Radio România Internațional

Tag: retete traditionale

  • Salam de biscuiţi

    Salam de biscuiţi

    Salamul de biscuiţi este un desert extrem de popular în România. Carnea nu se află, nici pe departe, printre ingrediente, denumirea având legătură doar cu forma acestui desert care seamănă cu un salam. Pare că acest desert ar fi fost inventat în Sicilia, el regăsindu-se nu numai în bucătăria italiană, ci şi în cea portugheză. Putând fi pregătit foarte uşor, din ingrediente accesibile chiar şi în perioade de criză alimentară, specifice economiilor centralizate, de tip comunist, salamul de biscuiţi a devenit un desert popular nu numai în România, ci şi în spaţiul sovietic.



    Avem nevoie de jumătate de kg de biscuiţi simpli, de ceai, de 100 de grame de unt, de 200 de grame de rahat, de 200 de grame de nuci, de 100 de grame de zahăr, de 100 de grame de stafide, de un sfert de litru de lapte, de 3 linguri de cacao, cu vârf, adică aproape 100 de grame şi de esenţă de rom.



    Punem laptele la fiert şi adăugăm zahărul şi untul care se vor topi. În continuare, punem cacao şi stafidele. Într-o altă variantă de reţetă, stafidele, dacă sunt foarte uscate, sunt lăsate la înmuiat în puţină apă sau în esenţă de rom. După ce omogenizăm, punem rahatul, tăiat în cubuleţe şi miezul de nucă, de asemenea, mărunţit. Miezul de nucă poate fi înlocuit cu alune sau cu fistic. Se adaugă biscuiţi sfărâmaţi până când compoziţia se îngroaşă. În continuare, compoziţia se modelează sub forma unui salam, pe care îl ambalăm într-o folie de platic sau într-o folie de aluminiu, folie pe care o strângem bine la capete. Folia se pune apoi la rece, în frigider, iar în următoarea zi salamul de biscuiţi poate fi servit după ce este tăiat în felii.



    Există foarte multe variante de reţete pentru salamul de biscuiţi. Lucrul comun este acela că nu trebuie copt în cuptor. Pe lângă ingrediente, să le spunem, obligatorii, precum biscuiţi, lapte şi cacao, poate fi folosit lichior în loc de esenţă de rom, fructe confiate în loc de stafide sau, atunci când punem laptele la fiert, poate fi adăugate şi două gălbenuşuri de ou.



  • Salam de biscuiţi

    Salam de biscuiţi

    Salamul de biscuiţi este un desert extrem de popular în România. Carnea nu se află, nici pe departe, printre ingrediente, denumirea având legătură doar cu forma acestui desert care seamănă cu un salam. Pare că acest desert ar fi fost inventat în Sicilia, el regăsindu-se nu numai în bucătăria italiană, ci şi în cea portugheză. Putând fi pregătit foarte uşor, din ingrediente accesibile chiar şi în perioade de criză alimentară, specifice economiilor centralizate, de tip comunist, salamul de biscuiţi a devenit un desert popular nu numai în România, ci şi în spaţiul sovietic.



    Avem nevoie de jumătate de kg de biscuiţi simpli, de ceai, de 100 de grame de unt, de 200 de grame de rahat, de 200 de grame de nuci, de 100 de grame de zahăr, de 100 de grame de stafide, de un sfert de litru de lapte, de 3 linguri de cacao, cu vârf, adică aproape 100 de grame şi de esenţă de rom.



    Punem laptele la fiert şi adăugăm zahărul şi untul care se vor topi. În continuare, punem cacao şi stafidele. Într-o altă variantă de reţetă, stafidele, dacă sunt foarte uscate, sunt lăsate la înmuiat în puţină apă sau în esenţă de rom. După ce omogenizăm, punem rahatul, tăiat în cubuleţe şi miezul de nucă, de asemenea, mărunţit. Miezul de nucă poate fi înlocuit cu alune sau cu fistic. Se adaugă biscuiţi sfărâmaţi până când compoziţia se îngroaşă. În continuare, compoziţia se modelează sub forma unui salam, pe care îl ambalăm într-o folie de platic sau într-o folie de aluminiu, folie pe care o strângem bine la capete. Folia se pune apoi la rece, în frigider, iar în următoarea zi salamul de biscuiţi poate fi servit după ce este tăiat în felii.



