Radio România Internațional

Tag: razboiul rece

  • NATO, 75 de ani de istorie

    NATO, 75 de ani de istorie

    La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, ecuația internațională de putere tindea să ia o formă previzibilă. Deși fuseseră aliați, acum învingători, sovieticii se conturau tot mai mult ca un pol de putere, într-o lume bipolară, în opoziție cu Vestul capitalist, americanii, francezii și britanicii. La începutul războiului, sovieticii fuseseră aliați cu Germania lui Hitler, aflată în plină expansiune spre toate colțurile Europei. Când începe războiul, la 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată și de germani, și de sovietici, conform înțelegerilor dintre ei. Numai că, în 1941, Hitler a rupt alianța cu Uniunea Sovietică și a făcut ce știa el mai bine, a invadat-o.

    Sfârșitul războiului găsește URSS în tabăra aliaților, cu pierderi uriașe dar și cu un avans uriaș al Armatei Roșii, care ocupase Berlinul. Churchill îi recunoaște lui Stalin această parte a Europei ocupată de sovietici, în iluzorii procente de echilibru, de care Moscova nu a ținut niciodată cont. În 1949, lucrurile erau deja clare, Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia și o parte din Germania erau în ”lagărul” comunist, supuse și exploatate de URSS.

    În 1948, se declanșează blocada Berlinului, situație care explică foarte clar ce se întâmpla în acel moment și ce avea să vină. În acest context, țările capitaliste decid să pună un funcțiune un mecanism comun de apărare, care să respecte independența fiecărui membru. Mai întâi, cinci țări din Vestul Europei semnaseră un astfel de tratat, la Bruxelles, în 1948.

    Importantă era, însă, implicarea americanilor în securitatea Vechiului Continent astfel că, la Washington, la 4 aprilie 1949, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord. Documentul făcea ca atacul împotriva unuia dintre membri să fie un atac împotriva tuturor semnatarilor. Din primele cuvinte ale Tratatului se menționează că părțile se angajează să rezolve orice dispută internațională numai prin mijloace pașnice. De fiecare dată se face referire la Charta ONU, la principiile și mecanismele acesteia, care vorbeau tot de pace și eliminarea războiului din relațiile între state. Semnatarii din 1949 erau țări din Nordul Atlanticului, Statele Unite și Canada, de pe malul american, iar din Europa: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Portugalia.

    În timpul Războiului Rece, celor 12 state fondatoare ale NATO li s-au alăturat Grecia și Turcia, în același timp, în 1952, Germania Federală, în 1955 și Spania, în 1982, după revenirea democrației în această țară. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, sau, pe scurt, ca în engleză, NATO, a fost un factor puternic de echilibru în vremea Războiului Rece, când bipolaritatea era provocată de ideologie, în vremurile de după căderea comunismului, când pericole de alt gen au apărut pe scena internațională, și astăzi, când vechi pretenții imperiale sunt promovate la Moscova.

    Căderea comunismului în Europa de Est, în 1989, a adus o schimbare extraordinară în istoria NATO: țările din fosta tabără comunistă, sub control sovietic, puteau deveni, la rândul lor, membre NATO. Ele fuseseră, oficial până în 1991, membre ale Tratatului sau Pactului de la Varșovia. Această organizație militară a statelor comuniste a fost o replică la adresa NATO. Mai exact, ea a fost creată în 1955, când Germania, stat democratic occidental, a devenit membră cu drepturi depline a NATO. România a aderat la NATO în urmă cu două decenii, în 2004.

    Depunerea la Washington a instrumentului de aderare și ridicare pe catargul NATO a drapelului României au avut loc în preajma aniversării de 55 de ani a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. În prezent, NATO are 32 de membri. Ultimele valuri de aderare au adus în Alianță țări din peninsula balcanică, respectiv, din peninsula scandinavă. Aderarea Finlandei, anul trecut, și a Suediei, chiar în acest an, au fost decizii de urgență, adoptate în condițiile războiului Rusiei împotriva Ucrainei.

  • Zidul Berlinului – 60 de ani

    Zidul Berlinului – 60 de ani

    Povestea începe cu uimirea oamenilor din Berlin când, în dimineața zilei de 13 august 1961, au văzut că soldații est-germani ridicaseră un gard de sârmă ghimpată pe acolo pe unde li se spusese că ar începe o altă țară. Ca de obicei, fotografiile spun mult mai mult: oamenii râd, tinerii sunt puși pe glume, un jurnalist filmează, alții fotografiază. În fața lor, dincolo de gard, soldații estici par ceva mai serioși, dar nu foarte mult. Chiar așa, cum să faci o graniță prin mijlocul unui oraș, peste noapte?! Frontiera exista, însă, de la sfârșitul ultimului război mondial, când armata sovietică ocupase Berlinul, dând lovitura finală jocului nebun al lui Hitler.



