Radio România Internațional

Tag: regim

  • Uniunea Europeană și situația din Siria

    Uniunea Europeană și situația din Siria

    La 13 ani de la declanșarea crizei siriene, precipitarea evenimentelor care a dus la căderea regimului lui Bashar al-Assad preocupă întreaga comunitate internațională. Dintre grupările insurgente implicate în războiul civil sirian, rebelii Hayat Tahrir al-Sham sau Armata de Eliberare a Levantului au fost cei care au cucerit capitala Damasc și au forțat plecarea președintelui sirian.

    ”Căderea regimului Assad este un moment istoric pentru poporul sirian”, afirmă într-un comunicat înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate Kaja Kallas.

    ”Acesta a îndurat suferințe imense și a demonstrat o reziliență extraordinară în căutarea demnității, a libertății și justiției. Gândurile noastre se îndreaptă către toate victimele regimului Assad și către toate pierderile generate de conflictuil sirian”, a mai notat oficialul european.

    Îndemnul Uniunii Europene pentru toți actorii implicați în conflict este acela de a reunifica și stabiliza țara, a restaura justiția și a asigura predictibilitatea. Apelul instituțiilor europene este evitarea oricăror violențe, protejarea civililor și punerea în aplicare a legislației internaționale pentru cauze umanitare.

    Anouar El Anouni, purtător de cuvânt al Comisiei Europene pentru afaceri externe și politica de securitate, a precizat atenția pe care o are blocul european în protejarea civililor.

    ”Uniunea Europeană continuă să urmărească foarte îndeaproape evoluțiile din Siria. Uniunea Europeană este extrem de îngrijorată de situația de pe teren, în special în ceea ce privește siguranța civililor, și îndemnăm toate grupările armate să respecte dreptul internațional umanitar în toate circumstanțele.

    Voi reitera poziția Consiliului European în concluziile noastre, conform căreia numai un proces politic în conformitate cu Rezoluția 2254 a Consiliului de Securitate al ONU va permite sirienilor să trăiască în pace și securitate.

    În ceea ce privește punctul referitor la grupul HTS, permiteți-mi să vă reamintesc încă o dată că nu există alternativă la o soluție politică în legătură cu rezoluția Consiliului de Securitate pe care am citat-o. Și, în cele din urmă, în ceea ce privește cele mai recente evoluții de pe teren, împărtășim cu partenerii noștri din G7 preocuparea cu privire la rolul stabilizatorilor, al grupărilor armate în lumina dimensiunii regionale și transfrontaliere.”

  • Regimul armelor şi muniţiilor

    Regimul armelor şi muniţiilor

    În România,
    cetăţenilor străini le sunt interzise, în general, deţinerea, portul şi
    folosirea armelor letale şi muniţiilor aferente. Aceştia au obligaţia de a le
    depune la punctele de control de la trecerea frontierei, în cazul în care au
    arme de acest tip asupra lor, urmând a le fi înapoiate la părăsirea ţării. Doar
    însoţitorii delegaţiilor străine la nivelul şefilor de stat sau de guvern,
    precum şi militarii care efectuează vizite oficiale în România pot deţine şi
    folosi armament letal în timpul şederii în ţara noastră.

    Totodată, membrii
    misiunilor diplomatice, cei ai oficiilor consulare şi ai reprezentanţelor
    organizaţiilor internaţionale în România pot deţine armament, pe bază de
    reciprocitate, putând fi scutiţi de obligaţia de a obţine, din partea Poliţiei
    Române, autorizaţia pentru deţinerea de arme de foc şi muniţii. Pe de altă
    parte, cetăţenii străini pot introduce în România arme neletale deţinute legal,
    numai după obţinerea unei autorizaţii care este acordată dacă solicitantul a
    împlinit vârsta de 18 ani şi motivează, în scris, necesitatea introducerii
    respectivei arme pe teritoriul ţării noastre.

    Cetăţenii străini care vin în
    România pentru practicarea vânătorii trebuie să prezinte, la trecerea
    frontierei, dovada calităţii de vânător din partea asociaţiei în care sunt
    membri, precum şi o aprobare scrisă,
    sub formă de invitaţie, telex sau fax, din partea Direcţiei Silvice a judeţului
    pe raza căruia va avea loc vânătoarea sau a Asociaţiei Generale a Vânătorilor
    şi Pescarilor Sportivi din România.

    În cazul persoanelor care practică tirul,
    este necesară o invitaţie din partea organizatorilor competiţiei la care
    participă, respectiv Federaţia Română de Tir sau Federaţia Română de Schi şi
    Biatlon.

