Fundația Conservation
Carpathia în parteneriat cu Asociația Ocolul Silvic Carpathia au dat startul
programului de reîmpădurire a zonelor distruse în trecut de exploatări ample,
în Munții Făgăraș. Ținta propusă pentru această primăvară este de 100 de hectare și se
bucură de sprijinul financiar al Comisiei Europene, prin programul LIFE. 435 de
mii de puieți sunt plantați în patru zone de reconstrucție ecologică: Groapele
(afectată atât de tăierile neconforme, cât și de un incendiu probabil
provocat), Dobroneagu, Valea Dâmboviței și Lerești. Puieții din speciile naturale
autohtone provin din pepinierele Carpathia sau sunt achiziționați de la producători
din zonă. L-am întrebat pe Mihai Zota, director de conservare în cadrul
fundației, care este drumul de la plantarea de puieți până la o pădure în toată
regula
Pot să vă
spun din start că e o cale lungă, mai ales în cazul nostru oarecum particular
în care încercăm să refacem ecosistemele forestiere naturale, deci pădurea
naturală care a existat într-o astfel de zonă și care a fost tăiată în trecut.
În special în perioada comunistă, dar este și o modă venită cu mulți ani în
urmă din Occident: au fost înlocuite multe păduri naturale – păduri de fag sau
amestecuri de fag, cu brad, cu molid, cu paltin sau cu alte specii – de așa
zise monoculturi de molid, pentru că molidul era considerat o specie care
crește mai repede, are trunchiul drept, lemnul este foarte bun pentru
construcții, pentru mobilă și așa mai departe. Și atunci, ceea ce încercăm noi
să facem este, în primul rând, să identificăm, în baza surselor istorice,
precum și a oricăror altor date care există – de exemplu păduri bătrâne din vecinătate
– care a fost pădurea naturală care a existat acolo. Acesta este un aspect pe
care noi îl considerăm cel mai interesant și cel mai important, pentru că
întotdeauna natura știe și a știut să decidă, poate în milioane de ani, care
sunt speciile și compoziția speciilor care trebuie să existe în acea zonă. Și
întotdeauna când omul a făcut inovații – să schimbe o pădure naturală
într-una artificială – mai devreme sau mai târziu natura se reglează singură și
apar atacuri de insecte, doborâturi de vânt și așa mai departe.
Domnul Zota vorbește, în
acest context, despre o reconstrucție ecologică, mai degrabă decât despre o
reîmpădurire. Aceasta pentru că, în spatele creării unei noi păduri, stau mult
mai multe activități decât plantarea efectivă. În toate aceste zone facem un număr de piețe de
probă, pe fiecare hectar de tăiere, în care numărăm și identificăm ce puieți
naturali există acum, ce există în teren. Întotdeauna, într-o tăiere mai sunt
puieți care apar de la sine, care apar natural, dar nu atâția câți trebuie ca
să poată să crească pădurea la loc. Totdeauna găsim câțiva puieți din diferite
specii: pioniere, principale și așa mai departe. Și atunci, în aceste piețe de
probă, vedem ce puieți avem deja acolo. După aceea facem o comparație între ce
ar trebui să avem, deci pădurea naturală care a existat înainte, între speciile
care există acum în mod natural și numărul de puieți din fiecare specie și
astfel ajungem la o concluzie – să știm cam câți puieți trebuie să plantăm în
așa fel încât pădurea să se poată închega, să crească și să devină cu adevărat
pădure. Și ce proporție a speciilor avem nevoie acolo în așa fel încât să
ajungem la pădurea naturală care a existat.
Cu o mică observație, fără a
încerca să fim ingineri mai buni decât natura, cumva încercăm și să previzionăm
un pic lucrurile: pentru că există studii care arată că în următorii 50 de ani
limita altitudinală a pădurii o să urce cu cel puțin 100 de metri. Asta
înseamnă că speciile forestiere vor migra pe înălțime. Deci, dacă acum regăsim
fagul, în păduri de amestec, până la 1400 – 1450 de metri în munții Făgăraș, în
special pe partea sudică, peste 50 de ani fagul va urca poate până la 1550 de
metri sau 1600 de metri. Așadar, noi încercăm, odată cu revenirea pădurii
naturale, să și urcăm un pic aceste specii care conform acestor previziuni vor
ajunge în timp să trăiască la altitudini mai mari, din cauza, bineînțeles, a
încălzirii globale. După ce am identificat compoziția necesară și numărul de
puieți necesari, ne organizăm în așa fel încât pe aceste șantiere de împăduriri
să lucrăm în două etape, în două perioade ale anului: primăvara și toamna. De
ce două ferestre? Pentru că am constatat că în fiecare an, din cauza
schimbărilor climatice și a acestei instabilități a vremii, fereastra de timp
în care se poate planta în zonele montane este tot mai redusă.
Puieții provin din nouă
pepiniere și două solarii, iar creșterea lor în condiții naturale, fără
chimicale, în condiții care simulează viața lor viitoare, nu este deloc simplă.
De altfel, o nouă pădure, de la stadiul de sămânță până când este suficient de
puternică încât să se descurce singură, are nevoie de lucrări timp de minim 7
ani. Doi-trei ani pentru creșterea puietului și alți 4-5 ani de îngrijire în
munte, post plantare. Fără un sprijin activ, aceste zone revin cu dificultate
la starea de echilibru natural. Dincolo de toate funcțiile ecologice pe care le
are o pădure, ea susține și un întreg sistem social. Doar în această perioadă,
120 de zilieri angajați din comunitățile locale învecinate Munților Făgăraș,
zeci de angajați ai fundației și firme de lucrări forestiere lucrează pentru
viitoarele păduri din zonă. Majoritatea sezonierilor sunt oameni simpli, iar
implicarea în acest proiect le oferă o bună oportunitate de a câștiga bani
constant, de-a lungul anului.