    Capitala inamicului avea să fie împărțită în patru sectoare, pentru cei patru învingători: sovieticii și americanii, britanicii și francezii. Odată încheiate luptele, s-a declanșat războiul rece, pentru stăpânirea ideologică a lumii. Astfel, în timp ce partea Germaniei aflată sub stăpânirea celor trei puteri vestice, nord-atlantice, s-a constituit într-un stat capitalist, părții estice, unde se afla Armata Roșie, i s-a rezervat comunismul, ca întregului Est european. În esență, este confirmarea principiului agreat de Stalin și Churchill, privind împărțirea Europei încă dinaintea încheierii războiului.



    Cele două state germane se constituiseră, de facto, încă din 1949, iar timp de 12 ani Berlinul scăpase de divizarea efectivă. Totuși, Berlinul de Vest a fost de la început o enclavă în spațiul est-german și trecuse printr-o blocadă, la scurt timp de la război. Ridicarea unui zid, ca o graniță ce poate fi trecută doar prin locuri autorizate, a fost, se pare, ideea liderilor est-germani, care se plângeau că se scurg pe acolo alimentele subvenționate de regimul comunist. Prin Berlin se desfășurau și tot felul de schimburi informale dar pe sovietici se pare că nu îi deranja acest aspect.



    La 13 august 1961, gardul de sârmă ghimpată nu părea amenințător dar, treptat, el a ajuns un sistem îngrozitor de izolare strictă. Zidul efectiv a ajuns să fie o placă de beton rezistent, de vreo trei metri înălțime, având partea de sus rotunjită, pentru a împiedica mâna omului să se agațe de marginea sa. Până la acest zid, însă, era imposibil de ajuns. El era urmat, în paralel, pe toată lungimea sa, de mai multe benzi de siguranță, cu nisip sau alte materiale în care s-ar fi imprimat orice urme, un rând de proiectoare aprinse tot timpul, un rând de turnuri de observație, zone de patrulare, cu câini sau în mașini militare, alte rânduri de sârmă ghimpată sau grilaje, și iar o zonă de protecție imposibil de trecut. Granița trasă prin mijlocul orașului a tăiat străzi, case, biserici și cimitire, dar mai ales a zdrobit vieți și destine.



    Prima victimă a venit la numai 10 zile de la fatidica zi de 13 în care s-a născut Zidul, și după alte două zile un om a fost împușcat pentru că încerca să treacă înot în Vest. Tocmai fusese semnat ordinul de împușcare a celor care mai încercau să treacă Zidul Berlinului. Se apreciază că peste 5 mii de oameni au reușit, totuși, să treacă în Berlinul de Vest iar aproape 200, copii sau chiar mai în vârstă, au fost omorâți. Memoria reține cazuri de mare dramatism, într-o perioadă în care țările Estului european, printre care și România, erau izolate cu forța de restul lumii, mai ales de Occident.



    Zidul Berlinului a fost un simbol al Războiului Rece, o imagine clară și vie a ce însemna regimul comunist pentru popoarele aflate sub dominația acestei ideologii. A fost un simbol puternic, reprezentând lumea împărțită între două mari puteri, de ideologii diferite. Practic, orice frontieră a unui stat comunist era un zid impenetrabil, orice cetățean est-european sau sovietic era înconjurat de un Zid al Berlinului care îl ținea izolat de tot ce se întâmpla în lume.



    Zidul Berlinului a căzut în 1989, când s-a prăbușit și sistemul comunist din Estul Europei. A fost momentul căderii acestor ”ziduri al Berlinului” ce au ținut închiși în țările lor, sute de milioane de oameni din Estul Europei. La 9 noiembrie 1989, Zidul de la Berlin a fost luat cu asalt de germanii din ambele părți, marcând sfârșitul diviziunii și al regimului comunist în Germania. Românii mai aveau de trecut o lună și o Revoluție pentru a scăpa de comunism.




  • Europa a marcat 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului și de la încheierea Războiului Rece

    Europa a marcat 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului și de la încheierea Războiului Rece

    În urmă cu 30 de ani, întreaga lume asista cu uimire
    la căderea Zidului Berlinului, fără îndoială cel mai cunoscut simbol al Europei
    postbelice divizate, ce a marcat încheierea de facto a Războiului Rece și
    începutul sfârșitului pentru Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Sfârșitul
    aparent al conflictului ideologic aflat la baza Războiului Rece a impulsionat
    un val de democratizare care începuse, de fapt, la nivel global în timpul
    anilor 1970.



    La 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului,
    declinul democratic înregistrat în Europa este simptomatic pentru o tendință
    mai amplă la nivel mondial, surprinsă de Freedom House: în 2018, raportul Freedom
    in the World 2019 a semnalat cel de-al 13-lea an consecutiv de regres sub
    aspectul libertății globale, concluzionând că democrația este în declin.


    Cu toate acestea, predicția sumbră privind
    triumful autoritarismului iliberal nu este cu nimic mai inevitabilă decât era,
    în urmă cu trei decenii, triumful democrației liberale. Și este de datoria
    Uniunii Europene, prin puterea sa normativă, să își asume sarcina deloc ușoară
    de a împiedica concretizarea celui mai rău scenariu în acest caz.


