor din est, generalul Khalifa Haftar, a lansat o ofensivă în direcția Tripoli. Haftar, care l-a ajutat pe fostul dictator Muammar Gaddafi să preia puterea în 1969 însă, ulterior, a ajuns un oponent al acestuia, este sprijinit de Egipt, Emiratele Arabe Unite și Rusia. Forțele generalului au capturat recent orașul strategic Sirte, ultimul bastion al lui Gaddafi în precedentul război civil, iar continuarea atacurilor către Tripoli și Misrata riscă să ducă la o intensificare a conflictului. Haftar este aliat cu guvernul nerecunoscut internațional de la Tobruk. Guvernul recunoscut de comunitatea internațională este cel de la Tripoli, iar cel mai activ susținător al acestuia este guvernul turc. Ankara a decis chiar și să trimită forțe în Libia, ceea ce reprezintă un nou motiv de îngrijorare pentru Uniunea Europeană, care pledează pentru o soluționare pașnică a situației.

Purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Peter Stano: Astăzi se impune mai mult ca niciodată să lucrăm pentru o soluționare politică a crizei din Libia și Uniunea Europeană le cere tuturor părților să se implice în procesul politic, sub coordonarea ONU și a trimisului special al ONU. Uniunea Europeană va depune toate eforturile în vederea găsirii unei soluții pașnice, negociate la acest proces. Acestea sunt limitele și premizele în baza cărora lucrăm. Continuăm să fim implicați.

Nu am anunțat, până acum, vreo misiune specială, dar subliniem că Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă se implică puternic și comunică cu toți partenerii semnificativi, și ceea ce este important este să ajungem la o soluție politică. Escaladarea violențelor nu duce decât la mai multă suferință, la distrugeri mai mari și la o mai mare instabilitate regională. Suntem la curent și cu recenții pași și recentele anunțuri ale partenerilor noștri turci și poziția noastră este aceeași ca și până acum: orice intervenție militară, orice asistență militară, orice amestec extern în acest conflict nu va face decât să îngreuneze găsirea unei soluții politice și va spori instabilitatea. În plus, le reamintim constant tuturor partenerilor noștri și tuturor actorilor implicați că este esențial și obligatoriu să respecte embargoul ONU pe armament.

Situația din regiune a fost complicată și de un memorandum dintre Turcia și guvernul de la Tripoli privind delimitarea jurisdicției în Marea Mediterană, unde există importante zăcăminte de gaze naturale vizate inclusiv de state membre UE. Poziția Bruxellesului este că memorandumul încalcă legislația maritimă dar și drepturile suverane ale unor state terțe din regiune.

9 January 2020
UE sprijina viitorul Siriei si al regiunii

Șefa diplomației europene, Federica Mogherini, spune că deblocarea tratativelor de la Geneva este obligatorie pentru a se putea pune capăt războiului civil izbucnit în această ţară în 2011.

Nu se poate ajunge la pace în Siria decât prin serioase negocieri politice, a susţinut Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, în cadrul unei conferinţe pe tema conflictului din Siria ce a avut loc săptămâna trecută la Bruxelles. Ea a precizat că ajutarea sirienilor, atât a celor rămaşi în ţară, cât şi a celor care s-au refugiat în străinătate, este necesară şi va continua, dar nu contribuie la încetarea ostilităţilor şi la obţinerea unei păci durabile în regiune.

Federica Mogherini: Mi se pare că ne-am împotmolit într-un ciclu de violenţă, care se tot repetă, la nesfârşit. Scopul nostru comun este sau ar trebui să fie să rupem acest cerc al violenţei şi al escaladărilor. Şi ştim cu toţii că există o singură cale de a face asta. Şi permiteţi-mi să spun că ţările din regiune, ţările din vecinătatea Siriei ştiu asta mai bine decât oricine. Soluţia la acest război poate veni doar din negocieri politice reale şi semnificative între părţile implicate, sub auspiciile ONU. Nu poate exista decât o soluţie negociată politic. Trebuie să deblocăm tratativele de la Geneva. Propunerea de a înfiinţa, la Geneva, un Comitet Constituţional, condus de sirieni, sub supravegherea ONU, ar trebui transformată acum în realitate, ca o chestiune de maximă urgenţă.

