Mărturii ale deportaților și ale victimelor regimului totalitar-comunist din stânga Prutului în „Caravana amintirilor din Gulag”, o expoziție itinerantă organizată de Asociația pentru cultură și arte Arbor în perioada 9 – 19 iulie 2024. Interviu cu Victoria Nagy Vajda, președinte fondator ARBOR.
Tag: regim comunist
-
Refacerea României după război
Omenirea se reface greu după un război. În afara distrugerilor
materiale, oamenii trebuie să se vindece după traumele pierderilor celor dragi,
ceea ce necesită un timp mai îndelungat. Din fericire, mobilizarea pentru
înlăturarea urmărilor războiului și presiunea generațiilor care vin din urmă fac
ca până la urmă orice obstacol să fie depășit, în cele din urmă.
Dar
traumele războiului devin cu mult mai greu de trecut atunci când o societate
care încearcă să se vindece nu este așezată pe fundamente juste. Regimul
comunist instaurat pe Armata Roșie în toate țările Europei Centrale și de Est a
căutat să refacă societățile pe care le-a ocupat prin violență, prin reprimarea
celor care aveau o altă opinie. Așa s-a întâmplat și în România care s-a
refăcut mai greu decât orice altă țară neocupată de sovietici, deși a suferit
distrugeri de război mai reduse. La jumătatea anilor 1940, când totul era fluid
și oamenii încercau să-și refacă viețile, noul guvern comunist era depășit de
dificultățile administrării refacerii postbelice. Din cauza incapacităților
oamenilor fără experiență politică și administrativă puși în funcții pentru
obediența de care dădeau dovadă, guvernul a îngreunat considerabil și așa
marile dificultăți existente.
Principalele
lipsuri erau cele alimentare, încălzirea populației și mobilitatea urbană.
Ștefan Bârlea era un tânăr ca oricare altul, elev de liceu în anii 1940. Mai
târziu, avea să ajungă în ierarhia superioară de partid. Intervievat în 2002 de
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de
dificultățile cotidiene cu care se confruntau bucureștenii și, asemenea lor,
toți locuitorii marilor orașe. În
’46 începuse să existe probleme enorme cu aprovizionarea, de altfel din ’45. Era
o nenorocire cu transporturile, cu aprovizionarea, cu viaţa de zi cu zi,
combustibilii. În ’46 începuse să-şi dea drumul şi activitatea economică, aşa
cum era ea, capitalistă, cooperatistă, privată, că de stat nu mai vorbesc… Era
deja împinsă de la spate cu toate mijloacele şi locurile de muncă începuseră să
fie ocupate, toată populaţia fusese fugită în timpul războiului revenise la
matcă, şcolile funcţionau şi singurul lucru şi cel mai greu erau mijloacele de
transport. Era inimaginabil, eu spun numai în câteva cuvinte, dar cine a trăit
perioada respectivă a înţeles ce înseamnă urmările unui război.
Transportul public din București
constituia un tablou dezolant. Condițiile de călătorie erau greu de imaginat și
nu de puține ori se petreceau adevărate tragedii. Ștefan Bârlea. Tramvaiele circulau şi cu
oameni agăţaţi şi de tampoane şi de uşi, de scări. În ’45, o parte importantă
din lume, din oamenii Bucureştiului, fuseseră refugiaţi, și care au revenit după
aia. Până şi-au găsit oamenii locul şi s-a stabilizat activitatea a venit şi
iarna mai devreme. În ’45 se aştepta la tramvaie nu 5-10 minute, ci o jumătate
de oră până venea un tramvai. Erau puţine. Noi eram în cartierul Ghencea şi
făceam școala la Lazăr, în centru, mulţi copii din cartierul 13 septembrie
mergeau în centru. Trebuia să mă scol cu o oră-două înainte ca să pot să încerc
să prind un tramvai. Şi cum tramvaiul trecea prin fața casei noatre şi se
întorcea, capătul tramvaiului era la o staţie-două, luam tramvaiul invers, spre
capăt. Ajungeam acolo şi până ajungea la mine în staţie era deja plin. Mai
oprea o dată la Antiaeriană, iar de la stația Petre Ispirescu nu se mai putea sta
decât pe tampoane. Erau nişte table pe tampoane, pe tabla aia şedeau oamenii. Unii
au mai şi murit, au mai căzut de pe ele, s-au întâmplat fel de fel de
accidente, asta era ceva curent. Asta era problema numărul 1 a zilei, cum începeai
munca, școala şi aşa mai departe. Vara, nu mai spun că ne duceam şi pe jos de acasă,
din Ghencea, până la Lazăr, în centru. Şi ne întorceam tot pe jos.