    Link: http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2019/12/newsletter_nov_2019_en_final.pdf


  • NATO, 70 de ani grei

    NATO, 70 de ani grei

    Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a
    împlinit 70 de ani, mai întâi într-o mare discreţie, apoi cu poziţii foarte
    acute între membrii organizaţiei. În aprilie 1949, mai multe democraţii
    occidentale, europene sau nord americane, SUA şi Canada, mai exact, semnau
    Tratatul Nord Atlantic sau Tratatul de la Washington, un acord de apărare
    comună. Omenirea tocmai încheiase un război mondial, al doilea în mai puţin de
    o jumătate de secol. În timp ce societatea făcea eforturi să se refacă,
    politica internaţională construia o nouă paradigmă, o lume bipolară, cu o
    confruntare rece peste tot pe glob.

    Foştii aliaţi se grupau acum în blocuri
    ideologice din ce în ce mai evidente şi mai dure. Nu era un război clasic,
    ucigător, ci o concurenţă pe toate planurile. A fost numit Războiul rece în
    timp ce armele se dezvoltaseră până la capacitatea de a distruge de mai multe
    ori întregul glob pământesc. Alinaţa nord-atlantică nu a fost un club liniştit,
    lipsit de probleme până la actuala sa vârstă, de şapte decenii. Nu au lipsit
    crizele interne, poziţii singulare luate de unii dintre membrii, iar
    confruntarea externă, mai ales cu blocul economic şi strategic constituit de
    ţările comuniste în jurul Moscovei, a cunoscut momente extrem de periculoase.
    În 1989, la patru decenii de existenţă a NATO, liderul reformist al blocului
    comunist, Mihail Gorbaciov îşi propune să lase NATO fără inamic şi lansează o
    politică de deschidere şi comunicare, chiar colaborare, fără precedent, care
    uimeşte şi astăzi. În acelaşi an, sistemul comunist se prăbuşeşte, cu fiecare
    stat est-european pe rând.


    Peste alţi doi ani şi Uniunea Sovietică dispare ca
    actor internaţional, lăsând în urmă 15 urmaşi cu diferite mărimi şi puteri.
    Este momentul în care se putea spune că NATO a câştigat în confuntarea cu
    Tratatul de la Varşovia, organizaţia similară de apărare comună constituită de
    ţările comuniste, sub scutul propus de Uniunea Sovietică. Începe un moment
    inedit pentru întreaga omenire, când sistemul de forţe internaţional cu două
    mari centre dispare sub această formă clasică, moment când democraţia pare să
    aibă drum drept de a se instala în întreaga lume, Au trecut 30 de ani de atunci
    şi, din această pesrspectivă, se poate discuta mult despre cele întâmplate în
    tot acest timp.


    Una dintre problemele nou aparute, după căderea comunismului, a fost ceea ce aveam să numim extinderea NATO. La început s-a vorbit despre relațiile Organizației cu noile democrații est-europene, apoi s-a vorbit direct de o evoluție incredibila: aderarea foștilor inamici la NATO. Toate acestea sunt istorie, acum, dar în urma cu 25 de ani era o schimbare esențială în relațiile internaționale și în ecuația de securitate a lumii. In 1999 și 2004, fostele țări comuniste și chiar republicile baltice foste sovietice devin membre cu drepturi depline ale NATO. In prezent, Albania, Slovenia, Croația și Muntenegru, state balcani și, ultimele trei, din fosta Iugoslavie, și-au marcat evoluțiile postcomuniste prin aderarea la organizația nord-atlantică. Si ajungem chiar în zilele noastre, când asistăm la confruntări acide între aliați, cu diferențe de opinii și de poziții.

    Un subiect sensibil este straniul joc al Turciei, care taie curentul unei baze americane, legendare încă de pe vremea războiului rece, cumpără un sistem militar din afara NATO și se întoarce cu armele împotriva unui aliat important al aliaților din timpul luptei cu ISIS. Întâlnirea la nivel foarte înalt de la Londra a fost mai degrabă un scenariu de mesaje transmise de forțele zilei, decât o întâlnire aniversară între prieteni. Reuniunea a fost precedată de luări de poziție ce anunțau clar ce avea să urmeze.

    Dacă președintele Macron vorbea chiar de moartea clinică a Alianței, Donald Trump insistă ca in clubul țărilor ce alocă 2 la sută din PIB pentru Apărare să fie toți membrii NATO. Românii și-au dorit dintotdeauna să fie prezenți pe scena internațională alături de democrațiile occidentale. Pentru ei a fost inventată formula ce vorbește de o apartenență de facto la Alianță, când România a trimis forțe în operațiunea din Afganistan, deși nu fusese invitată să adere la primul val. In prezent, România este una dintre nu foarte multele țări care alocă Apărării celebra cifră de 2% și în care apartenența la NATO se bucură de o susținere masivă.