Procesul politic, drumul spre pace şi reconciliere nu va fi uşor – nu suntem naivi, ştim asta bine. Dar a crede în ceea ce e corect nu înseamnă să fii naiv, înseamnă să contribui la soluţie. Şi noi credem că aceasta este singura cale reală de a obţine o pace durabilă, o Sirie unită, liberă, democratică şi inclusivă, care să aparţină tuturor sirienilor şi de care să aparţină toţi sirienii.

Alături de Federica Mogherini, la conferinţa de la Bruxelles, s-a aflat reprezentantul ONU pentru Siria, Staffan de Mistura, care a declarat că situaţia din această ţară s-a deteriorat în ultimele săptămâni, având în vedere atacul chimic şi raidurile aeriene ale Franţei, Marii Britanii şi Statelor Unite.

Şefa diplomaţiei europene a subliniat, în context, că este necesară oprirea de urgenţă a ostilităţilor pentru a permite acordarea de ajutor umanitar. Ea a precizat că donatorii internaţionali care au participat la conferinţa de două zile din Bruxelles şi-au luat angajamentul de a dona peste şase miliarde de dolari către Siria.

Rusia şi Iranul, doi aliaţi apropiaţi ai preşedintelui sirian Bashar al-Assad, nu au participat la conferinţă, dar reprezentantul ONU pentru Siria a făcut apel către cele două ţări să ajute la discuţiile pentru pace.

Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu un război civil în care şi-au pierdut viaţa până acum 350.000 de oameni.

1 May 2018
Siria, cinci ani de conflict

Pe 15 martie 2011, iluzionaţi de Primăvara Arabă, în Siria lui
Bashar al Assad protestatarii ieşeau în stradă încrezători că vor reuşi să
democratizeze ţara. Acum, la mai bine de cinci ani, la Damasc este tot Bashar
al Assad, iar lucrurile par mai complicate ca niciodată. În cifre, cei cinci
ani de război înseamnă 470 de mii de persoane decedate, din care 70 de mii din
cauza foametei şi a bolilor, 1,9 milioane de răniţi, câteva milioane de
refugiaţi şi alte milioane de persoane care şi-au pierdut căminul şi au fost
strămutate în interiorul ţării.

Analistul de politică externă Iulian Chifu
atrage atenţia asupra gravităţii situaţiei din zonă: Avem faţă în
faţă nu numai principalele puteri nucleare, pentru prima dată după Cuba, 1962 -
SUA şi Federaţia Rusă, dar avem acolo toate puterile regionale cu capabilităţi
militare şi cu posibilitatea ca între ele să se nască în orice moment un
incident de unde să ajungem la o escaladare a conflictului. Avem acolo şi
Arabia Saudită, şi Iranul, şi Turcia, şi toate facţiunile, de toate culorile,
ţinând de al Qaida, frontul al Nustra, Statul Islamic – practic o adunare, o
furtună perfectă în care nu trebuie decât chibritul pentru a arunca în aer
Orientul Mijlociu.

