Radio România Internațional

Tag: razboiul ruso-turc

  • Basarabia 205

    Basarabia 205

    Primul război ruso-turc al
    secolului al 19-lea din lunga serie de conflicte dintre cele două imperii
    începea în 1806 şi se va purta timp de 6 ani, până în 1812. Finalul său, pentru
    românii din Moldova, avea să fie unul tragic. Ţara era ruptă în două prin
    anexarea de către Rusia a părţii de est, cea dintre râurile Prut şi Nistru, care va purta numele de
    Basarabia. Vechea rivalitate ruso-turcă şi planurile trupelor franceze de a se
    deplasa în estul Europei aveau să complice relaţiile europene din regiune.
    Napoleon I, prin acordul de la Tilsit din 1807, era de acord ca Rusia să ocupe
    principatele române Moldova şi Muntenia în caz de victorie asupra turcilor.


    Tratatul
    de pace a fost încheiat la Bucureşti în celebrul han al negustorului armean Manuc,
    pe 28 mai 1812, şi consfinţea anexarea Basarabiei de către Rusia. L-am întrebat
    pe istoricul Andrei Cuşco de la Universitatea din Chişinău care a fost cadrul
    european care a făcut ca anul 1812 să fie o turnură extrem de importantă în
    istoria românilor moldoveni: Este evident că vorbim despre ruperea
    în două a Principatului Moldovei. Este important să subliniem că acea anexare
    are loc într-un moment foarte critic pentru Imperiul rus, şi anume contextul
    pregătirii invaziei napoleoniene. Astfel că, războiul ruso-turc, care se
    prelungise timp de 6 ani, începuse în 1806, trebuia încheiat urgent. Aceea a
    fost prioritatea care explică de ce avem azi acea desfăşurare a evenimentelor.
    De fapt, planurile iniţiale ale Imperiului rus erau mult mai ambiţioase, şi
    anume era vorba despre anexarea ambelor principate române. Aceea fusese miza de
    la care pornise împăratul Alexandru I în negocierile sale cu Napoleon înainte
    de 1812. Mai târziu, s-a convenit că doar Moldova urma să-i revină Rusiei.
    Către primăvara anului 1812, ruşii erau gata să cedeze, având în vedere că
    evenimentele se precipitau, şi să anexeze doar Moldova, însă până la Siret.


    De la
    pretenţiile maximale de dinainte de conflict, de a îngloba cele două principate
    române Moldova şi Muntenia, ruşii le-a redus numai la Moldova, pe care dodată
    cu derularea evenimentelor le-au ajustat numai la estul Moldovei. Andrei Cuşco: De ce a devenit Prutul
    graniţă până la urmă? Deoarece instrucţiunile date de împăratul Alexandru I
    plenipotenţiarilor săi, şi anume la început lui Mihail Kutuzov, viitorul
    feldmareşal şi unul dintre învingătorii lui Napoleon, şi mai târziu amiralului
    Ciceagov, sosit la Bucureşti după încheierea păcii, spuneau explicit că Prutul
    era ultima limită teritorială la care ruşii ar fi consimţit. Pe 28 mai 1812
    avem, ca urmare a păcii de la Bucureşti, apariţia unei noi regiuni care încă nu
    se numea Basarabia. În primul an de stăpânire rusă, ea se numea, pur şi simplu,
    Moldova de dincolo
    de Nistru, din perspectiva rusă, evident, şi care nu avea niciun precedent,
    nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere geografic, nici
    teritorial. După cum bine se ştie, Basarabia fusese doar numele regiunii sudice, a Bugeacului, ocupat de
    tătari până în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.