    Există foarte multe variante de reţete pentru salamul de biscuiţi. Lucrul comun este acela că nu trebuie copt în cuptor. Pe lângă ingrediente, să le spunem, obligatorii, precum biscuiţi, lapte şi cacao, poate fi folosit lichior în loc de esenţă de rom, fructe confiate în loc de stafide sau, atunci când punem laptele la fiert, poate fi adăugate şi două gălbenuşuri de ou.



  • Preparate pentru masa festivă de Anul Nou

    Preparate pentru masa festivă de Anul Nou

    Deşi a crescut interesul de a marca trecerea dintre ani în stradă, urmărind în anii trecuţi spectacolele din locurile publice şi focurile de artificii, cei mai mulţi români preferă să petreacă noaptea de Revelion acasă sau la restaurant, în jurul mesei pe care sunt aduse diferite preparate tradiţionale pentru această noapte specială. Pe lângă bradul decorat cu globuri şi beteală, în locuinţă trebuie să fie ramuri de vâsc, o plantă semiparazită care se dezvoltă pe crengile copacilor, dar despre care se spune că aduce noroc. Petrecerea începe, de obicei, la ora 21 şi se încheie spre dimineaţă, iar masa de Revelion este alcătuită din aperitive reci şi calde, fel principal şi desert, stropite cu băuturi alcoolice şi non-alcoolice, dintre care nu trebuie să lipsească vinul spumant.



    Masa de Revelion începe cu platouri cu aperitive reci, precum ouă umplute, salată boeuf, brânzeturi, piftie şi preparate din carne de porc. Pentru masa festivă de Anul Nou se pregăteşte, de obicei, piftie de porc însă, având în vedere consumul în exces a cărnii de porc din zilele Crăciunului, se face piftie din carne de pasăre. Piftia de cocoş şi de gâscă reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia, servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Pe platou apar şi preparate afumate sau semiafumate din carne de porc, precum muşchi file, şuncă, cârnaţi şi slănină.



    Ouăle umplute reprezintă o atracţie a mesei de Revelion. Sunt jumătăţi de ou care, după fierbere, sunt umplute cu pateu de ficat, acoperite cu maioneză şi ornate cu frunze de pătrunjel. Tot pentru masa festivă de Revelion se pregăteşte şi salata boeuf, cu carne de vită, fiartă şi tocată mărunt, cu cartofi şi morcovi fierţi, tăiaţi în cubuleţe, cu castraveţi în saramură şi gogoşari în oţet, tocaţi mărunt, cu boabe de mazăre din conservă. Toate acestea se amestecă cu maioneză, după care totul se răstoarnă pe un platou unde i se dă forma unui tort, acoperit cu un strat subţire de maioneză. Se ornează cu felii subţiri de gogoşari şi castraveţi, cu rondele de morcov şi cu rondele provenite dintr-un ou fiert.



    După aperitive, urmează felurile principale de mâncare precum sarmalele, friptura de porc la tavă şi cârnaţii din carne de porc, cu garnitură de varză călită sau cu piure de cartofi. Tradiţia de a mânca preparate pe bază de carne de porc este întâlnită în mai multe tări precum Spania, Austria, Germania, Italia sau Ungaria. În multe ţări se servesc purceluşi de lapte, pentru că tradiţia de a mânca de Anul Nou preparate din carne de porc se bazează pe credinţa că porcul simbolizează progresul şi prosperitatea.



    Cozonacul umplut cu cremă de nuci şi cu rahat, îngheţata şi plăcinta cu răvaşe încheie masa de Revelion. Plăcinta cu răvaşe este cu umplutură de brânză dulce, amestecată cu unul, două ouă batute, cu coajă rasă de lămâie şi de portocale, cu sau fără stafide şi cu esenţă de vanilie. Aluatul este nedospit şi se obţine din făină amestecată cu apă călduţă şi cu puţin sare. Din el se modelează plăcinte mici, umplute cu brânză, în interiorul cărora este introdus un răvaş, scris pe o bucată de hârtie. Această plăcintă poate fi făcută în straturi de aluat şi brânză şi coaptă într-o tavă mai mare. Trebuie avut grijă ca, la porţionare, fiecare să primească şi un răvaş, ascuns sub stratul de aluat de la suprafaţă. Fiecare va descoperi o predicţie pentru anul care vine sau un amănunt care îl caracterizează. Un exemplu este acesta: În acest an vei avea mai mulţi bani pentru că nu vei mai primi amenzi de la poliţia rutieră!