    Să notăm şi că armele de vânătoare, de tir, precum şi armele de
    panoplie aflate asupra călătorilor în tranzit prin România, declarate în
    prealabil politiştilor de frontieră, sunt sigilate, la intrarea în ţară, de
    către personalul vamal. Pe durata tranzitării României, călătorilor le este
    interzis să înstrăineze armele şi muniţiile sau să rupă sigiliile aplicate. În
    toate cazurile, este necesar şi un aviz de introducere a armelor în ţară, care
    este acordat cetăţenilor străini de către Inspectoratul General al Poliţiei de
    Frontieră.



    Pe
    de altă parte, cetăţenii străini care au reşedinţa sau domiciliul în România
    pot fi autorizaţi să procure numai arme de vânătoare, de tir sau de colecţie.
    Totodată, cetăţenii străini care călătoresc în Romania pe baza unei vize de
    scurtă şedere şi cei care beneficiază de scutire de la obligativitatea acestei
    vize pot fi autorizaţi să procure din România numai arme de vânătoare, de tir
    sau de colecţie, în vederea scoaterii acestora din ţară.

  • Un război etern

    Un război etern

    Războiul dintre nordul şi sudul peninsulei Coreea
    a început în 1950 şi nu s-a
    încheiat, până în prezent. Lucrurile s-au schimbat radical de atunci, în
    întreaga lume, dar nu şi în partea nordică şi comunistă a insulei. Totuşi,
    regimul comunist a evoluat şi el de la vremurile leninist-staliniste de la
    sfârşitul celui de al doilea război mondial dar numai spre zone de teribilă
    patologie a tiraniei. Istoria situaţiei din Coreea are şi ea aceeaşi vârstă.
    Când se încheia al doilea război mondial şi se puneau bazele războiului
    ideologic rece, peninsula coreeană a căzut la mijloc între sovietici şi
    americani. Şi a rămas împărţită, jumătate sub un regim comunist, iar partea de
    sud cu o societate capitalistă. Până în 1950, cele două jumătăţi îşi
    edificaseră identitatea astfel că, în acel an, erau gata de confruntare.
    Atunci, insurgenţii comunişti ce stăpâneau Nordul, au trecut peste linia de
    demarcaţie stabilită pe paralela de 38 de grade, încercând să ocupe şi sudul
    peninsulei.

    După o serie de atacuri şi contratacuri, soldate cu uriaşe
    pierderi, nord-coreenii, susţinuţi masiv de chinezi, şi coreenii din sud, de
    asemenea, sprijiniţi de o coaliţie internaţională a ONU, bazată pe trupele
    americane, au revenit la linia iniţială de demarcaţie, semnând un armistiţiu.
    Înţelgerea provizorie din 1953 a pus capăt luptelor dar nu a fost urmată de un
    tratat clar de pace. Tehnic, avem de a face cu cel mai lung armistiţiu din
    istoria acestei noţiuni, şi el continuă şi astăzi. Doar două lucruri îl pot
    opri, fie semnarea unui tratat de pace, căreia nimeni nu îi dă vreo şansă, fie revenirea la starea de război deschis, de
    care mulţi se tem. Se tem pentru că regimul nord-coreean, iniţial un regim de
    tip comunist, cu accente de tiranie asiatică, a ajuns la forme criminale, care
    nu mai au nevoie de vreo ideologie. În ciuda izolării extreme a societăţii
    nord-coreene, reuşim să avem veşti despre starea reală a vieţii în acest uriaş
    lagăr, cu 24 de milioane de oameni închişi. Iar veştile sunt dramatice, vorbesc
    de foamete extremă, de stare precară a vieţii, de restricţii crunte, de
    reglementări stricte ale comportamentului, de intromisiunea totală a statului
    comunist în viaţa oamenilor. Pe de altă parte, liderul suprem al coreenilor, nepotul
    celui care a dat viaţă acestui regim, al treilea pe tronul acestei republici,
    după tatăl şi bunicul său, deci după o succesiune de tip monarhic.

    Tot ştirile
    cu greu obţinute de acolo vorbesc de idei şi decizii de-a dreptul demente ale
    noului Stăpân absolut, cu execuţii ale apropiaţilor şi toane dintre cele mai
    ciudate. Comportamentul acestui regim a fost tratat cu umor de comunitatea
    internaţională dar niciodată nu s-a pierdut din vedere pericolul pe care îl
    reprezintă potenţialul inclusiv nuclear al Phenianului. Retorica regimului este
    de asemenea una foarte belicoasă, cu ameninţări şi enfaze ce pot deveni
    periculoase. Recent, peisajul a arătat din nou a război, cu tiruri intense
    peste linia de demarcaţie. Cunoscătorii istoriei atrag atenţia că astfel de
    acţiuni sunt obişnuite în cazul Coreii, că bombardamentele reciproce nu produc
    victime sau pagube, că sunt mai mult o retorică la un volum foarte înalt şi
    amintesc de avertismentele foarte serioase sau chiar ultimative pe care China
    le adresa Taiwanului secesionist. Dincolo de imaginile înspăimântătoare cu
    tiruri peste linia subţire a unui armistiţiu extrem de vechi, rămâne
    imprevizibilitatea unui regim care bate recordurile greu de imaginat ale
    totalitarismului şi arbitrariului, ale opoziţiei la tot ce se întâmplă în afara
    limtelor acestui spaţiu de o neagră autarhie. În general, nici glume despre
    Coreea de Nord nu se mai fac.