Aprovizionarea cu alimente era și ea
o problemă extrem de dificl de rezolvat. Guvernul și autoritățile locale au
găsit soluția cartelelor pentru a face față blocajului existent, o soluție de
urgență, total nesatisfăcătoare. Ștefan Bârlea. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu pâine şi carne
situaţia era foarte grea. Se dădeau numai pe cartelă şi nenorocirea era că nu
venea nici carnea pentru cartelă. Pâinea mai venea, dar nici asta nu venea toată,
şi atunci închipuiţi-vă dumneavoastră că era o coadă imensă. Se scula lumea şi
la două-trei noaptea să se ducă să cumpere carne. Cea mai mare suferinţă care
am avut-o eu în viaţa mea a fost în momentul în care nu am putut să ne
înţelegem cu Ceauşescu şi a introdus nenorocitele alea de cartele şi norme de
aprovizonare de care România nu avea nicio nevoie. A fost ceva care a aruncat
România înapoi, adică la maturitate am simţit din nou vremurile copilăriei.
Ceaușescu a făcut asta, o prosite enormă: a spus că aveam o datorie externă
mare. Dar era mare relativ, de 12 sau 13 miliarde de dolari, era o datorie mult
mai modestă decât a ungurilor, a polonezilor şi a altora.
Refacerea materială a României după cel de-al
doilea război mondial a fost o mare piatră de încercare pe care societatea
românească a reușit cu greu s-o depășească. În condițiile existenței unui regim
politic democratic, fără presiunea aberantă a ideologiei comuniste, ea ar fi
trecut mult mai ușor peste ea. -
Mişcarea Goma
Samizdatul Ellenpontok (Contrapuncte), scris de
câţiva intelectuali maghiari în anii 1970, Aktionsgruppe Banat, mişcare de
protest a scriitorilor de limbă germană apărută tot în anii 1970, şi Mişcarea
Goma au fost cele mai importante forme de protest civic ale societăţii
româneşti împotriva regimului comunist. Mişcarea Goma a primit acest nume de la
romancierul Paul Goma, cel care a iniţiat protestul.
Paul
Goma s-a născut în 1935 în Republica Moldova de azi într-o familie de
învăţători, care s-au refugiat în România după ocuparea Basarabiei de către
URSS în 1944. A publicat 30 de volume de ficţiune şi memorialistică şi a fost
deţinut politic. Cristina Petrescu, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice
a Universităţii Bucureşti, spune că există o diferenţă între iniţiatorul
protestului şi cei care l-au sprijinit. Deja există această sintagmă, Mişcarea Goma, care circulă în scrierile
istorice, şi care reprezintă modul în care fost canonizat acest protest
colectiv. De fapt, această nefericită sintagmă corespunde definiţiei
Securităţii dată acestui grup. În acest caz, liniile grupului sunt puţin mai
complicate tocmai pentru că este un grup mult mai mare decât Ellenpontok sau
Aktionsgruppe Banat. Eu voi încerca să fac o uşoară reinterpretare a acestei
mişcări. În primul rând, voi diferenţia între cine a fost Goma, ca oponent
cultural faţă de regimul comunist şi care are parte de o anumită canonizare, şi
mişcarea Goma, care are o cu totul şi cu totul altă canonizare.