    Pentru că este ultima rubrică gastronomică din acest an, nu ne rămâne decât să vă urăm Poftă bună şi La mulţi ani!.


  • Preparate pentru masa festivă de Anul Nou

    Preparate pentru masa festivă de Anul Nou

    Deşi a crescut interesul de a marca trecerea dintre ani în stradă, urmărind în anii trecuţi spectacolele din locurile publice şi focurile de artificii, cei mai mulţi români preferă să petreacă noaptea de Revelion acasă sau la restaurant, în jurul mesei pe care sunt aduse diferite preparate tradiţionale pentru această noapte specială. Pe lângă bradul decorat cu globuri şi beteală, în locuinţă trebuie să fie ramuri de vâsc, o plantă semiparazită care se dezvoltă pe crengile copacilor, dar despre care se spune că aduce noroc. Petrecerea începe, de obicei, la ora 21 şi se încheie spre dimineaţă, iar masa de Revelion este alcătuită din aperitive reci şi calde, fel principal şi desert, stropite cu băuturi alcoolice şi non-alcoolice, dintre care nu trebuie să lipsească vinul spumant.



    Masa de Revelion începe cu platouri cu aperitive reci, precum ouă umplute, salată boeuf, brânzeturi, piftie şi preparate din carne de porc. Pentru masa festivă de Anul Nou se pregăteşte, de obicei, piftie de porc însă, având în vedere consumul în exces a cărnii de porc din zilele Crăciunului, se face piftie din carne de pasăre. Piftia de cocoş şi de gâscă reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia, servit demult şi la curţile domneşti şi boiereşti. Pe platou apar şi preparate afumate sau semiafumate din carne de porc, precum muşchi file, şuncă, cârnaţi şi slănină.



    Ouăle umplute reprezintă o atracţie a mesei de Revelion. Sunt jumătăţi de ou care, după fierbere, sunt umplute cu pateu de ficat, acoperite cu maioneză şi ornate cu frunze de pătrunjel. Tot pentru masa festivă de Revelion se pregăteşte şi salata boeuf, cu carne de vită, fiartă şi tocată mărunt, cu cartofi şi morcovi fierţi, tăiaţi în cubuleţe, cu castraveţi în saramură şi gogoşari în oţet, tocaţi mărunt, cu boabe de mazăre din conservă. Toate acestea se amestecă cu maioneză, după care totul se răstoarnă pe un platou unde i se dă forma unui tort, acoperit cu un strat subţire de maioneză. Se ornează cu felii subţiri de gogoşari şi castraveţi, cu rondele de morcov şi cu rondele provenite dintr-un ou fiert.



    După aperitive, urmează felurile principale de mâncare precum sarmalele, friptura de porc la tavă şi cârnaţii din carne de porc, cu garnitură de varză călită sau cu piure de cartofi. Tradiţia de a mânca preparate pe bază de carne de porc este întâlnită în mai multe tări precum Spania, Austria, Germania, Italia sau Ungaria. În multe ţări se servesc purceluşi de lapte, pentru că tradiţia de a mânca de Anul Nou preparate din carne de porc se bazează pe credinţa că porcul simbolizează progresul şi prosperitatea.



    Cozonacul umplut cu cremă de nuci şi cu rahat, îngheţata şi plăcinta cu răvaşe încheie masa de Revelion. Plăcinta cu răvaşe este cu umplutură de brânză dulce, amestecată cu unul, două ouă batute, cu coajă rasă de lămâie şi de portocale, cu sau fără stafide şi cu esenţă de vanilie. Aluatul este nedospit şi se obţine din făină amestecată cu apă călduţă şi cu puţin sare. Din el se modelează plăcinte mici, umplute cu brânză, în interiorul cărora este introdus un răvaş, scris pe o bucată de hârtie. Această plăcintă poate fi făcută în straturi de aluat şi brânză şi coaptă într-o tavă mai mare. Trebuie avut grijă ca, la porţionare, fiecare să primească şi un răvaş, ascuns sub stratul de aluat de la suprafaţă. Fiecare va descoperi o predicţie pentru anul care vine sau un amănunt care îl caracterizează. Un exemplu este acesta: În acest an vei avea mai mulţi bani pentru că nu vei mai primi amenzi de la poliţia rutieră!



