Radio România Internațional

Tag: represiune

  • Expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”

    Expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”

    Ambasada Republicii Moldova la București, în colaborare cu Senatul României, Muzeul Național de Istorie a Moldovei, Muzeul Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, au organizat la Bucureşti expoziția foto-documentară „Copilăria în Gulag”. Este un proiect de comemorare a victimelor deportărilor și represiunilor politice, în contextul împlinirii în 2024 a 75 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val de deportări staliniste din Basarabia, care a avut loc pe 5-6 iulie 1949.

    Demersul expozițional reunește circa 180 de imagini foto-documentare, însoțite de memorii şi documente de arhivă din colecțiile Muzeului Național de Istorie a Moldovei, Muzeului Ținutului Edineț, Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca, Arhivei INIS ProMemoria, precum și din arhivele comunităților memoriei și ale supraviețuitorilor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească.

    Am discutat după vernisaj cu Ambasadorul Republicii Moldova în România, Victor Chirilă.

  • Internaționala Securităților

    Internaționala Securităților

    După 1945, anul în care Uniunea Sovietică a ocupat integral Europa Centrală și de Est după înfrângerea Germaniei naziste, în istoria regiunii începea un nou regim: comunismul. Niciodată aplicat înainte de 1917, creație a unei grupări radicale marxiste conduse de rusul Vladimir Ilici Lenin, regimul comunist s-a bazat pe represiune și teroare puse în practică de poliția politică.



    Indiferent că s-a numit CEKA, NKVD ori KGB în URSS, AVH în Ungaria, SB în Polonia, StB în Cehoslovacia, STASI în Germania de Est ori Securitate în România, ea a avut aproximativ aceeași structură și misiune: să reprime orice încercare de a submina autoritatea regimului prin culegerea de informații și prin eliminare fizică. Modelul a fost inventat de celebrul Felix Dzerjinski, primul șef al sângeroasei instituții responsabile de zeci de milioane de victime în Uniunea Sovietică, și apoi implementat în țările ocupate.



    Securitățile țărilor din Europa Centrală și de Est au avut cam același comportament timp de mai mult de 40 de ani. Dacă ele s-au comportat asemănător atât timp, care a fost soarta lor după 1989, atunci când regimul comunist și-a dat binemeritatul sfârșit? A fost soarta lor diferită?


    Istoricul Marius Oprea, cu care am discutat despre ce s-a întâmplat cu aparatele de represiune după anul 1989, crede că soarta lor nu a fost diferită, cu o singură excepție: cea a STASI din fosta Republica Democrată Germană:


    ”În toate țările foste comuniste sunt comportamente ale fostelor structuri informative cam la fel, dar în unele locuri foștii ofițeri de informații n-au mai putut să se manifeste. Un exemplu foarte bun este fosta RDG unde toți ofițerii STASI au fost luați de pe liste, cine ce a făcut. După caz, au fost deferiți justiției, dar în orice caz nu au mai lucrat în sistem. Cât am fost eu în arhivele STASI, mai bine de o lună, împreună cu Ticu Dumitrescu, invitați de Joachim Gauck, șoferul meu care mă lua cu taxiul de la hotel și mă ducea la STASI era un fost ofițer STASI care ajunsese taximetrist. Știa deja drumul. Acolo însă a fost o problemă de securitate națională pentru că germanii din vest voiau să știe cu ce germani din est puteau sta de vorbă.”



    Istoricii care studiază istoria contemporană și spațiul fost sovietic vorbesc despre o ”internațională a Securităților”, cu trimitere la conceptul de internațională pe care țările socialiste l-au promovat cu asiduitate. Această ”internațională cekistă”, așa cum o denumește istoricul francez Emmanuel Droit, este modelul care a făcut ca destinul celor care au făcut parte din structurile informativ-represive ale țărilor lor să fie cam același după 1989. Opinia generală care condamnă prezența foștilor membri ai structurilor represive în viața publică în calitate de îmbogățiți peste noapte, formatori de opinie și politicieni nu vrea să țină cont de faptul că în 1989 toți cetățenii au devenit liberi, deci și foștii securiști. Marius Oprea, el însuși autor al unui volum de succes despre carierele foștilor ofițeri ai Securității române, a arătat că în toate țările foste comuniste, exceptând cazul est-german, foștii securiști și copiii lor au devenit noile elite.