Relaţia
lui Goma cu regimul a fost una sinuoasă, mergând de la opoziţie radicală la
susţinerea sa, mai ales în 1968, când noul lider de la Bucureşti Nicolae
Ceauşescu a exprimat deschis opinia împotriva centrului lagărului socialist de
la Moscova. Cristina Petrescu. Noi
ne uităm la oponenţii regimului mereu urmărind dinamica relaţiilor dintre
oponent şi regim. Iar Goma are privilegiul de a fi unul dintre oponenţii de cea
mai lungă durată, cel mai andurant dintre ei, este chiar o performanţă printre
toţi cei care sunt cunoscuţi ca iniţiatori ai unor mişcări împotriva regimului.
El a început prin participarea la revoltele studenţilor din Bucureşti care au
început în acelaşi timp cu cele de la Budapesta din 1956. A devenit deţinut
politic, ulterior a avut domiciliul obligatoriu, după care este reintegrat în
Universitate. Există o încercare de a fi racolat ca informator care însă
eşuează, pentru ca în 1968 să ajungă, de bună voie, în partidul comunist, şi să
susţină regimul Ceauşescu, după cum el însuşi
mărturiseşte.
Cu
toate acestea, Goma a rămas un interlocutor imprevizibil şi incomod pentru
autorităţi. Cristina Petrescu susţine că liderul mişcării române pentru
drepturile omului a continuat să şicaneze regimul. Goma s-a remarcat prin faptul că în anii 1970 a fost un
vârf al nonconformismului în rândurile scriitorilor români pentru că este
primul care reuşeşte să publice undeva în afara României două volume care îi
fuseseră refuzate de cenzură. Unul dintre ele este pronunţat împotriva
regimului, este un volum în care vorbeşte despre deţinuţi obsedaţi de
libertate. Au avut mare succes pentru că au venit în momentul lui Soljeniţîn i se
traducea Arhipelagul Gulag în limbi de circulaţie internaţională, motiv pentru
care Goma este denumit Soljeniţîn român.
Goma reintră în conflict deschis cu
autorităţile comuniste în 1977 când semnează o scrisoare colectivă de protest
adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Belgrad din
acelaşi an şi difuzată la postul de radio Europa liberă. Scrisoarea era un
denunţ al încălcării drepturilor omului în România. Cristina Petrescu. Se ştie că Goma a fost
iniţiatorul mişcării pentru drepturile omului care a avut ca model Charta 77
din Cehoslovacia, după care Goma a încercat să fie cooptat de către regim, şi
parţial s-a reuşit aceasta, dacă ne uităm la articolele pe care el le publică
până este arestat. Aflat în închisoare, retractează foarte mult din poziţiile
exprimate, este în final eliberat datorită presiunii internaţionale pentru a
ajunge să fie expulzat şi deveni unul dintre membrii marcaţi ai exilului
democratic până în 1989. Rămâne un personaj controversat şi după 1989 mai ales
datorită poziţiilor pe care le-a luat în privinţa sovietizării Basarabiei. Am
să conchid şi am să spun că, în mare măsură, Paul Goma este un erou uitat al
istoriei noastre recente, tocmai că nu şi-a găsit un loc potrivit.
Aşa s-a
născut Mişcarea Goma, care a cuprins în total 430 de persoane care au avut
legături cu Bărbosul, numele de cod dat de Securitate lui Goma. Printre
numele cele mai importante care au susţinut demersul lui Goma au fost criticul
literar Ion Negoiţescu, medicul psihiatru Ion Vianu şi muncitorul Vasile
Paraschiv. Dintre aceştia, 186 au obţinut paşaport pentru emigrare după ce
mişcarea a fost reprimată. Cristina Petrescu. Mişcarea Goma este descrisă ca unul dintre momentele
culminante de mobilizare împotriva fostului regim comunist. O mişcare care a
atins aproape 200 de susţinători, ceea ce reprezintă un număr comparabil cu al
susţinătorilor Chartei 77. Dar cele două mişcări au urmat traiectorii complet
diferite. În timp ce mişcarea Goma a luat sfârşit odată cu arestarea lui,
Charta 77 a supravieţuit regimului comunist şi a dat Cehoslovaciei şi Cehiei un
preşedinte după căderea comunismului.