    Pentru că este ultima rubrică gastronomică din acest an, nu ne rămâne decât să vă urăm Poftă bună şi La mulţi ani!.


  • Chisăliţă

    Chisăliţă


    În bucătăria românească există reţete având ca ingrediente fructele în stare proaspătă sau conservate. Din mere, gutui și prune, fructe care se găsesc din belșug în această perioadă în România, pot fi pregătite, nu numai deserturi, ci și mâncăruri. Este adevărat că unele mâncăruri au apărut nu pentru diversificare, ci din cauză că altceva nu prea se găsea. O astfel de mâncare este chisălița, un cuvânt care este folosit în limba română în expresia “a face chisăliță”, care înseamnă “a bate zdravăn pe cineva”. Chisăliță mai înseamnă un amestec din care nu se mai înțelege nimic.



    În documentele din secolul al 18-lea, în regiunile locuite de români se făcea referire la un fel de mâncare apărut din cauza sărăciei sau a rechizițiilor de alimente din timpul războaielor. Având o denumire asemănătoare în limba bulgară și apropiată în poloneză și în rusă, chisălița era făcută în spațiul românesc din fructe proaspete, iar în perioada toamnei în special din prune. Fructele erau puse la fiert, după care fiertura era turnată peste bucăți de pâine sau peste bucăți de mămăligă, adăugându-se, în cazul mămăligii, ceapă călită.



    Tot chisăliță se numește și desertul pregătit, în mod similar, din prune dulci. În acest caz, se scot sâmburii, iar prunele sunt tăiate în bucăți care se pun la fiert în apă, eventual cu puțin zahăr în cazul în care fructele nu sunt dulci. Acest compot poate fi îngroșat cu puțină făină care se toarnă în vasul în care fierb prunele. Se lasă câteva minute până se îngroașă, apoi este turnată în castroane sau căni și lăsată să se răcească, după care poate fi servită. Există și o variantă în care, după ce au fiert, prunele sunt trecute printr-o sită pentru a nu lăsa să treacă pielițele. Acest piure este lăsat la fiert încă 15 minute, adăugându-se fie făină, fie mălai pentru a se îngroșa. În alte perioade ale anului, chisălița se făcea din prune afumate.







  • Chisăliţă

    Chisăliţă


    În bucătăria românească există reţete având ca ingrediente fructele în stare proaspătă sau conservate. Din mere, gutui și prune, fructe care se găsesc din belșug în această perioadă în România, pot fi pregătite, nu numai deserturi, ci și mâncăruri. Este adevărat că unele mâncăruri au apărut nu pentru diversificare, ci din cauză că altceva nu prea se găsea. O astfel de mâncare este chisălița, un cuvânt care este folosit în limba română în expresia “a face chisăliță”, care înseamnă “a bate zdravăn pe cineva”. Chisăliță mai înseamnă un amestec din care nu se mai înțelege nimic.



    În documentele din secolul al 18-lea, în regiunile locuite de români se făcea referire la un fel de mâncare apărut din cauza sărăciei sau a rechizițiilor de alimente din timpul războaielor. Având o denumire asemănătoare în limba bulgară și apropiată în poloneză și în rusă, chisălița era făcută în spațiul românesc din fructe proaspete, iar în perioada toamnei în special din prune. Fructele erau puse la fiert, după care fiertura era turnată peste bucăți de pâine sau peste bucăți de mămăligă, adăugându-se, în cazul mămăligii, ceapă călită.



    Tot chisăliță se numește și desertul pregătit, în mod similar, din prune dulci. În acest caz, se scot sâmburii, iar prunele sunt tăiate în bucăți care se pun la fiert în apă, eventual cu puțin zahăr în cazul în care fructele nu sunt dulci. Acest compot poate fi îngroșat cu puțină făină care se toarnă în vasul în care fierb prunele. Se lasă câteva minute până se îngroașă, apoi este turnată în castroane sau căni și lăsată să se răcească, după care poate fi servită. Există și o variantă în care, după ce au fiert, prunele sunt trecute printr-o sită pentru a nu lăsa să treacă pielițele. Acest piure este lăsat la fiert încă 15 minute, adăugându-se fie făină, fie mălai pentru a se îngroșa. În alte perioade ale anului, chisălița se făcea din prune afumate.