Intervenţia militară a Moscovei în Siria, începută în
septembrie 2015, a introdus o coaliţie alternativă la cea formată deja
împotriva Statului Islamic, alcătuită din state sunnite din Golf, Turcia, SUA,
state occidentale, aminteşte Iulian Chifu. Noua coaliţie, legală, pentru că a
venit la cererea lui Bashar al Assad, alcătuită din Rusia, Iran, guvernul
proşiit de la Bagdad, Hezollahul libanez, respectiv alawiţii, tot de factură
şiită, ai lui Bashar al Assad, nu a făcut decât să introducă o nouă axă, şiită
de data aceasta, a crescut relevanţa ISIS, care a reuşit să recruteze în şase
luni alţi 30 de mii de combatanţi şi să adune fonduri enorme pentru susţinerea
sunniţilor din regiune, mai spune Iulian Chifu. El face o analiză a deciziilor
luate de preşedintele Putin de a interveni militar în Siria, respectiv de a
retrage, la jumătatea lui martie, majoritatea trupelor şi armamentului din
această ţară: Combaterea Statului Islamic şi reducerea valului de refugiaţi către
Europa, cele două obiective anunţate formal de preşedintele Putin la începutul
acestei campanii, nu au fost atinse – ISIS este bine mersi şi în continuare
funcţionează chiar cu capacitate de proiectare a forţei în miezul Europei, în
inima Europei, Pe de altă parte, vedem că valurile de refugiaţi, din contră,
s-au accentuat şi nu s-au diminuat în această perioadă. Care sunt deci
obiectivele atinse de Rusia? Păi vedem că a înfiinţat o zonă de interdicţie de
acces aerian în Siria, practic în întreaga Sirie dar cu certitudine în estul
Mediteranei, dar în egală măsură o zonă de interdicţie navală în zona portului
Tartus şi în vestul Siriei. Iată acesta este un obiectiv major, strategic,
militar, este formula de acces la mările calde, iar din acest punct de vedere
şi portul Novorosiysk şi zona introdusă în
Crimeea, care acoperă întreaga Mare Neagră, au jucat un rol important de
proiecţie. Acesta este un obiectiv strategic al Rusiei. Un al doilea obiectiv
care pare atins – Rusia a ieşit din izolare. Izolare în care ajunsese în urma
anexării Crimeei şi agresiunii militare din estul Ucrainei. Ba mai mult,
Federaţia Rusă are şi ambiţia de a-şi impune puncte în ceea ce priveşte
situaţia din Orientul Mijlociu.

Intervenţia
militară rusă în Siria – împotriva terorismului, potrivit declaraţiilor
Kremlinului – a schimbat jocurile în războiul civil sirian, ajutând armata să
reintre în ofensivă şi să recâştige teritorii, forţându-i pe rebeli să caute o
încetare a ostilităţilor şi dându-i lui Bashar al Assad oportunitatea de a
negocia în proprii săi termeni, spun analiştii. Coaliţia internaţională condusă de SUA nu a reuşit
în Siria pentru că nu s-a coordonat cu regimul. Rusia a fost victorioasă pentru
că s-a coordonat cu noi. Suntem pentru crearea unei coaliţii internaţionale
antiterorism, dar numai în coordonare cu guvernul sirian, a declarat oficialul
sirian Bashar Ja’afari, la negocierile de pace de la Geneva.

A solicita, astăzi, SUA, Occidentului în general, o negociere cu
Bashar al-Assad, este incalificabil, consideră, însă, analistul Iulian Chifu: Înseamnă, practic, abandonarea deplină a întregii opoziţii siriene
şi menţinerea de fapt a marii probleme siriene, care nu datează de acum. În
Siria majoritatea este, totuşi, sunnită. Şi era condusă de o minoritate
alawită, de înalţi reprezentanţi în jurul lui Bashar al Assad, cu o mână forte.
Era un echilibru care oricum urma să se rupă. Iar Primavara Arabă nu a fost
decât o oportunitate pentru ca acest tip de echilibru să se rupă şi să ajungă
să se reaşeze pe criterii de natură democratică. Care din nou reclamă că, fie
statul sirian va arăta altfel, fie că majoritatea sunnită va fi cea care va da
în mod natural conducerea acestui stat. Sau, evident, există şi varianta unor
înţelegeri, cum am văzut în Irak sau în Liban, de împărţire a atribuţiilor
între diferitele grupuri religioase şi entice.