    ”În fostele țări comuniste, din nefericire, într-un grad mai mare sau mai mic, aceste foste structuri și-au păstrat puterea. Exact cum s-a spart unitatea fostei Securități române, așa s-a spart și unitatea de acțiune a serviciilor din țările frățești ale Pactului de la Varșpovia. Înainte de ‘89 exista o colaborare măcar formală între toate serviciile, între toate aceste Securități din țările foste comuniste. Ele făceau schimb de informații, cu ungurii de pildă securiștii români aveau relații foarte bune când era vorda de dat și primit informații despre disidenți și opozanți politici. Sau făceau schimburi de tehnologie, românii aveau schimburi cu est-germanii și cu cehoslovacii. Avem un subiect de mândrie națională, ca să zic așa. Românii, în 1949, au pus la punct sistemul prin care telefonul putea fi folosit ca receptor, adică se putea asculta prin telefon.”



    Cu toate că pare paradoxal pentru un român obișnuit, Marius Oprea afirmă însă că în cazul Securității române gradul de recuperare a foștilor ofițeri a fost mai mic decât în cazul altor țări foste socialiste: ”Am participat la un colocviu, singurul care s-a ținut pe această temă, la Weimar, în 2003, care a adunat din diferite țări specialiști din serviciile de informații, eu am fost unul dintre puținii istorici. Colocviul a avut ca obiect comunicări din diverse țări privind ce s-a întâmplat cu Securitățile din fiecare țară. La acest capitol, România stătea cel mai rău, la gradul de recuperare a structurilor fostelor poliții politice comuniste. De ce? Pentru că, în România, în condițiile revoluției din decembrie 1989 și loviturii de stat dată revoluției de structura promoscovită condusă de Iliescu, armata și Securitatea nu mai aveau încotro. Nu mai puteau da înapoi după ce făcuseră ce făcuseră la Timișoara și București. Înghițind în sec, au fost nevoiți să se dea cu oamenii Moscovei, așa cum a fost ministrul apărării Vasile Milea în dimineața zilei de 22 decembrie când și-a pus pistolul la piept.”



    Cum evoluția jumătății estice a Europei sovietizate după 1945 a fost similară până în 1989, ce a urmat după 1989 nu avea cum să fie diferit. Încă un exemplu de cum, în istorie, asemănările sunt mai mari decât am crede.

  • Represiunea comunistă – torţionarul

    Represiunea comunistă – torţionarul

    În ultima perioadă, în România presa a repus în
    circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în
    atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor
    supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi
    îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi
    cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său
    impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în
    închisori şi în justiţia comunistă.


    Torţionarul
    însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni
    nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din
    cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales
    să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost
    denumit experimentul Piteşti, o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica
    sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se
    ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste.
    Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie
    un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia
    care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai
    cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.


    În
    arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există
    interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin
    Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre
    experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol. Este un subiect deosebit de
    trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte
    puţinii supravieţuitori care nu au căzut în timpul reeducării şi care nu a
    făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare
    a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au
    făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur
    şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i
    văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie
    făcută o deosebire netă între cei care au căzut în timpul reeducării, adică
    au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului,
    pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt
    cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis
    marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună
    parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot
    de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei


    Ne închipuim adesea că răul are o
    figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate
    tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa
    l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o
    mai amintea. Ţurcanu era un
    fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin
    închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui
    Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze,
    că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate
    amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a
    început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi
    pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să
    plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment
    dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la
    faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am
    putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A
    trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea
    lui îşi spunea ah, mi-au scăpat! Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am
    văzut pe Ţurcanu.


    Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a
    asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în
    scenă de Ţurcanu. Au venit
    bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital,
    unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se
    simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările,
    erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua
    sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: Păi ce, mă, asta este demascare? Ce
    crezi, mă, că eşti la anchetă? La un moment dat, de la demascările scrise se trecea
    la demascările în gura mare: Mă, asta este demascare? Tu nu i-ai făcut lu’
    mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti? Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a
    pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie
    însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti.



    Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei
    mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror.
    Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea
    cinematografică.

  • Ecourile revoluţiei anticomuniste din Ungaria în România

    Ecourile revoluţiei anticomuniste din Ungaria în România

    Pe 23 octombrie 1956, acum 60 de ani, la Budapesta începea eroica luptă a Ungariei de ieşire de sub tirania exercitată de partidul comunist, susţinut de ocupantul sovietic. Începute de studenţi şi susţinute de liderul reformist Imre Nagy, demonstraţiile paşnice s-au transformat în lupte armate atunci când Uniunea Sovietică a intervenit cu trupe pentru a lichida tentativa Ungariei de a scăpa controlului său.



    În România, ocupată şi ea de sovietici care instalaseră un regim comunist ca în Ungaria, mişcările de stradă de la Budapesta au avut efect mai ales în mediile studenţeşti. Centrele studenţeşti de la Timişoara, Cluj, Oradea, aproape de frontiera cu Ungaria, dar şi la Iaşi şi la Bucureşti, au reacţionat şi studenţii s-au raliat protestelor colegilor lor din ţara vecină. Regimul mai represiv şi absenţa unor lideri reformatori la vârful puterii nu au permis ca demonstraţiile din România să fie de aceeaşi amploare precum cele din Ungaria.