Pe 1 aprilie 1977 Paul Goma este arestat şi în
acelaşi an, pe 20 noiembrie 1977, lui, soţiei şi copilului le-a fost retrasă
cetăţenia română şi au fost expulzaţi din România. Au ajuns la Paris unde au
cerut azil politic, însă Goma nu a dorit să ceară cetăţenia franceză. Ca o
reparaţie, regimul de după 1989 i-a redat oponentului cetăţenia română. -
28 de ani de la Revoluţia Română
Desparţirea violentă de
regimul comunist, în urmă cu 28 de ani, şi amprenta nefastă pe care acesta a
lăsat-o, timp de patru decenii, pe destinul României revin pregnant pe retina
opiniei publice la fiecare final de an. Prevestite de căderea Zidului
Berlinului şi de disoluţia regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de
Est, înlăturarea cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceaşescu şi divorţul
definitiv al României de comunism nu au fost deloc facile.În fiecare an,
Parlamentul de la Bucureşti, ca entitate fundamentală în arhitectura
instituţională a României democratice, ţine o şedinta solemnă în memoria celor
peste 1.100 de victime ale represiunii defunctului regim. Seria discursurilor
din plenul reunit al Legislativului a fost deschisă de vicepreşedintele
Comisiei parlamentare a revoluţionarilor, deputatul social-democrat Adrian Paul
Radu: Faptele şi momentele unice ale Revoluţiei începute la
Timişoara, evocate acum, sunt doar câteva fragmente ale unui adevar istoric
despre care noi suntem datori să vorbim. Să-l facem cunoscut generaţiilor
tinere, din respect pentru eroii Revoluţiei, cu o pledoarie pentru neuitare.La rându-i, senatorul liberal Marcel Velea a declarat că memoria eroilor
Revoluţiei trebuie respectată. Marcel Velea: Revoluţia Româna a
învins frica, a învins regimul şi a ridicat o naţiune liberă. Sacrificiul a
născut democraţia. Aplaudăm forţa naţiunii noastre, hotărârea şi curajul de a
lupta pentru demnitatea umană, civică, şi pentru drepturile noastre
inalienabile.Un alt senator, Vlad Alexandrescu, de la USR, a
spus că lupta pentru o Românie europeană reprezintă omagiul adus eroilor
Revoluţiei. Vlad Alexandrescu: Libertatea, democraţia
constituţională, statul de drept, justiţia independentă, integritatea şi
responsabilitatea în exercitarea puterii sunt valorile pentru care trebuie să
luptăm în continuare în România, pentru a onora cu adevărat Revoluţia din
decembrie, Revoluţia noastra.La
Bucureşti, şi nu doar, au avut loc mai multe ceremonii religioase şi au fost
depuse coroane de flori în Piaţa Universităţii – percepută ca simbol al luptei
împotriva comunismului – şi la Cimitirul Eroii Revoluţiei. Pentru Radio
România, unul dintre participanţi a declarat: Mi-am pierdut baiatul
în vârstă de 19 ani şi jumătate. Va rămâne veşnic această durere. Ei au început
ceva, dar noi n-am continuat. Manifestări
similare au fost organizate la sediile Radioului şi Televiziunii publice,
instituţii media cu un rol major în decembrie ’89. -
Revoluţia din 1989 la Radio România
De la înfiinţarea sa din 1928, Radiodifuziunea Română nu
a lipsit de la niciun eveniment important din istoria României. Regi,
politicieni, oameni de cultură, artişti, oameni obişnuiţi au apărut în faţa
microfonului radioului pentru a le vorbi românilor despre semnificaţia
momentelor la care asistau. Radiodifuziunea Română nu putea lipsi nici de la
derularea revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, moment pe care l-a trăit
la cote emoţionale maxime.