    Unii
    istorici afirmă, pe baza documentelor, că pierderea Basarabiei poate fi pusă pe
    seama inabilităţilor negociatorilor otomani. Dacă aceştia ar fi tărăgănat
    semnarea păcii, ruşii nu ar mai fi anexat nici măcar Basarabia. L-am întrebat
    pe Andrei Cuşco dacă această teorie este credibilă: Se discută foarte des că dacă, de exemplu, sultanul otoman
    ar mai fi aşteptat câteva luni până la invazia lui Napoleon, poate că s-ar fi
    evitat ruperea Principatului Moldovei în două. Eu vreau să spun că nu se poate
    răspunde direct la această întrebare, dar pot să spun că alternativele erau
    multiple. Ceea ce s-a petrecut a fost doar una dintre alternativele posibile.
    Am spus deja că anexarea întregii Moldove era intenţia iniţială a împăratului
    Rusiei. Putem specula, luând în calcul acele alternative, ce s-ar fi întâmplat
    dacă ruşii ar fi anexat întreaga Moldovă? Nu este exclus ca întregul proiect
    naţional românesc să nu se fi cristalizat în formula pe care o cunoaştem azi.


    Rusia
    era în plină expansiune către toate direcţiile geografice şi avântul ei nu
    putea fi oprit. Andrei Cuşco afirmă că, în ciuda marilor transformări care au
    urmat pentru românii basarabeni, se poate observa şi o parte bună în tot acel
    rău imens produs prin pacea de la Bucureşti şi anexarea Basarabiei: Este foarte puţin probabil ca
    ruşii să se fi oprit la Nistru, era limita pe care deja o atinseseră în 1792.
    Această versiune a evenimentelor a creat o dilemă pentru elitele, mai puţin
    pentru populaţia din teritoriu. De atunci încolo, restul Moldovei a mers în
    direcţia unirii cu Muntenia tocmai ca o contrapondere faţă de Rusia. Cumva,
    anexiunea din 1812 a grăbit proiectul de unire a principatelor Munteniei şi
    Moldovei, şi din acest punct de vedere avem o consecinţă pozitivă. Dar din
    punctul de vedere al basarabenilor sigur că această versiune a desfăşurării
    evenimentelor a creat noi şi dificile complicaţii.


    Anexarea
    Basarabiei de către Rusia a dus la o decuplare a ei de istoria românilor de
    dincolo de Prut. Cu toate că până în 1828 Basarabia s-a bucurat de autonomie şi
    în anii 1830 legăturile între cele două maluri ale Prutului au continuat să
    existe, către anul 1848 Basarabia era pe deplin integrată în Rusia.

  • Independenţa României, după 140 de ani

    Independenţa României, după 140 de ani


    Pe 10 mai 1877, România îşi proclama independenţa, fiind una dintre cele 20 de ţări de pe harta Europei cu acest statut. Independenţa a fost efectul unei conjuncturi internaţionale, dar şi al eforturilor de mai mult de 50 de ani pe care întreaga societate românească le-a depus. Ea a venit în urma unui război, a celui ruso-turc din 1877-1878, la care a participat din plin şi armata română. Împreună cu istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea “Spiru Haret” din Bucureşti am refăcut cadrul internaţional, european, al anilor de dinainte de război: “Cadrul internaţional a fost trasat de mai multă vreme în sensul că în 1875 a izbucnit o răscoală în Bosnia-Herţegovina, şi ulterior în Bulgaria, împotriva stăpânirii otomane, devenită foarte dură prin fiscalitatea ei. Înăbuşirea cumplită a răscoalei a determinat, prin etape succesive, luarea de garanţii din partea marilor puteri ale Europei şi a îndemnat Rusia să pornească războiul împotriva Imperiului otoman. Se ştia foarte bine că acel război se va termina cu victoria ruşilor, ei erau favoriţii, dar pentru Rusia unul din obiective era recuperarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Iar guvernul român care urma să le cedeze îşi asuma din partea opoziţiei acuzaţia de “trădător de neam şi ţară”. Aici era situaţia cea mai complicată pentru România. Titu Maiorescu spunea că numai guvernul liberal era în stare să treacă printr-o asemenea tulburare şi partidul liberal să rămână unul puternic.”