  • Regimul armelor şi muniţiilor

    Regimul armelor şi muniţiilor

    În România,
    cetăţenilor străini le sunt interzise, în general, deţinerea, portul şi
    folosirea armelor letale şi muniţiilor aferente. Aceştia au obligaţia de a le
    depune la punctele de control de la trecerea frontierei, în cazul în care au
    arme de acest tip asupra lor, urmând a le fi înapoiate la părăsirea ţării. Doar
    însoţitorii delegaţiilor străine la nivelul şefilor de stat sau de guvern,
    precum şi militarii care efectuează vizite oficiale în România pot deţine şi
    folosi armament letal în timpul şederii în ţara noastră. Totodată, membrii
    misiunilor diplomatice, cei ai oficiilor consulare şi ai reprezentanţelor
    organizaţiilor internaţionale în România pot deţine armament, pe bază de
    reciprocitate, putând fi scutiţi de obligaţia de a obţine, din partea Poliţiei
    Române, autorizaţia pentru deţinerea de arme de foc şi muniţii.

    Pe de altă
    parte, cetăţenii străini pot introduce în România arme neletale deţinute legal,
    numai după obţinerea unei autorizaţii care este acordată dacă solicitantul a
    împlinit vârsta de 18 ani şi motivează, în scris, necesitatea introducerii
    respectivei arme pe teritoriul ţării noastre. Cetăţenii străini care vin în
    România pentru practicarea vânătorii trebuie să prezinte, la trecerea
    frontierei, dovada calităţii de vânător din partea asociaţiei în care sunt
    membri, precum şi o aprobare scrisă,
    sub formă de invitaţie, telex sau fax, din partea Direcţiei Silvice a judeţului
    pe raza căruia va avea loc vânătoarea sau a Asociaţiei Generale a Vânătorilor
    şi Pescarilor Sportivi din România. În cazul persoanelor care practică tirul,
    este necesară o invitaţie din partea organizatorilor competiţiei la care
    participă, respectiv Federaţia Română de Tir sau Federaţia Română de Schi şi
    Biatlon. Să notăm şi că armele de vânătoare, de tir, precum şi armele de
    panoplie aflate asupra călătorilor în tranzit prin România, declarate în
    prealabil politiştilor de frontieră, sunt sigilate, la intrarea în ţară, de către
    personalul vamal. Pe durata tranzitării României, călătorilor le este interzis
    să înstrăineze armele şi muniţiile sau să rupă sigiliile aplicate. În toate
    cazurile, este necesar şi un aviz de introducere a armelor în ţară, care este
    acordat cetăţenilor străini de către Inspectoratul General al Poliţiei de
    Frontieră.



    Pe
    de altă parte, cetăţenii străini care au reşedinţa sau domiciliul în România
    pot fi autorizaţi să procure numai arme de vânătoare, de tir sau de colecţie.
    Totodată, cetăţenii străini care călătoresc în Romania pe baza unei vize de
    scurtă şedere şi cei care beneficiază de scutire de la obligativitatea acestei
    vize pot fi autorizaţi să procure din România numai arme de vânătoare, de tir
    sau de colecţie, în vederea scoaterii acestora din ţară.

  • Acum 50 de ani, Ceauşescu

    Acum 50 de ani, Ceauşescu

    În martie 1965, murea Gheorghe Gheroghiu-Dej, liderul comuniltilor români în perioada preluării puterii, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, cu sprijinul sovieticilor. Avea 64 de ani şi se crede că boala accelerată care i-a adus sfârşitul a fost şi ea provocată de sovietici, supăraţi de orientarea independentă a lui Gheorghiu-Dej. Succesiunea nu fusese perfect reglată astfel că alegerea unui tânăr de 47 de ani, câţi avea atunci Ceauşescu, a fost o surpriză pentru unii dintre vechii lideri comunişti de la Bucureşti. Despre ceilalţi se spune că l-au ales în mod special pe Nicolae Ceauşescu, fiecare sperând să îl manipuleze cu uşurinţă. Împlinirea a 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului comunist şi a României a trecut total neobservată, multe alte probleme, interne, europene sau chiar internaţionale având prioritate în interesul românilor. La scurt timp după ce a fost ales, în martie 1965, în fruntea Partidului Comunist Român, unic şi deţinător al puterii absolute în România, Nicolae Ceauşescu s-a arătat tot mai hotărât să instaureze un regim personal tot mai dictatorial. Deşi tânăr, Ceauşescu făcuse politică în timpul regimului capitalist şi nu era legat de Moscova.