    Politicianul Nestor Bădiceanu din Oradea, foarte aproape de graniţa cu Ungaria, a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în legătură cu ce a trăit în octombrie 1956: ”Atmosfera din Oradea, unde posturile de radio şi unde populaţia maghiară e 30% din oraş şi radiourile mergeau la maxim, cu geamurile deschise, era o euforie. Oradea trăia aproape de graniţă. Se aştepta dintr-un moment într-altul, uite, domle, să înceapă şi la noi. Adică să se generalizeze fenomenul. Am avut speranţe în plus. Atunci fusesem la Lugoj şi la dus şi la întors am văzut tancuri debarcând în absolut toate gările care aveau rampe de descărcare. Erau trenuri care au venit şi după aia au luat drumul Ungariei. Ruşii, cu forţa care o aveau în Ungaria, nu puteau face mare lucru şi a trebuit să maseze trupe serioase pentru a putea face faţă armatei ungare. Pe care şi-aşa au decapitat-o într-un mod foarte ruşinos, l-au chemat pe ministrul de război la tratative şi l-au arestat lăsând armata fără conducere.



    Andrei Banc, student la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti în 1956, îşi aducea aminte cum au fost reprimaţi colegi ai săi: ”Cele mai multe arestări şi tulburări au fost la Drept şi la Filozofie în perioada aceea, nu la Politehnică sau la Construcţii, ceea ce într-un fel este firesc pentru că studenţii de aici erau ceva mai politizaţi. Cam jumătate erau căminişti, adică erau studenţi din provincie. În general, acţiunile care au avut loc, arestările care au avut loc, excluderile s-au petrecut în acest mediu. Noi, ăştia care eram în Bucureşti, eram oarecum izolaţi de ei. Ei erau o masă compactă şi în masa asta au izbucnit tulburările. Trebuie, de asemenea, înţeles că în masa asta de la cămin erau şi informatori, adică erau studenţi care turnau. Dar, în orice caz, faptul că o bună parte din studenţi erau la cămin, fetele separat, băieţii separat, a contribuit la crearea atmosferei care a produs tulburările din 1956. Nu a fost mai mult, a fost o vânzoleală. Securitatea era destul de bine informată de oamenii pe care îi avea infiltraţi, ca ei să nu apuce să declanşeze o mişcare cum a fost în Ungaria.”



    Revendicările studenţilor români porneau de la marile lipsuri materiale, dar nu ele erau principalele motive de nemulţumire. Oamenii simţeau că profunda criză putea fi depăşită dacă ţara ar fi avut o conducere aleasă democratic. Andrei Banc: ”Revendicările nu au fost de ordin material. Una dintre primele revendicări a fost să se scoată limba rusă. Revendicările au fost politice, erau generale, nu erau atât de antisocialiste cum au fost în Ungaria. Ţin minte că erau revendicări legate de ceea ce era în programă, o mai mare libertate şi un acces mai mare la tradiţiile culturale din România, la filozofia străină care ne ajungea prin intermediul cursurilor, adică ni se preda ceea ce considerat duşmănos, ca să folosesc termenul de atunci, dar nu aveam cum să citim în original lucrurile astea. Nimeni nu a cerut atunci înlăturarea socialismului, nu a cerut înlocuirea partidului comunist, sau desfiinţarea UTC-ului, nu au fost revendicările din Ungaria. Au fost câteva revendicări, dacă nu mă înşel, privind modificarea Constituţiei, ale celor de la Drept.”



    Profesorul Ion Agrigoroaie de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi era şi el student în 1956. Şi el îşi aducea aminte ce au păţit colegi ai săi în urma solidarizării cu revoluţia ungară: ”În 1956 sau la începutul anului următor, după revoluţia din Ungaria a existat o stare de tensiune foarte puternică. Un coleg cu un an mai mic a fost arestat de la cămin în 1957 pentru un simplu banc politic în legătură cu sovieticii şi cu intrarea lor în Ungaria şi pentru care a făcut 7 ani de închisoare. S-a ştiut ce se întâmpla în Ungaria, chiar dacă de multe ori erau prezentate lucrurile prin prisma unor acţiuni considerate “teroriste” din partea revoluţionarilor maghiari. S-a ştiut, de pildă, despre episodul Imre Nagy şi faptul că a fost dat pe mâna forţelor represive. Era foarte dificil de a afla toate lucrurile, dar eu n-aş vrea să laud generaţia mea.”


    Revoluţia din Ungaria din 1956 a avut ecouri în România şi mii de studenţi care au participat la adunări publice au fost arestaţi, alţii exmatriculaţi. Se declanşa al doilea val al represiunii comuniste, semn că un regim comunist nu putea fi reformat.