    România nu are o Declaraţie de Independenţă scrisă şi nici o Proclamaţie formală. L-am întrebat pe Sorin Cristescu de ce nu are România un astfel de act fondator? “Aşa au gândit regia cei de atunci. Pe 9 mai trebuia să se răspundă la o interpelare în Parlament. Totul a fost frumos aranjat, a fost o interpelare la Senat, una la Camera Deputaţilor, iar ministrul de externe urma să răspundă interpelărilor, cel care şi semnase Convenţia româno-rusă, Mihail Kogălniceanu, cel care urma să-şi asume tot acel oprobriu al pierderii celor trei judeţe. A doua zi, pe 10 mai, ziua în care se împlineau 11 ani de la venirea lui Carol la Bucureşti, a avut loc proclamarea oficială a independenţei, de fapt o sărbătorire oficială a independenţei. Ulterior, istoriografia comunistă s-a legat de acel 9 mai pentru a-l separa de 10 mai şi să devină o sărbătoare de sine-stătătoare. A fost cea mai durabilă realizare a acelei istoriografii, “durabil” în sens negativ. Fără dubii, independenţa a fost proclamată şi sărbătorită pe 10 mai 1877.”



    A fost România pregătită pentru războiul care a urmat? Sorin Cristescu: “Judecând evenimentele în perspectivă, sigur că era o pregătire greu de imaginat pentru o ţară cu un potenţial şi un buget limitate, 100 de milioane de lei venituri şi 100 de milioane de lei cheltuieli. Dar independenţa fusese obiectivul lui Carol încă de la venirea lui pe tronul de la Bucureşti. Avuseseră loc o serie de pregătiri, se cumpăraseră tunuri nemţeşti Krupp, prima baterie de tunuri a cumpărat-o domnitorul din banii lui, din caseta personală. Dar, în mod clar, cu greu putem vorbi despre o pregătire temeinică, reală. Însă era o stare de spirit cu totul ieşită din comun, cu totul deosebită, aşa cum observă rapoartele austro-ungare. Ele spuneau despre Carol I că era ca un cal care dădea cu copita în pământ, nerăbdător să pornească la luptă, şi că visa la coroana de rege. La cererea reprezentantului diplomatic austro-ungar ca România să lupte de partea turcilor împotriva ruşilor, Carol a răspuns că era cu neputinţă aşa ceva. Turcii se purtaseră urât cu românii de când venise el în România. Decizia de a lupta de partea turcilor ar fi fost impopulară, pe când în luarea unei decizii de a lupta împotriva turcilor ar fi avut toată ţara de partea lui. Deci, starea de spirit era cu totul specială.”



    România a obţinut independenţa în urma războiului din 1877-1878 şi provincia Dobrogea. Sorin Cristescu crede că, per total, România a ieşit câştigată: “Dobrogea a fost primită la schimb, contra celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Se putea primi mai mult dacă liderii români ar fi dat cele trei judeţe cu semnătură că erau de acord cu schimbul. S-ar fi primit şi Cadrilaterul şi unele cetăţi de pe malul drept al Dunării. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, s-a primit numai Dobrogea de azi. Însă nu se putea da semnătură pentru cele trei judeţe din sudul Basarabiei: dacă România ar fi recunoscut că nu mai avea treabă cu cele trei judeţe primite în 1856 la Congresul european de la Paris, ce drept ar mai fi avut să revendice întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru răpit de Rusia în 1812, adică toată Basarabia? Categoric, România a ieşit bine obţinând o regiune, e drept că aridă, mult prea puţin fertilă, dar cu o deschidere la mare care avea să schimbe complet istoria economică şi politică a României. Din acest punct de vedere, războiul din 1877-1878 a fost o reuşită şi era o etapă de neevitat, fără alte opţiuni, în toată istoria României.”



    În 140 de ani de independenţă, România a trecut prin perioade importante de transformări: a cunoscut regimuri politice democratice şi totalitare şi a experimentat câteva modele de dezvoltare economică. Independenţa câştigată cu mari sacrificii în ultimul sfert al secolului al 19-lea rămâne încă o valoare de referinţă a statului român, juridică şi simbolică.