Fragilul
acord de încetare a focului de acum are nevoie de mult mai mult pentru a duce
la o formulă de pace. Oricum, orice guvern de tranziţie de la Damasc va trebui
să reflecte realitatea etnică şi religioasă din Siria, mai crede Iulian Chifu.

1 April 2016
România şi războiul civil din Grecia (1946-1948) – reluare

România va intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi va suferi procesul de sovietizare, în timp ce Grecia va intra în sfera de influenţă anglo-americană care va instaura democraţia. Până în 1941, relaţiile româno-elene fuseseră bune, cu excepţia ultimului sfert al secolului al 19-lea şi în primul deceniu al secolului 20. Când trupele germane au tranzitat România spre Balcani, în toamna anului 1941, Grecia a condamnat încălcarea protocolului Antantei Balcanice din 1934 semnat împreună cu România şi Iugoslavia.

Relaţiile dintre România şi Grecia devin şi mai complicate după 1945. Aflată sub ocupaţie sovietică, România nu putea să-şi reia relaţiile normale cu guvernul legitim al Greciei din cauza presiunilor exercitate în interior de guvernul comunist, iar în Grecia de gherilele comuniste elene care vor arunca ţara într-un război civil între 1946 şi 1949. Asemenea celorlalte guverne comuniste din ţările ocupate de sovietici, şi autorităţile României comuniste au agreat poziţia Uniunii Sovietice prin care partizanii greci trebuiau sprijiniţi. Apostolos Patelakis, profesor la Universitatea din Salonic, a arătat care au fost cele mai active ţări în acest sens.

”În prima fază a războiului civil, 1946-47, comuniştii greci au fost sprijiniţi în special de Tito şi de Stalin care le-au oferit ajutor moral şi material, la care se vor adăuga treptat Bulgaria lui Dimitrov şi Albania lui Enver Hogea. Comuniştii greci voiau să elibereze Grecia de Nord şi să creeze o Grecie liberă şi cereau ca statele socialiste să-i ajute cu tot ceea ce era necesar pentru organizarea acelui măreţ obiectiv. În august 1947, în staţiunea Bled din Slovenia, reprezentanţii Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei au convenit să ajute moral şi material armata democratică greacă cerând totodată guvernelor României şi Ungariei să colaboreze mai intens în această direcţie. La consfătuirea din Polonia din septembrie 1947 pentru crearea Cominformului, s-a discutat şi despre războiul civil din Grecia. În acest cadru, Gheorghiu-Dej a propus ca toate partidele să ajute în mod obligatoriu Partidul Comunist Grec. Reprezentantul Poloniei Wladyslaw Gomulka a propus ca chestiunea greacă să devină stindardul luptei tuturor partidelor comuniste şi al forţelor democrate.”

Cearta dintre Tito şi Stalin va afecta ajutorul pe care statele socialiste îl dădeau comuniştilor greci. Comuniştii greci mută centrul de coordonare al activităţilor lor de la Belgrad la Bucureşti, unde se va înfiinţa o ambasadă a guvernului comunist condus de generalul Markos şi îl vor desemna pe Lefteris Apostolou ca ambasador. De asemenea, vor fi înfiinţate un post de radio şi o agenţie de presă. Apostolos Patelakis.

”Pe 14 ianuarie 1948, Lefteris Apostolou, trimite secretariatului PCR un raport de 30 de pagini în care prezină situaţia din Grecia, cauzele războiului civil şi cere în mod diplomatic ca România să stabilească prima relaţie de prietenie cu guvernul provizoriu. Citez: Bineînţeles că nu era adevărat, cel mai mare sprijin grecii îl avuseseră din partea Iugoslaviei, dar era o declaraţie pentru a-i măguli pe români. Comuniştii români au trimis în Grecia în perioada 1947-1948 alimente (conserve, făină, mălai, zahăr, orez, fasole), îmbrăcăminte, medicamente, armament (arme semiautomate, mitraliere, grenade, explozibil), cai şi combustibil. Începând din aprilie 1948, în toiul războiului, au început să sosească în România mii de copii greci precum şi sute de partizani bolnavi şi răniţi.”