  • Timişoara 89

    Timişoara 89

    Europa era în fierbere, acum 25 de ani, şi lumea întreaga o privea cu atenţie. Nu se ştia ce va urma dar deja era clar că asistăm la căderea regimurilor comuniste din Estul Europei. Este vorba de acele regimuri totalitare, sângeroase, instalate în urma tancurilor sovietice, regimuri ce distruseseră fizic orice opoziţie, devenind stăpânul absolut al societăţilor pe care le guvernau.



    Polonia a continuat fenomenul Solidaritatea şi a ajuns, în primăvara lui 1989, să înlăture dominaţia totală a partidului comunist. În Germania de Est şi în Cehoslovacia, formula schimbării a presupus dispariţia liderilor istorici, de esenţă stalinistă, şi înlocuirea lor cu tineri reformatori, care aveau să dispară şi ei, nu după mult timp. La fel, sau aproape la fel, s-au petrecut lucrurile în Ungaria şi în Bulgaria. Numai în România, Ceauşescu era hotărât să continue regimul de dictatură personală, neacceptând nici măcar înlocuirea cu propriul său fiu. La ultimul congres al partidului comunist român el critică Uniunea Sovietică ştiind că aceasta era partenerul americanilor în opera de reformare a lumii care punea ţările Estului European pro-sovietic în faţa propriilor opţiuni, ce s-au dovedit a fi covârşitor anticomuniste. Ceauşescu încă mai credea în salvarea comunismului, mai ales că el pusese bazele orientării nesovietice, când era cel mai tânăr lider comunist aflat la putere, şi a fost singurul care refuzase ca tara sa să participe la invadarea Cehoslovaciei de către partenerii comunişti, în 1968.



    În România din decembrie 1989 situaţia era apăsătoare şi explozivă. Nu se putea ascunde ce se întâmpla în restul lumii comuniste şi întrebarea era când şi cum va cădea şi regimul lui Ceauşescu. În decembrie 1989 se aştepta ca un lider comunist reformator să îl înlăture pe Ceauşescu, cu binecuvântarea Moscovei şi a Occidentului. Dar nu din nomeclatură a venit rezolvarea ci din preaplinul societăţii, din rândul oamenilor care nu mai suportau starea de lucruri din ţară.



    Scânteia a apărut la Timişoara dar nu se poate spune că s-a răspândit cu repeziciune. Acolo, în oraşul cosmopolit de pe Bega, în Vestul României, unde oamenii circulă mult în afara ţării şi ştiu ce se petrece în lume, protestul public a fost posibil. Acolo oamenii nu s-au mai temut de cei din jurul lor, au ştiut că toţi gândesc la fel, şi chiar dacă nu şi-au închipuit că vor declanşa o revoluţie istorică, au făcut imediat o revoluţie a mentalităţilor. La Timişoara era mutat disciplinar un pastor reformat, Laslo Tokes, care se opunea celor care vroiau să îl alunge din Timişoara. Iar oamenii au venit să îl susţină. În seara de 15 decembrie 1989, oamenii temutei poliţii politice Securitatea au intrat în conflict cu cei care îl susţineau pe pastor. În zilele ce au urmat, evenimentele au escaladat radical, devenind proteste anticomuniste de amploare. Manifestanţii au ocupat sediile administraţiei comuniste a Timişoarei, proclamând oraşul zonă liberă de comunism. Pe 17 decembrie, se trage în manifestanţi, pe 18, un grup de tineri încarcă interdicţiile şi se îndreaptă spre catedrala ortodoxă din oraş, unde se trage asupra lor şi mulţi îşi pierd viaţa. Autorităţile comuniste din Timişoara fac eforturi să ascundă corpurile celor ucişi în timpul protestelor şi se ajunge ca 43 de cadavre să fie arse şi aruncate în canalizare. Timişoara a fost singură în faţa represiunii pentru cel puţin 5 zile de foc şi sânge.



    La 20 decembrie Ceauşescu se întoarce dintr-o vizită în Iran şi descoperă o situaţie tragică la Timişoara. Apare la televizor în încercarea de a-şi atrage iluzoriul sprijin al populaţiei împotriva timişorenilor. A doua zi, 21 decembrie, organizează, la Bucureşti, un uriaş miting cu oameni aduşi cu forţa pentru a scanda în susţinerea regimului dictatorial comunist dar totul se întoarce împotriva lui. Pe 22, Ceauşescu încearcă să apară în acelaşi balcon al discursurilor oficiale dar reacţia românilor indignaţi ce se strângeau în piaţă îl fac să fugă, în grabă, cu un elicopter, ajungând, mai târziu, în faţa plutonului de execuţie.