    În anii 60 s-a arătat pus pe deschidere pro-occidentală şi a câştigat enorm când, la numai 3 ani de la instalare, în 1968, s-a opus invadării Cehoslovaciei de către armatele statelor comuniste partenere, din Tratatul de la Varşovia. Ceauşescu a organizat o mare adunare la Bucureşti, unde s-au spus lucruri dure la adresa sovieticilor, în lumina acţiunii armate împotriva unui stat partener cum era Cehoslovacia. Se poate considera că se temea să nu păţească acelaşi lucru şi căuta sprijinul internaţional. Poziţia lui de atunci a avut un uriaş succes, punându-i la picioare opinia publică românească, dispusă să vadă în tânărul lider, un reformator pe care şi-l dorea dar nu-l zărise decât în Ungaria şi Cehoslovacia. Iar pe plan extern, se pare că ţările occidentale erau dispuse ca, în caz de invazie sovietică, să nu mai admită să se întâmple ce se petrecuse în trecut, la Berlin, Budapesta sau Praga, să nu mai lase primăverile” estice să fie înăbuşite. Urmează o deschidere fără precedent, Ceauşescu este prietenul liderilor occidentali dar şi al despoţilor orientali, face împrumuturi de la marile organisme internaţionale capitaliste şi nu de la sovietici, caută petrol în alte părţi, de unde alimentează de asemenea, vesticii, face dizidenţă în cadrul taberei comuniste şi îşi consolidează imaginea. Minunea a durat cam 7 ani, până a descoperit savoarea cultului fără limite al personalităţii maxime în viaţă, promovat la Beijing şi la Phenian şi a vrut şi el. Situaţia din România se degradează accelerat, din toate punctele de vedere. Adâncirea în paranoia comunistă se îmbină cu criza mondială astfel că România se închide tot mai mult, cheltuielile de orice fel, inclusiv cele necesare populaţiei, se reduc drastic, valuta se duce prioritar la efortul de plată a împrumuturilor anterioare. Cultul personalităţii se transformă într-o dictatură bicefală, soţia lui Nicolae Ceauşescu devenind numărul 2 peste tot.



    Anii 80 înseamnă pentru români o situaţie disperată, cu nivelul de viaţă prăbuşit la toate capitolele, cu un cult înnebunitor al personalităţii soţilor Ceauşescu, cu o poziţie internaţională dezastruoasă. Pe scurt, românii nu au ce mânca, tremură de frig în propriile case, sănătatea este lipsită de medicamente străine, plecarea din ţară, defintiv sau doar cu scop turistic, este imposibilă, şi în tot acest timp sunt obligaţi să asculte sau de-a dreptul să cânte condiţiile minunate de viaţă pe care Elena şi Nicolae Ceauşescu le-au oferit cu generozitate poporului român. În decembrie 1989, omenirea asista la prăbuşirea, ca într-un domino, a regimurilor comuniste din Europa. Ceauşescu era ultimul care, la 22 decembrie 1989, cădea sub presiunea demonstranţilor, dintre care mulţi au plătit cu viaţa. Şi cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu avea să fie executat sumar, în decembrie 1989, la 3 zile de la înlăturarea şi arestarea lor. România şi-a revenit greu din dictatura lui Ceauşescu iar după 25 de ani, pentru mulţi, din fericire, Epoca lor de aur nu mai înseamnă nimic.

  • Academia de Studii Social-Politice ”Ştefan Gheorghiu”

    Academia de Studii Social-Politice ”Ştefan Gheorghiu”

    Comunismul a fost prima doctrină, regim politic şi organizare societală care a pretins că se fundamentează numai pe cunoaşterea raţională. Pentru aceasta, tot ce nu se încadra preceptelor sale trebuia să dispară. Aflarea adevărului pe care trebuia să se construiască noua societate, cunoaşterea şi cercetarea trebuiau regândite. Astfel, a apărut Academia de Ştiinţe Social-Politice ”Ştefan Gheorghiu”, pe scurt, Academia ”Ştefan Gheorghiu”, instituţie de învăţământ superior care pregătea cadre politice pentru intenţiile regimului.



    Înfiinţată pe 21 martie 1945 de către PCR sub denumirea de ”Universitatea Muncitorească a PCR”, instituţia era menită să paraziteze conceptul tradiţional de universitate şi să destabilizeze statutul de intelectual. Numele ”Ştefan Gheorghiu” a fost dat în memoria unui fost militant socialist din secolul al 19-lea. Revitalizarea sa din 1971 a fost un răspuns pe care regimul comunist trebuia să-l dea capitalismului concurent, aşa cum afirma istoricul Cosmin Popa de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.