Radiodifuziunea
şi televiziunea, mai târziu, au fost considerate instituţii-cheie ale statului
în transmiterea de mesaje către populaţie. Din păcate, Radio România a devenit
un instrument de propagandă grosolană în mânile regimului comunist după
ocupaţia ţării de către armata sovietică şi instalarea prin forţă a regimului
comunist. În anii 1980, atât la radio, cât şi la televiziune regimul promova un
cult al personalităţii cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu de o exasperantă vulgaritate.
În afara lipsurilor cronice de zi cu zi, cultul personalităţii era cel mai greu
de suportat pentru imensa majoritate a românilor.
Pe 16
decembrie 1989, oamenii din Timişoara au ieşit în stradă pentru libertate şi
înlăturarea regimului opresiv comunist care timp de 45 de ani adusese dezastrul
economic şi tragedii umane. După reprimarea sângeroasă a demonstraţiilor
timişorenilor, pe 21 decembrie bucureştenii adunaţi în stradă la un miting de
susţinere a lui Nicolae Ceauşescu s-au întors împotriva sa. Începea, astfel,
cel mai grandios moment al istoriei celei de-a doua jumătăţi a secolului 20.
În
arhiva Radiodifuziunii Române, documentele sonore au păstrat o emoţie publică
uriaşă. Vocile, ale oamenilor obişnuiţi şi ale jurnaliştilor, sunt cele ale
unor oameni exaltaţi de schimbarea de 180 de grade a situaţiei, de la disperare
şi închiderea orizontului speranţelor la exuberanţă şi eliberare şi renaştere.
Între 22 şi 25 decembrie 1989 a existat o bucurie nemărginită a românilor care
îşi redobândeau libertatea, o bucurie pe care Radio România a înregistrat-o
pentru totdeauna. O bucurie care începea pe 22 decembrie 1989 în jurul orelor
12,30, o bucurie care transpare şi din incoerenţa şi agitaţia care îi
cuprinsese pe toţi cei care intrau în studiourile de radio. Eugen Dichiseanu,
fotoreporter la ziarul Scânteia al Partidului Comunist Român, a fost cel care
a vorbit printre primii la microfonul eliberat al Radio România. Trăiască România! Trăiască
România liberă! Dragi oameni, dragi români! Îmi este imposibil să redau în
cuvinte ce văd. Nu credeam, până acum câteva clipe nu credeam, să pot trăi, să
aud, să văd mai ales şi să vă traduc într-un cuvânt ce-am putut vedea astăzi,
acum, şi ce străluceşte în ochii tuturor colegilor mei din jur, colegilor
noştri de acuma din jurul microfonului: lacrimi, zâmbete, îmbrăţişări.
Poeta
Ana Blandiana a fost una dintre primele intelectuale care au vorbit la radio în
efervescenţa zilei de 22 decembrie. Prieteni, am sosit la Radio
acum venind din Piaţa Palatului unde am fost alături de zecile de mii de
oameni, cărora la un loc şi fiecăruia în parte nu le venea să creadă că
trăieşte această zi. Este foarte greu să cred că după atâţia ani de umilinţă,
că noi, noi singuri, nu printr-un aranjament politic, nu prin sprijinul altora,
mai mari şi mai puternici decât noi, ci noi singuri cu forţa noastră
sufletească, în care nu mai credeam, am fost în stare să facem asta. Morţii de
la Timişoara şi morţii de la Bucureşti ne-au redat deodată încrederea în noi şi
puterea de a fi noi.