Înţelegerile dintre sovietici şi britanici vor decide şi soarta comuniştilor greci şi soarta partizanilor anticomunişti din România. Târgul era simplu: Stalin renunţa la finanţarea gherilelor comuniste, iar Churchill nu va încuraja politica de obstrucţionare a guvernului comunist din România pe care o duceau suveranul român şi partidele politice democratice. Apostolos Patelakis: ”În clipa în care au venit aici emigranţii politici greci, în 1948 au venit mai întîi copiii şi în 1949 adulţii, s-au simţit mult mai bine faţă de alte ţări. Ei au fost trimişi în 7 ţări. În unele dintre ele, de exemplu în Polonia, Cehoslovacia, Uzbekistan, populaţiile locale nici măcar nu auziseră de greci, erau într-un mediu total străin. Pe când în România existau deja comunităţi de greci, oameni care erau bilingvi, puteau să se facă înţeleşi, se simţeau mai apropiaţi de Grecia. Unii dintre cei 28.000 de copii evacuaţi după războiul civil au ajuns în RDG. Să ne imaginăm ce şoc au avut acei copii, mai mari de vârstă şi mai pregătiţi, aşa cum ceruseră germanii, pentru a nu avea probleme: să auzi acasă tot timpul despre germani, despre fascişti, şi după aceea să mergi acolo şi să auzi limba germană. Cei care au ajuns în România au fost mai norocoşi, cel puţin în prima fază. Războiul civil a avut loc în zona de nord a Greciei, în zona muntoasă, unde existau foarte multe familii de aromâni. Printre aceşti copii au fost şi copii de aromâni care au jucat şi rolul de translatori. Şi acei copilaşi mai înţelegeau câte ceva şi pentru ei a fost mai uşor pentru că au învăţat limba română mai uşor decât ceilalţi.”

Mulţi greci comunişti vor pleca în exil spre România. Politica negocierilor câştigase în faţa ideilor şi aşteptărilor.

21 July 2014
România şi războiul civil din Grecia (1946-1948)

România va intra în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi va suferi procesul de sovietizare, în timp ce Grecia va intra în sfera de influenţă anglo-americană care va instaura democraţia. Până în 1941, relaţiile româno-elene fuseseră bune, cu excepţia ultimului sfert al secolului al 19-lea şi în primul deceniu al secolului 20. Când trupele germane au tranzitat România spre Balcani, în toamna anului 1941, Grecia a condamnat încălcarea protocolului Antantei Balcanice din 1934 semnat împreună cu România şi Iugoslavia.

Relaţiile dintre România şi Grecia devin şi mai complicate după 1945. Aflată sub ocupaţie sovietică, România nu putea să-şi reia relaţiile normale cu guvernul legitim al Greciei din cauza presiunilor exercitate în interior de guvernul comunist, iar în Grecia de gherilele comuniste elene care vor arunca ţara într-un război civil între 1946 şi 1949. Asemenea celorlalte guverne comuniste din ţările ocupate de sovietici, şi autorităţile României comuniste au agreat poziţia Uniunii Sovietice prin care partizanii greci trebuiau sprijiniţi. Apostolos Patelakis, profesor la Universitatea din Salonic, a arătat care au fost cele mai active ţări în acest sens.

”În prima fază a războiului civil, 1946-47, comuniştii greci au fost sprijiniţi în special de Tito şi de Stalin care le-au oferit ajutor moral şi material, la care se vor adăuga treptat Bulgaria lui Dimitrov şi Albania lui Enver Hogea. Comuniştii greci voiau să elibereze Grecia de Nord şi să creeze o Grecie liberă şi cereau ca statele socialiste să-i ajute cu tot ceea ce era necesar pentru organizarea acelui măreţ obiectiv. În august 1947, în staţiunea Bled din Slovenia, reprezentanţii Iugoslaviei, Bulgariei şi Albaniei au convenit să ajute moral şi material armata democratică greacă cerând totodată guvernelor României şi Ungariei să colaboreze mai intens în această direcţie. La consfătuirea din Polonia din septembrie 1947 pentru crearea Cominformului, s-a discutat şi despre războiul civil din Grecia. În acest cadru, Gheorghiu-Dej a propus ca toate partidele să ajute în mod obligatoriu Partidul Comunist Grec. Reprezentantul Poloniei Wladyslaw Gomulka a propus ca chestiunea greacă să devină stindardul luptei tuturor partidelor comuniste şi al forţelor democrate.”