    ”Crearea Academiei de Ştiinţe Sociale, de la începutul anilor 1970, poate fi tratată ca un simptom al turnurii către conservatorism a regimului comunist din România. A fost şi un semnal evident al faptului că partidul şi liderul său au dorit să reinstaureze un anumit tip de primat ideologic. Schimbările masive în structurile de putere, reinstaurarea conducerii colective şi a democraţiei interne de partid, continuarea proceselor de reformă în scopul de a găsi răspunsuri la provocările dinamicului capitalism, sunt evoluţii caracteristice tuturor statelor comuniste în anii 1960-1970.”



    Regimul comunist din România a suferit de la început de lipsa de legitimitate şi de refuzul intelectualilor celor mai valoroşi de a colabora cu el după 1945. La jumătatea anilor 1960, deschiderea sa către intelectuali a fost o ofertă pe care mulţi n-au refuzat-o. Cosmin Popa:


    ”Sfîrşitul anilor 1960 a reprezentat în viziunea teoretică a lui Nicolae Ceauşescu şi momentul în care se puteau contabiliza succesele eforturilor în relaţia cu intelectualitatea. Într-un discurs ţinut cu ocazia unei consfătuiri a cadrelor din educaţie şi cercetare, în septembrie 1969, menită să detalieze şi să rafineze mesajele lansate de Ceauşescu însuşi de la tribuna Congresului al X-lea, Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Central al PCR, arăta că dihotomia intelectualitate nouă şi intelectualitate veche era depăşită. România avea, arăta el, o intelectualitate sudată provenită în majoritatea ei din rândurile muncitorilor. Discursul dădea o serie de chei de interpretare a politicii partidului în ceea ce priveşte specificul comunimului românesc: relaţia partidului cu intelectualitatea şi principiile de organizare a sistemului de educaţie şi cercetare. Acesta pornea de la premisa corectă potrivit căreia se conştientiza foarte bine că societatea se află în mijlocul unei revoluţii ştiinţifice care creştea ponderea politică a intelectualităţii. Creşterea ponderii şi importanţa intelectualităţii atrăgeau şi o modificare a instituţiilor de administrare ideologică a acestei intelectualităţi deoarece de succesul demersurilor ei depindea construcţia comunismului.”



    Pe 3 octombrie 1971, era dată hotărârea Comitetului Executiv al Comitetul Central al P.C.R. cu privire la organizarea Academiei pentru învăţământ social-politic şi perfecţionarea cadrelor de conducere ”Ştefan Gheorghiu” de pe lângă C.C. al P.C.R. Neîncrederea regimului în munca ideologică a instituţiilor tradiţionale de cercetare a dus la creşterea rolului Academiei ”Ştefan Gheorghiu”. Un pretext a fost că instituţiile tradiţionale nu desfăşurau o activitate aproape de realitatea economică. Cosmin Popa:


    ”Controlul ideologic al ştiinţelor sociale nu era miza principală a acestor demersuri. De altfel, nimeni nu se îndoia de eficienţa pîrghiilor de ghidaj şi control asupra intelectualităţii existente deja în instituţii. Ceea ce vizau iniţial liderii partidului era creşterea gradului de profesionalizare a responsabililor politici şi o mai eficientă cheltuire a resurselor. În principal, economiştii au fost vizaţi în repetate rânduri de criticile lui Nicolae Ceauşescu şi ale tuturor celor însărcinaţi cu propaganda. Regimul se considera îndeajuns de consolidat pentru a nu mai insista asupra dimensiunii coercitive a controlului ideologic. Partidul începea să se simtă stânjenit în dinamismul său de formele burgheze de organizare a cercetării şi de consacrare profesională. Tributare modelului revolut al intelectualului decuplat de la viaţa reală, în opinia lui Ceauşescu vechile instituţii nu coborau în realitate, nu răspundeau rapid nevoilor generate de impetuoasa dezvoltare economică. Pe deasupra, mai dădeau uneori bătăi de cap şi celor de la propagandă şi agitaţie.”



    În ciuda ambiţiilor regimului de a o face universitate de elită, Academia ”Ştefan Gheorghiu” a fost percepută de specialişti ca o unealtă a regimului. Până la prăbuşirea comunismului, ea nu şi-a putut depăşi condiţia de instituţie a aparatului represiv şi a dispărut imediat după revoluţia din decembrie 1989.

  • Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea PCR în 1965, la celebrul Congres al IX-lea. A fost perceput ca un ”lup tânăr”, gata de schimbare şi de reparare a greşelilor trecutului şi astfel a primit susţinerea activiştilor mai vechi din partid. A pozat într-un reformist şi a avut un succes colosal în urma atitudinii sale din timpul Primăverii de la Praga. Prin impunerea unui stil personal de conducere, Ceauşescu a încercat să ducă o politică de transparenţă decizională părând receptiv la doleanţele şi opinia omului obişnuit exprimate prin scrisori. Prin aceasta, Ceauşescu trebuia să fie diferit de predecesorul său Dej, ”Stalinul” României.



