Instituțiile sunt, în general, percepute ca spații reci, depersonalizate, în care o autoritate își impune ordinea și voința asupra cetățenilor. Însă istoria instituțiilor este de o mare importanță în cunoașterea trecutului deoarece și în existența și funcționarea lor se regăsesc creativitatea umană și rutina zilnică, pentru unii oameni care lucrează în ele fiind chiar locuri unde își petrec o consistentă parte a vieții. Oamenii sunt legați de instituții și acestea din urmă sunt legate de ei în spiritul vremurilor trăite.
În România de după anul 1945 s-a instaurat regimul comunist, cu sprijinul direct al armatei sovietice de ocupație. Aceasta a însemnat distrugerea unor vechi instituții considerate represive pentru clasa muncitoare, denaturarea altora, precum și înființarea altora noi. Una dintre marile probleme cu care s-a confruntat regimul comunist din România a fost cea a existenței specialiștilor, a inginerilor în special, care să se implice în repornirea noii economii centralizate și dirijate de partidul comunist. În timp ce o parte din vechea elită tehnică a României fusese aruncată în închisoare pe considerente ideologice, noua elită încerca să suplinească ceea ce se pierduse și să se conformeze ideologic. Astfel, o instituție care și-a asumat menirea colectării de informații și de întocmire a sintezelor legate de stadiul dezvoltării tehnologice a fost Institutul de Documentare Tehnică al României, înființat în 1949.
Inginerul Gheorghe Anghel a fost director general al instituției și în 2003 își amintea, în fața microfonului Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, începuturile:
”Institutul de Documentare Tehnică al României a ajuns să fie apreciat ca unul dintre cele mai bune institute de documentare şi informare din cadrul ţărilor socialiste. Veneau specialiști din foarte multe ţări la schimb de experienţă ca să vadă cum este organizată activitatea de informare şi documentare în România. În afara Institutului Naţional de Informare şi Documentare, existau un număr de 24 de oficii de informare-documentare, pe ramură şi domeniu, care la rândul lor erau specializate în promovarea noutăţilor tehnice din domeniul pe care îl reprezenta.”
Amplasat în centrul Bucureștiului, pe Calea Victoriei, Institutul de Documentare Tehnică al României era principala entitate de informare şi documentare pentru ingineri. Instituția era copiată după una similară din Uniunea Sovietică, un institut-mamut, cu acest obiect de activitate. Institutul românesc era dotat cu un impresionant fond de carte tehnică și cu colecții consistente de reviste de specialitate din toate domeniile tehnice. O sală de lectură generoasă îi găzduia pe toți cei care doreau să rămână conectați la noutățile din domeniul lor. Institutul centraliza cunoștințele tehnice, însă la nivelul fiecărei ramuri și domeniu de activitate el era susținut și de oficiile de informare și documentare. Gheorghe Anghel s-a referit la activitatea institutului.
”Activitatea Institutului şi a oficiilor era foarte complexă. Nu se mărginea numai la primirea de cărţi şi reviste, ci, în mod special, la punerea în valoare a conținuturilor. În cadrul Institutului era o serie întreagă de compartimente care prelucrau informaţiile existente în paginile revistelor: de la simpla semnalare de existenţă a conţinutului revistelor existente, prin fotocopierea sumarului acestora şi organizarea lor în mai multe colecţii, care erau difuzate pe bază de abonamente la cei interesaţi, la prelucrarea propriu-zisă a conţinutului articolelor de specialitate. Se făcea extragerea din cuprinsul acestora a noutăţilor respective şi erau semnalate specialiştilor în economia naţională.”
Însă deși institutul era destinat inginerilor și documentării tehnice și aici funcționa celebra cenzură. Gheorghe Anghel: ”O parte din reviste nu aveam dreptul să le dăm la sală. Nu erau prea multe, dar erau reviste care conţineau diverse articole care nu erau conforme cu politica partidului. Şi atunci, aveam o ştampilă specială. La un birou de documente secrete se înregistra şi stătea acolo în birou şi accesul era interzis. Îmi aduc aminte că a fost o carte elaborată în limba engleză care trata acel fenomen misterios care se întâmplase în Ural. Pe baza documentelor publicate în Uniunea Sovietică în revistele de specialitate, un cercetător englez demonstrase că în Ural se întâmplase o catastrofă atomică în care pieriseră foarte mulţi oameni. Pe vremea aceea lucrurile astea nu erau publice şi erau învăluite în mister. Nu era o fantezie, omul venea cu documente precise publicate în Uniunea Sovietică în revistele lor.”
Institutul ținea simpozioane și conferințe și, până în 1974, acolo lucrau câteva sute de documentariști vorbitori de limbi străine. În 1974 însă, Elena Ceaușescu, soția lui Nicolae Ceaușescu, șefa Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie, a decis eficientizarea activității și a redus numărul angajaților la 160. Însă în anii 1980 criza generală a societății românești a lovit puternic și institutul. Din cauza lipsei de valută achiziţionarea revistelor şi cărţilor fusese drastic diminuată. Cei care căutau să se documenteze mai puteau consulta publicații din Uniunea Sovietică. Criza instituției era criza sistemului care a luat sfârșit în 1989.