Baricada
revoluţionarilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 din faţa Sălii Dalles
din centrul Bucureştiului a fost decisivă pentru căderea regimului de a doua
zi, pe 22 decembrie. O revoluţionară rămasă anonimă a amintit românilor de
moartea compatrioţilor lor din urmă cu doar câteva zeci de ore. Să nu-i uităm pe cei care au
murit în faţa Sălii Dalles. Au fost primii care au murit, au fost tineri, au
fost tineri de 20 de ani călcaţi de maşini şi de blindate. Ne-am ascuns sub
maşini de frica gloanţelor, n-am crezut că sînt gloanţe adevărate. Şi totuşi,
mulţi dintre noi am rămas acolo aşteptând o minune care s-a produs astăzi. Vă
rugăm ca astăzi, toţi, să mergem acolo cu flori în mâini şi să le depunem în
faţa sălii Dalles în memoria acelor copii care au murit pentru noi.
Nu
au lipsit nici procesele de conştiinţă din faţa microfonului. Unii şi-au cerut
iertare pentru că s-au pus în serviciul dictaturii şi au minţit publicul, aşa
cum a spus crainicul Viorel Popescu. Ani de zile am încercat să vă spun adevărul şi am fost împiedicat. Mi-e
ruşine pentru tot ce am spus în aceşti ani despre o epocă acum sfârşită. Mi-e
ruşine pentru că n-am reuşit să vă aduc în casă adevărul. Am încercat să vă
aduc dragostea, muzica frumoasă. Am fost împiedicat şi în aceste gesturi simple
de a vă aduce tandreţea şi liniştea în casă.
Revoluţia
română a continuat la Radio România şi în zilele care au urmat. Entuziasmul a
scăzut, viaţa a reintrat în normal şi unii chiar s-au jenat că au fost atât de
exaltaţi atunci. Însă normalitatea entuziasmului arată umanitatea fiecăruia
dintre noi şi nicio judecată postumă nu poate anihila intensitatea momentului. -
George Enescu şi regimul comunist
Considerat cel mai mare compozitor român din toate timpurile, care a beneficiat de comentarii extrem de elogioase, George Enescu (1881-1955) are o operă impresionantă. Este trecut în istoria muzicii secolelor 19 şi 20 şi se bucură de recunoaştere internaţională. Dar Enescu nu are o biografie tocmai onorabilă. El beneficiază şi azi de un cult al personalităţii moştenit de la politica culturală a regimului comunist. Istoricii însă au descoperit în arhive că artistul şi intelectualul Enescu a fost cu mult inferior omului Enescu, colaborator al regimului comunist instalat în România cu sprijinul armatei sovietice începând cu anul 1945.
În ciuda prieteniei arătate ocupantului şi regimului său marionetă, George Enescu a fost o ţintă pentru organele de urmărire informativă ale regimului comunist care l-au supravegheat îndeaproape. Istoricul Adrian Cioroianu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a explicat acest paradox. ”George Enescu era o ţintă pentru că majoritatea intelectualilor, dacă nu toţi, erau o ţintă la începutul anilor ’50. Era o ţintă chiar dacă George Enescu a plecat într-o manieră atipică pentru exilul românesc, destul de comună pentru un intelectual de la sfârşitul anilor ’40. Plecarea lui a fost negociată. Înainte de a pleca din România, Enescu, care era absolut inocent în probleme de politică, s-a lăsat manipulat într-o manieră agresivă de către regimul comunist, începând cu un turneu în URSS în 1945 şi până la insistenţele soţiei, lui care îi spunea ce să facă în relaţia cu Petru Groza. Enescu a fost folosit într-o manieră atât de perversă şi lipsită de scrupule. A fost şi deputat în primul parlament ales în urma fraudei imense din ’46, la celebrele alegeri din 19 noiembrie, din partea Blocului Partidelor Democratice condus de PCR. După care a plecat, sau i s-a dat voie să plece, într-un turneu în America şi apoi a rămas în Occident. Din acest motiv a fost supravegheat. Toţi erau supravegheaţi, ar fi fost supravegheat cu siguranţă dacă rămânea în România. Elementul de noutate fundamental este că a fost supravegheat, deşi plecase cu voia regimului, deşi schimba scrisori cu Petru Groza.”