    Deşi la început a avut o doză de autentic, în final aceasta s-a dovedit o strategie de legitimare a propriului despotism. Şi tocmai prin această aparenţă de autenticitate a reuşit regimul Ceauşescu să-şi atragă aderenţa oamenilor obişnuiţi. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti crede că strategia lui Ceauşescu de la începutul conducerii sale a fost construirea unei identităţi prin care se dorea disocierea explicită de un trecut compromiţător. Ea a cercetat relaţia regimului Ceauşescu cu cetăţenii aşa cum reiese din petiţiile şi adresele cetăţenilor, documente clasate în 3 categorii: scrisorile-invitaţie, cererile sau memoriile de reabilitare şi cererile de adeziune la partid.


    ”Prima categorie a fost o consecinţă directă a introducerii decretului pentru reglementarea întreruperii sarcinii din octombrie 1966 şi a celui din ianuarie 1967 prin care se acorda o indemnizaţie de 1000 lei lunar mamelor care urmau să nască cel de-al treilea copil. Suma se acorda şi pentru următorii născuţi fiind adeseori suplimentate în cazul familiilor numeroase. Planul de 4 copii pentru fiecare familie, dar mai ales indemnizaţia promisă, produc o cantitate impresionantă de scrisori. O nouă reprezentaţie se reorganizează pe fondul regândirii politicii nataliste şi a interzicerii avorturilor. Scrisorile-invitaţie relevă imensa bucurie a naşterii unui nou copil, dar şi situaţia economică precară a celor mai mulţi dintre petenţi. Aceste documente ascund drame cu care familiile din România se confruntau. Implicarea chiar şi mediatizată a liderului creează solidarităţi şi proiectează o nouă imagine a secretarului general: frate, tată iubitor, părinte protector. Nicolae Ceauşescu este invitat să asiste la evenimente importante din viaţa cetăţenilor cum sunt nunţile, botezurile sau tăierile de moţ. Cei care vor să-l sensibilizeze îşi botează copiii cu numele Nicolae sau organizează petrecerile de botez în jurul zilei de 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu.”



    Reabilitarea celor care suferiseră pe vremea regimului lui Dej a fost un alt punct forte al noii politici de legitimare a lui Ceauşescu. Mioara Anton. ”Plenara din aprilie 1968 a provocat un val de cereri şi memorii pentru revizuirea şi îndreptarea unor abuzuri cărora le căzuseră victime foşti membri ai partidului, simpli cetăţeni sau foşti lucrători ai aparatului de securitate sau al apărării. Comisiile de revizuire analizează atât culpele politice, cât şi pe cele de ordin penal. Cele mai multe dintre cereri plasează abuzurile aparatului de securitate între anii 1958-1959 pe fondul îngheţului ideologic. O altă generaţie de activişti şi membri de partid îşi construiesc în lumina plenarei din aprilie biografii ireproşabile. Istoria partidului se rescrie într-un nou context şi ea începe din perspectiva acestor scrisori după 1956. Petenţii cer recunoaşterea stagiilor de partid, acordarea de pensii, reincluderea în structurile de partid şi de stat, recunoaşterea vechimii profesionale şi obţinerea unor beneficiii explicite: pensii, case, acordarea unor grade superioare celor care proveneau din armată sau securitate. De limitele procesului de reabilitare se loveşte episcopul greco-catolic Alexandru Todea care într-o scrisoare adresată lui Ceauşescu pe 27 aprilie 1968 constata cu durere, amărăciune şi dezgust că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităţilor faţă de cazul său. Ceea ce nu ştia Alexandru Todea era că plenara nu-şi propusese să reconsidere şirul proceselor politice organizate în România după 1947.”



    Antirusismul funciar al românilor a fost cultivat la extrem de Ceauşescu începând cu 1968 şi a fost o piatră de temelie al comportamentului său politic de până la căderea sa din 1989. Mioara Anton. ”Emoţia din august 1968 a provocat o puternică reacţie antisovietică în rândul oamenilor obişnuiţi care au interpretat intervenţia din Cehoslovacia ca pe o potenţială agresiune împotriva României. Rusu Mihai, controlor tehnic, sugera organizarea unei subscripţii publice pentru cumpărarea de avioane şi tancuri astfel încât ţara să poată fi mai bine apărată. Un anonim îşi declara uimirea faţă de gestul invaziei Cehoslovaciei şi-l asigura pe secretarul general că toţi muncitorii din RSR sunt strâns uniţi în jurul partidului făcând zid de granit împotrivba oricărui duşman care ar încerca să încalce . Scrisorile oamenilor obişnuiţi, anonime sau semnate, venite din cele mai diverse medii sociale, îl plasează pe Ceauşescu, în marea lor majoritate, în galeria de eroi ai neamului care au scris pagini strălucite prin rezistenţa lor în faţa ameninţărilor externe.”



    Regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu a devenit, începând cu 1974, unul total opus faţă de aparenţele din anii 1965-1971. A devenit din ce în ce mai despotic şi semăna din ce în ce mai mult cu regimul stalinist, esenţa comunismului, cel de care intenţionase cu atâta elan să se despartă.

  • Siria – momente decisive

    Siria – momente decisive

    În materie de politică internaţională, criza siriană s-a impus, fără îndoială, în faţa unor dosare consacrate, cum sunt programele nucleare iranian şi nord-coreean şi procesul de pace israelo-palestinian. Era şi greu să fie altfel, din moment ce violenţelor din Siria le-au căzut victime, într-o estimare aparţinând Naţiunilor Unite, peste 100 de mii de personae. La acestea se adaugă numărul uriaş al refugiaţilor, de ordinul milioanelor. După ce aproape doi ani şi jumatate, cât a trecut de la debutul conflictului, i s-a reproşat că a avut poziţii mai degrabă moderate, neadaptate la intensitatea luptelor de pe străzile oraşelor siriene, comunitatea internationala a decis să schimbe foaia în raport cu regimul lui Bashar al-Assad.



    Recurgerea la arme chimice a provocat indignare în rândul cancelariilor occidentale, care, însă, au opinii divergente în privinţa modului în care trebuie gestionat, de acum înainte, dosarul sirian. Pentru SUA şi Franta, privite ca artizanele unei potenţiale intervenţii militare, diplomaţia nu mai este prima opţiune, susţin analiştii de politică externă.



    În cazul SUA, deşi îşi doreşte cu ardoare o astfel de intervenţie armată, preşedintele Barack Obama stă, ca de atâtea ori în chestiuni vitale, la mâna Congresului. Ea însăşi sceptică în privinţa răspunsului, considerat crucial, administraţia Obama duce, în aceste zile, o uriaşă campanie mediatică, prin care încearcă să smulgă votul indecişilor din Congres. În paralel, secretarul de stat american, John Kerry, face un turneu european, în căutare de membri ai coalitiei militare care ar urma să intervină în Siria. Alte cancelarii occidentale, cum este, de exemplu, Berlinul, au anunţat, în schimb, că aşteaptă rezultatele finale ale anchetei ONU asupra atacului cu arme chimice pentru a-şi exprima un punct de vedere. De partea sa, Rusia, aliatul-cheie al puterii de la Damasc pe scena internaţională, rămâne intransigentă în opoziţia faţă de o operaţiune militară străină.



    În timp ce acţiunile sale au reuşit să polarizeze comunitatea internaţională, regimul sirian, sprijinit, pe teren, de mişcarea şiită libaneză Hezbollah, continuă, imperturbabil, să dialogheze doar militar cu Opoziţia. Prin atacul cu arme chimice, Bashar al-Assad a demonstrat, o dată în plus, că este dispus să faca orice sacrificii pentru a se mentine la conducerea ţării, consideră observatorii internaţionali.



    Pe de altă parte, apreciază aceştia, dintr-un lider autoritar, un profil obişnuit pentru o regiune cum este Orientul Mijlociu, Bashar al-Assad s-a transformat, în cei doi ani şi jumătate de conflict, într-unul totalitar, care se agaţă cu dinţii de putere. Şi asta fără să respecte cel mai elementar drept al Omului, cel la viaţă.

  • Stalin şi stalinismul

    Stalin şi stalinismul


    Pe 5 martie 1953 murea Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai sângeros criminal din istorie. Titlul nu i-a fost dat de adversari, ci de copleşitoarele dovezi ale crimelor făcute de regimul său. Despre un astfel de om se ştie totul. La 60 de ani de la moartea sa nu se mai pot spune multe, ci numai cuvinte care să ţină memoria trează. Deşi este parte a istoriei Uniunii Sovietice, prin impactul global a ceea ce a reprezentat aceasta între 1945 şi 1991, Stalin este parte a istoriei multor naţiuni. Din păcate, şi a istoriei românilor.




