Tag: Regele Carol al II-lea

Puţine personalităţi din istoria României şi-au atras atâta antipatie aşa cum şi-a atras regele Carol al II-lea, şi mai puţine au dezvoltat uri atât de viscerale. În lumea politică el a fost repudiat atât de figuri marcante ale democraţiei române, cum a fost Iuliu Maniu, cât şi de extrema dreaptă. Regele Carol al II-lea a fost o persoană orgolioasă şi autoritară şi efectele stilului de conducere nu s-au lăsat aşteptate. La sfârşitul unui deceniu de domnie, între 1930 şi 1940, România lui Carol al II-lea era în agonie, amputată de teritorii din est, din vest şi din sud.

Carol al II-lea a intrat în conflict chiar şi cu membri ai familiei sale. Unul dintre aceştia a fost fratele său, principele Nicolae. Al patrulea copil al cuplului Ferdinand şi Maria, Nicolae a fost botezat de însuşi ţarul Rusiei Nicolae al II-lea, cel care avea să fie lichidat de regimul bolşevic în 1918. Deşi a fost educat ca un prinţ capabil să ocupe tronul României dacă ar fi fost cazul, Nicolae a refuzat constant să se implice în a-şi asuma aceasta misiune, deşi ocaziile nu au lipsit. Istoricul Ioan Scurtu a arătat că una dintre caracteristicile principelui Nicolae a fost lipsa sa de orice veleitate în a deveni monarh: ”Principele Nicolae era al doilea băiat din cei şase copii născuţi de principesa Maria, viitoarea regină, în căsătoria ei cu regele Ferdinand. Principele Nicolae nu avea veleităţi de rege, nici chiar atunci când s-a discutat ideea primului ministru Marghiloman ca principele Niicolae să fie proclamat moştenitor al tronului, aşa cum a fost în 1918 când Carol s-a căsătorit cu Zizi Lambrino şi a fost pe punctul de a fi exclus din rândul familiei regale. Apoi, chiar în perioada regenţei, în 1927-1930, regina Maria propunea ca principele Nicolae să fie ales prim-regent în aşa fel încât el să fie conducătorul de fapt al Casei Regale. Dar, cum spuneam, principele Nicolae nu a avut asemenea veleităţi.”

În familie, fraţii se ceartă adesea, aceasta fiind valabil şi pentru familiile regale. În cazul rivalităţii dintre Carol şi Nicolae, istoricul Ioan Scurtu a găsit două explicaţii. Prima ar fi orgoliul lui Carol ca toţi din jurul său să-i datoreze supunere oarbă în toate privinţele, chiar şi în acelea care priveau alegerile personale şi în cele sentimentale: ”În 6 iunie 1930 când Carol a venit în ţară din exilul său autoimpus, principele Nicolae l-a primit cu braţele deschise, l-a îmbrăţişat la palatul Cotroceni urând-i bun venit. Cred că motivaţia conflictului se găseşte într-o chestiune de ordin subiectiv, şi anume căsătoria principelui Nicolae cu o persoană care nu făcea parte din familiile regale, şi acest fapt nu era îngăduit de statutul Casei Regale. Carol a căutat să-l aducă pe Nicolae pe calea cea dreaptă”, deşi el însuşi trăia cu Elena Lupescu, care nici vorbă să facă parte dintr-o familie domnitoare, dar cu care totuşi nu s-a căsătorit. Nicolae s-a căsătorit cu Ioana Dolete-Săveanu în decembrie 1931. La sugestia lui Carol, ministrul de interne Constantin Argetoianu a cerut primarului localităţii Tohani, locul unde a avut loc căsătoria, să aducă registrul de căsătorii, împreună cu notarul, şi l-a pus pe acesta din urmă să copieze tot registrul cu toate căsătoriile încheiate, mai puţin cea dintre principele Nicolae şi Ioana Săveanu.”

Cealaltă sursă a rivalităţii dintre cei doi fraţi a fost simpatia politică a mezinului. Ioan Scurtu crede că aceasta a avut o pondere mai însemnată în întreţinerea conflictului de către Carol: ”A doua cauză a conflictului se datorează opţiunilor politice ale lui Nicolae. El s-a apropiat de Mişcarea Legionară care ţinuse în aprilie 1936 un congres la care s-au constituit echipe ale morţii care urmau să lichideze o seamă de adversari politici, între care şi Elena Lupescu. Cum aceasta nu-l agreea pe principele Nicolae, evident că nu dorea să discute nici cu soţia acestuia. Pentru a forţa nota, principele Nicolae a făcut nişte gesturi de simpatie faţă de legionari. În acest context, Mişcare Legionară a difuzat un manifest în care îl elogia pe principele Nicolae care luase atitudine împotriva duduiei” considerată o pacoste” pentru ţară. Peste un an, în aprilie 1937, din iniţiativa lui Carol al II-lea, a avut loc un Consiliu de Coroană care a decis eliminarea principelui Nicolae din rândul membrilor familiei domnitoare. Era o chestiune destul de delicată pentru că el era acuzat de faptul că se căsătorise cu o pesoană care nu aparţinea familiior domnitoare, cu alte cuvinte încălcase statutul Casei Regale.”

Sfîşitul războiului va însemna şi sfîrşitul dinastiei române, regele Carol al II-lea fiind deja în exil din 1940, acolo unde vor veni şi ceilalţi membri ai familiei regale. În conflictul cu fratele său mai vârstnic, Nicolae a fost cel care a cedat primul şi tot el a fost cel care i-a întins mâna împăcării. Ioan Scurtu: ”Deşi a fost eliminat, deşi Carol a avut o atitudine extrem de negativă faţă de el, principele Nicolae a fost singurul membru al familiei regale care a participat la funeraliile regelui Carol al II-lea, ceea ce nu a făcut fiul său Mihai şi nici surorile sau alte rude foarte apropiate. Principele Nicolae a fost un personaj interesant al politicii româneşti care nu a râvnit să-i ia locul lui Carol, să devină el rege al României, dar e adevărat că n-a suportat ca Elena Lupescu să se implice în viaţa politică.”

Rivalitatea dintre regele Carol al II-lea şi principele Nicolae nu a mers atât de departe ca aceea dintre rege şi Corneliu Codreanu de exemplu, liderul Gărzii de Fier, care s-a terminat cu asasinarea lui Codreanu. Dar capriciosul rege nu s-a ferit să folosească chiar şi împotriva fratelui toate şiretlicurile pentru a-şi impune voinţa.