  • Ghiveci călugăresc

    Ghiveci călugăresc

    Atunci când vorbim despre mâncărurile călugăreşti, este vorba fie despre mâncăruri pregătite pe baza unor reţete tradiţionale în care sunt folosite numai ingrediente bio, fie este vorba despre mâncăruri de post, fără adaosuri de grăsimi vegetale sau de produse lactate.



    Înainte de a trece la felul principal, ghiveciul călugăresc, putem pregăti şi consuma o ciorbă, tot de post, făcută din frunze de lobodă (Atriplex hortensis) sau de ştevie (Rumex patientia), plante care apar în perioada primăverii. Ştevia este foarte răspândită în România, mai ales pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe. Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase.



    Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici. Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă, care dau o tentă roşiatică.



    După cum îi indică şi numele, ghiveciul călugăresc este o mâncare de post, deoarece se folosesc doar legume care se găsesc în această perioadă: cartofi, ceapă, varză, morcovi, ţelină. Pot fi folosite şi legume congelate precum mazăre, fasole păstăi, ardei gras şi conopidă. Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de cartofi, jumătate de kg de morcovi, o varză albă mică sau o conopidă, de vreo jumătate de kg, o ţelină, 5 cepe de mărime potrivită, 400 de grame de fasole păstăi, bulion sau suc de roşii, sare, piper.



    După ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii şi ţelina, tăiem în rondele morcovii, tăiem în felii subţiri ceapa şi mărunţim conopida şi varza. Toate aceste legume se pun la fiert într-o oală. Dacă o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, pot fi puse în cratiţă ceva mai târziu. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de bulion şi lăsăm compoziţia pentru jumătate de oră în cuptor, la foc mic. În final, adăugăm sare şi eventual piper după gust. Se consumă imediat, după ce se presară frunze proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt.


  • Ghiveci călugăresc

    Ghiveci călugăresc

    Atunci când vorbim despre mâncărurile călugăreşti, este vorba fie despre mâncăruri pregătite pe baza unor reţete tradiţionale în care sunt folosite numai ingrediente bio, fie este vorba despre mâncăruri de post, fără adaosuri de grăsimi vegetale sau de produse lactate.



    Înainte de a trece la felul principal, ghiveciul călugăresc, putem pregăti şi consuma o ciorbă, tot de post, făcută din frunze de lobodă (Atriplex hortensis) sau de ştevie (Rumex patientia), plante care apar în perioada primăverii. Ştevia este foarte răspândită în România, mai ales pe păşuni şi în zonele necultivate. Frunzele de ştevie pot fi consumate crude în salate, pot fi folosite ca înveliş al sarmalelor, dar cel mai frecvent sunt folosite la ciorbe. Ciorba de ştevie se prepară extrem de uşor, în numai jumătate de oră. Sunt necesare trei-patru legături de frunze de ştevie, ce trebuie spălate cu grijă, după care le sunt îndepărtate nervurile mai groase.



    Mai avem nevoie de doi morcovi, de o ţelină mică, de o ceapă, de doi-trei cartofi sau de o mână de orez. Se pun la fiert morcovii, tocaţi mărunt, la fel ceapa şi ţelina, precum şi cartofii, tăiaţi în cuburi mici. Se lasă la fiert circa 20 de minute, se acreşte cu borş, se dizolvă puţin bulion sau se foloseşte puţin suc de roşii, după care se adaugă frunzele de ştevie, tăiate în bucăţi mici. Pentru a nu se oxida în urma atingerii cu un obiect din metal cum este cuţitul, unii preferă să mărunţească cu mâna frunzele de ştevie. Se adaugă sare după gust şi se poate consuma imediat alături de câteva fire de ceapă verde. De menţionat că această ciorbă poate fi consumată şi rece. În ciorbă se pot pune şi frunze de lobodă, care dau o tentă roşiatică.