Cultivarea ambiguităţii, atât faţă de prieteni, cât şi de duşmani, a fost una dintre esenţele stalinismului. Adrian Cioroianu consideră că naivitatea politică, oricum greu de măsurat, a lui George Enescu este un exemplu în ceea ce priveşte tratamentul la care poate fi supus un intelectual atunci când se află în anturajul unui regim criminal. ”Cazul lui George Enescu a fost în felul următor: în 1945 a fost invitat şi încurajat de regimul de la Bucureşti să facă un turneu în Uniunea Sovietică şi a fost uimit de primirea pe care a avut-o acolo. Lumea venea, săli de spectacole pline, a cântat cu David Oistrah. Întors în ţară, a fost folosit într-o manieră criminală. Era dus la întâlniri cu oameni ai muncii, la sediile ARLUS (Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică), şi povestea celor care veneau despre succesul culturii în Uniunea Sovietică, în toamna anului 1945. De-asta spuneam că a fost naiv. Nu se compară cu scriitorul Sadoveanu care şi-a negociat orice fel de mişcare. Sadoveanu a fost un profitor şi un intelectual care a trăit în simbioză cu regimul. Nu-l putem suspecta de naivitate pe Sadoveanu. A fost un cămătar al propriului lui talent, s-a vândut pe bani şi pe avantaje, ceea ce nu a fost cazul lui Enescu. Groza cred că s-a bucurat că Enescu pleacă pentru că n-avea niciun fel de spirit politic şi nu glumesc atunci când spun că soţia lui îi spunea ce să facă şi cu cine să vorbească. În rest, el stătea, compunea, avea viaţa unui intelectual care efectiv trăia în lumea muzicii. Regimul a fost interesat să plece, cu condiţia să nu-l vorbească de rău. Nu-l văd compunând ode pentru pentru Stalin şi pentru Uniunea Sovietică. Dacă se încăpăţâna să rămână în ţară, avea toate şansele să moară într-o închisoare. Era sincer monarhist, sincer democrat, sincer pro-occidental, dar suficient de naiv ca să aibă impresia că lumea iubeşte arta în Uniunea Sovietică. Dar nu vedea şi partea cealaltă, că nu aveai ce iubi acolo: ori îl iubeai pe Stalin şi te plecai în faţa lui, ori te retrăgeai în lumea artelor şi încercai să rezişti cultural.”
Dar Adrian Cioroianu crede că idealismul lui Enescu nu-l scuteşte de o privire critică din partea posterităţii. ”Ce trebuie să facă un intelectual? Care e rolul unui intelectual în momentul în care ţara dă de greu? Care e mesajul moral pe care îl transmite? În momentul în care ţara e cucerită, hai să plecăm la Paris? Ce-ar fi fost dacă regele Ferdinand pleca şi el la Paris, cu regina Maria, în timpul primului război mondial? Întreb: care e mesajul moral al unei plecări încurajate? Să spun foarte deschis că regimul avea nevoie de Egizio Massini, un dirijor care făcea tot ce îi spunea Petru Groza, avea nevoie de Matei Socor, care conducea Radioul naţional şi care fost o unealtă incredibilă a comunizării României, deşi venea dintr-o familie foarte bună. Comuniştii, de ăştia aveau nevoie. Din acest motiv era lăudat George Enescu, dar trebuia, în acelaşi timp, să stea la locul lui.”
Relaţia privilegiată a lui Enescu cu regimul comunist a însemnat un beneficiu reciproc. Şi este încă un exemplu de cum naivitatea, ca şi buna intenţie, poate fi un ajutor dat terorii.