Pe o lungime de 22 de kilometri, Bucureștiul este străbătut pe diagonala de la nord-vest la sud-est de râul Dâmbovița, încadrat la nord de afluentul Colentina și la sud de râul Argeș. Dâmbovița izvorăște din Munții Făgăraș, are o lungime de 237 de kilometri și parcurge o diferență de altitudine de 1757 metri. După ce părăsește capitala României, peste 40 de kilometri se varsă în râul Argeș în dreptul localității Budești. Un județ are numele ”Dâmbovița” care are ca reședință Târgoviște, vechea capitală medievală a principatului Munteniei.
De la jumătatea secolului al 15-lea, din vremea principelui Vlad Țepeș, datează cea mai veche menționare a orașului București, căruia în documente i se mai spunea și Cetatea Dâmboviței. Locuitorii beneficiau de pe urma râului sinuos, îi foloseau apa pentru băut și spălat. Primele cișmele publice s-au construit în vremea principelui Alexandru Ipsilanti, către sfârșitul anilor 1790, precum și primele rețele de aducțiune a apei. De pe străzile Bucureștiului nu lipseau celebrii sacagii, vânzătorii de apă potabilă, care distribuiau necesarul de apă. Dar locuitorii se confruntau și cu capriciile Dâmboviței. De multe ori, ploile excesive provocau inundarea cartierelor și înmlăștinirea unor zone.
Formarea statului român modern în 1859 și stabilirea capitalei la București a însemnat începutul transformării Dâmboviței, a îmblânzirii sale. Luând ca model amenajarea râurilor din marile capitale europene Parisul, Londra și Berlinul, inginerii români au elaborat planuri de amenajare pentru a înlătura neajunsurile naturale. Primele încercări de a îmblânzi furia apei au fost făcute sub același principe Ipsilanti, în 1775, când s-a construit un canal pentru a limita proporțiile inundațiilor. În 1813, sub domnia principelui Ioan Caragea, s-a curățat fundul albiei. Dar adevăratele transformări veneau după anul 1878, când România devenea independentă. Începând cu 1880, după planurile inginerului și arhitectului Grigore Cerchez s-a regularizat cursul prin oraș, s-a adâncit albia, s-au taluzat și consolidat malurile, s-au plantat șiruri de arbori, s-au construit poduri.
Însă cel mai amplu proiect de amenajare a fost pus la punct după seismul din 4 martie 1977. Atunci, Nicolae Ceaușescu a ordonat schimbarea fizionomiei zonei centrale a orașului București, amenajarea Dâmboviței fiind o parte a proiectului. Istoricul Cezar-Petre Buiumaci de la Muzeul Municipiului București, a arătat în ce a constat ambițiosul proiect: ”În marele proiect de schimbare a centrului orașului pe care Ceaușescu l-a demarat după cutremurul din 4 martie 1977 a fost inclusă și amenajarea Dâmboviței. Proiectul marelui Centru Civic al capitalei, ale cărui prime schițe apar după cutremur, a însemnat o intervenție brutală și nemaiîntîlnită până la acel moment. A presupus demolarea zonei centrale a orașului, o zonă eminamente rezidențială. Demolarea locuințelor crea problema spațiului locativ necesar mutării familiilor din locuințele demolate. Bucureștiul devenea un mare șantier, nu doar centrul fiind afectat, ci și zonele destinate noilor blocuri care să-i adăpostească pe cei care rămâneau fără casă. O astfel de zonă era noul ansamblu de locuințe Crîngași-Constructorilor-Giulești, menit să adăpostească 45.000 de locuitori. În paralel cu acest demers se desfășoară procesul de reamenajare a râului Dâmbovița pe întreaga sa albie, pe traseul pe care aceasta în avea în capitală.”
Ceaușescu prelua și idei mai vechi care își propuneau să facă Dâmbovița navigabilă și s-o integreze într-un alt proiect și mai amplu, și anume de a face Bucureștiul port la Dunăre printr-un canal. Cezar-Petre Buiumaci: ”Această amenajare care s-a dorit a fi parte a realizării Canalui București-Dunăre a apărut cu mult timp înainte, încă din secolul al 19-lea, și a fost reluată ciclic ulterior. Pentru realizarea acestui proiect au fost construite lacurile de acumulare Ciurel și Văcărești menite să crească volumul de apă și să creeze condiții navigabile. Geografia terenului nu permitea însă acest lucru și s-a renunțat la ideea navigației în interiorul orașului, rămânând varianta navigației pornind de la ieșirea din oraș, respectiv zona Vitan-Cățelu.”
Noua Dâmboviță avea o cu totul altă față. Pentru a înlătura definitiv pericolul inundațiilor, dar și pentru a fi utilă irigațiilor, Dâmbovița era barată succesiv la 20 de kilometri de la izvoare și la 80 de kilometri de la intrarea în București. Al treilea baraj era chiar în București și în spatele lui se va forma Lacul Morii. Înainte de intrarea în București, un braț care merge spre sud a fost săpat pentru a devia eventualul surplus de ape către râul Ciorogârla. Albia urbană a Dâmboviței era săpată și sub ea se construiau două canale colectoare de ape reziduale. Podurile erau reconstruite și unele reamplasate, iar malurile erau betonate.
Cezar-Petre Buiumaci: ”Amenajarea Dâmboviței a fost una complexă, nu doar albia a fost reconfigurată, ci și întregi rețele care o intersectau, instalațiile de menținere a unui debit relativ constant. Pe lângă construirea de noi poduri și pasarele de traversare a râului, pe segmentele de delimitare de biefuri au fost realizate amenajări destinate agrementului: o serie de pontoane și accese pe luciul apei. Tot din această categorie face parte și amenajarea ștrandului Crângași, în imediata apropiere a lacului Ciurel.”
Aspectul actual al Dâmboviței în București are o istorie relativ nouă. Însă ea se scrie mergând în urmă cu cel puțin 200 de ani.