    Stalinismul este numele regimului de secol 20 sub care întreaga gândire politică din istoria umanităţii a denumit tirania: cea mai oribilă formă de guvernare politică în care principalele elemente sunt bunul plac al unui singur om şi teroarea. Stalinismul a dus pe cele mai înalte culmi practica tiraniei beneficiind însă de aprobarea pe care i-au dat-o indivizii si societatea, o aprobare care a însemnat orbirea în faţa ideologiei. Liviu Rotman, profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, a spus că ataşamentul celorlalţi la ideologie şi la persoana conducătorului, adică încarnarea ei, este explicaţia apariţiei şi supravieţuirii stalinismului: ”Aş vrea să arăt că în definirea tipului de regim comunist avem câteva abordări. Aveam abordarea din timpul lui Stalin, aceea că era cea mai înaltă formă a ideologiei comuniste şi a purităţii sale. Se vorbea de stalinism în sensul de scriitori stalinişti, istorici stalinişti, actori stalinişti, pictori stalinişti, activişti de partid stalinişti care dădea o notă de laudă, un omagiu. În general, însemna că ei erau comuniştii cei mai hotărâţi. Duri, dar plini de energie. Asta porneşte chiar de la Stalin, el şi-a luat acest pseudonim, în limba rusă stal înseamnă oţel. Ideea era că politica aceasta era dură, ca oţelul, dar dreaptă pentru îndeplinirea idealurilor comuniste.”




    Percepţia populară a stalinismului poate fi însă înşelătoare. Oricât ar funcţiona bunul plac al unui singur conducător, un tiran trebuie să fie credibil în faţa celor care îl susţin. Cu alte cuvinte, trebuie ca gîndirea sa politică să pară logică pentru cei care îl ascultă. Istoricul Cristian Vasile de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti a arătat în ce a constat gîndirea politică a lui Stalin: ”Erik Van Ree, un specialist în sistemul politic sovietic, a publicat o carte foarte importantă, Gândirea politică a lui Stalin. De ce este importantă? Pentru că Erik Van Ree a avut privilegiul să studieze în arhivele ruse un anumit tip de sursă istorică, un anumit tip de document. Şi anume însemnările de pe cărţile din biblioteca personală a lui Stalin, chiar însemnările personale ale lui Stalin, care sunt numeroase. Această sursă de informaţie este excelentă şi Erik Van Ree a exploatat-o foarte bine. Acest izvor a modificat cumva percepţia şi reprezentările despre Stalin şi stalinism, mai ales în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie. De unde s-a inspirat Stalin, care sunt sursele de inspiraţie ale gândirii sale politice? Van Ree crede că că se poate vorbi despre o gândire, de o coerenţă solidă a lui Stalin. Ce descoperă Van Ree? A fost o mare discuţie în istoriografia occidentală privind sursa prevalentă de idei a lui Stalin: tradiţia rusă autocratică, de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare ca modernizator, preluat şi de Stalin ca model, sau marxismul occidental, mişţcarea revoluţionară din Occident? Van Ree a descoperit că o sursă prevalentă a lui Stalin pare să fie tradiţia revoluţionară occidentală, tradiţia iacobină. Şi a şi găsit adnotări ale lui Stalin în acest sens, trecute desigur prin filtrul gîndirii leniniste.”




    Multe opinii exprimate după prăbuşirea comunismului au pus acest dezastru pe seama incapacităţilor liderilor sovietici de a implementa scrierile lui Marx. Liviu Rotman a ţinut să accentueze natura esenţial stalinistă a regimului comunist şi a imposibilităţii funcţionării sale în alte condiţii decât în cele ale tiraniei: ”Cred că Stalin, prin teroare, prin sistemul lui de politici, a însemnat poate cel mai pur comunism. În general, atunci când se va încerca ieşirea din clişeele staliniste, comunismul va începe, încă din perioada Hruşciov, să scârţâie, să nu mai poată să-şi îndeplinească menirea. De aceea, chiar sovieticii fac o revenire la stalinism în perioada Brejnev care, fără să anunţe public, încearcă să revină, dar nu ruseşte, la practicile staliniste. În ţările-satelit, între care şi România, această imagine a lui Stalin are de suferit, este criticată, statuile lui dispar. Dar aceasta e numai faţada, continuitatea comunismului cerea păstrarea, într-un fel sau altul, în mod diferit de la o ţară la alta, a stalinismului, pe tăcute. Spun aceasta deoarece când există aprecieri negative la adresa comunismului lui Stalin se referă la Stalin însuşi. Ca şi când comunismul poststalinist sau antestalinist ar fi fost mai uman, ar fi fost mai apropiat de natura omului, de mersul normal al istoriei.”




    Stalin şi stalinismul au constituit modele nu numai pentru societăţile cu deficit de democraţie. Şi în lumea democratică au existat simpatii pentru modul său de conducere, ceea ce a arătat că democraţia nu este un dat natural, care să funcţioneze fără sincope. Au existat Stalini mai mici şi mai mari care nu au fost mai prejos decât originalul. Dar adevărul, care nu este numai o noţiune filozofică, ci şi una istorică, a ieşit la suprafaţă, ca întotdeauna.