Cearta dintre Tito şi Stalin va afecta ajutorul pe care statele socialiste îl dădeau comuniştilor greci. Comuniştii greci mută centrul de coordonare al activităţilor lor de la Belgrad la Bucureşti, unde se va înfiinţa o ambasadă a guvernului comunist condus de generalul Markos şi îl vor desemna pe Lefteris Apostolou ca ambasador. De asemenea, vor fi înfiinţate un post de radio şi o agenţie de presă. Apostolos Patelakis.

”Pe 14 ianuarie 1948, Lefteris Apostolou, trimite secretariatului PCR un raport de 30 de pagini în care prezină situaţia din Grecia, cauzele războiului civil şi cere în mod diplomatic ca România să stabilească prima relaţie de prietenie cu guvernul provizoriu. Citez: Bineînţeles că nu era adevărat, cel mai mare sprijin grecii îl avuseseră din partea Iugoslaviei, dar era o declaraţie pentru a-i măguli pe români. Comuniştii români au trimis în Grecia în perioada 1947-1948 alimente (conserve, făină, mălai, zahăr, orez, fasole), îmbrăcăminte, medicamente, armament (arme semiautomate, mitraliere, grenade, explozibil), cai şi combustibil. Începând din aprilie 1948, în toiul războiului, au început să sosească în România mii de copii greci precum şi sute de partizani bolnavi şi răniţi.”

Înţelegerile dintre sovietici şi britanici vor decide şi soarta comuniştilor greci şi soarta partizanilor anticomunişti din România. Târgul era simplu: Stalin renunţa la finanţarea gherilelor comuniste, iar Churchill nu va încuraja politica de obstrucţionare a guvernului comunist din România pe care o duceau suveranul român şi partidele politice democratice. Apostolos Patelakis: ”În clipa în care au venit aici emigranţii politici greci, în 1948 au venit mai întîi copiii şi în 1949 adulţii, s-au simţit mult mai bine faţă de alte ţări. Ei au fost trimişi în 7 ţări. În unele dintre ele, de exemplu în Polonia, Cehoslovacia, Uzbekistan, populaţiile locale nici măcar nu auziseră de greci, erau într-un mediu total străin. Pe când în România existau deja comunităţi de greci, oameni care erau bilingvi, puteau să se facă înţeleşi, se simţeau mai apropiaţi de Grecia. Unii dintre cei 28.000 de copii evacuaţi după războiul civil au ajuns în RDG. Să ne imaginăm ce şoc au avut acei copii, mai mari de vârstă şi mai pregătiţi, aşa cum ceruseră germanii, pentru a nu avea probleme: să auzi acasă tot timpul despre germani, despre fascişti, şi după aceea să mergi acolo şi să auzi limba germană. Cei care au ajuns în România au fost mai norocoşi, cel puţin în prima fază. Războiul civil a avut loc în zona de nord a Greciei, în zona muntoasă, unde existau foarte multe familii de aromâni. Printre aceşti copii au fost şi copii de aromâni care au jucat şi rolul de translatori. Şi acei copilaşi mai înţelegeau câte ceva şi pentru ei a fost mai uşor pentru că au învăţat limba română mai uşor decât ceilalţi.”

Mulţi greci comunişti vor pleca în exil spre România. Politica negocierilor câştigase în faţa ideilor şi aşteptărilor.

5 May 2014