    După cum îi indică şi numele, ghiveciul călugăresc este o mâncare de post, deoarece se folosesc doar legume care se găsesc în această perioadă: cartofi, ceapă, varză, morcovi, ţelină. Pot fi folosite şi legume congelate precum mazăre, fasole păstăi, ardei gras şi conopidă. Pentru a obţine 8 -10 porţii, avem nevoie de un kg de cartofi, jumătate de kg de morcovi, o varză albă mică sau o conopidă, de vreo jumătate de kg, o ţelină, 5 cepe de mărime potrivită, 400 de grame de fasole păstăi, bulion sau suc de roşii, sare, piper.



    După ce curăţăm şi spălăm legumele, tăiem în cubuleţe cartofii şi ţelina, tăiem în rondele morcovii, tăiem în felii subţiri ceapa şi mărunţim conopida şi varza. Toate aceste legume se pun la fiert într-o oală. Dacă o parte dintre legume provin din conserve şi sunt semipreparate, pot fi puse în cratiţă ceva mai târziu. Când legumele sunt fierte, adăugăm o lingură de bulion şi lăsăm compoziţia pentru jumătate de oră în cuptor, la foc mic. În final, adăugăm sare şi eventual piper după gust. Se consumă imediat, după ce se presară frunze proaspete de ţelină şi pătrunjel, tăiate mărunt.


  • Salam de Sibiu

    Salam de Sibiu

    Unul dintre cele mai rafinate salamuri din România este “Salamul de Sibiu. În anul 2016, salamul de Sibiu a primit aprobarea Comisiei Europene pentru a deveni produs cu indicație geografică protejată. Producătorii care fac dovada respectării reţetei şi a ingredientelor au dreptul de a aplica pe etichetă menţiunea de calitate europeană “Indicaţie Geografică Protejată. Pe lângă salamul de Sibiu, există şi alte produse alimentare româneşti protejate în Uniunea Europeană, precum Scrumbia de Dunăre afumată, Novacul afumat din Țara Bârsei, Telemeaua de Ibănești, Cârnaţii de Pleşcoi sau Magiunul de prune de Topoloveni.



    Conform descrierii din documentul intitulat Documentaţie înregistrare Indicaţie Geografică Protejată Salam de Sibiu afişat pe site-ul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, produsul Salamul de Sibiu este un salam crud-uscat, cu mucegai nobil, realizat din carne de porc aleasă la roșu (din carne se îndepărtează, după caz, fragmentele de os, grăsimea moale, flaxurile, ligamentele, tendoanele, vasele mari de sânge și părțile sângerate, ganglionii și porțiunile ștampilate), provenită de la porcine ajunse la maturitate (cu greutatea în viu de peste 100 kg) și din slănină tare.



    Povestea salamului de Sibiu începe la sfârşitul secolului al 19-lea, în zona Carpaţilor Meridionali, unde a început să se producă un salam uscat denumit salam de iarnă, ulterior salam din vama Sibiu și, în cele din urmă, Salam de Sibiu. Acest nou produs reușește să atragă atenția consumatorilor, mai ales cel realizat de fabricanții de Salam de Sibiu Jozsef Theil și Filippo Dozzi. Cei doi producători de mezeluri au transformat Salamul de Sibiu într-un aperitiv nelipsit de la dineuri.



    Dar cum se obţine acest salam? Carnea de porc, minim 70% din compozţie şi slănina trebuie tocate mărunt, până la dimensiunea bobului de orez, adică între 2 şi 4 milimetri. Se adaugă piper măcinat, ienibahar, de asemenea măcinat, usturoi pisat şi sare, iar în regim industrial antioxidanţi şi agenţi de maturare. Ca şi altădată, pot fi utilizați agenți de maturare alcoolici, precum vinul, rachiu, vinars, vin spumant sau bere neagră. Se obţine o pastă cu o culoare rubinie, care este introdusă în membrane.



    Salamul astfel obţinut este afumat cu lemn de esență tare, după care se lasă la uscat în încăpeeri răcoroase, minim 60 de zile. Producătorii atestaţi de salam de Sibiu menţionează că termenul de valabilitate este cuprins între 45 şi 120 de zile, însă în gospodăriile tradiţionale acest tip de salam ţinea mai mult sau mai puţin, în funcţie de ritmul în care era consumat de membrii familiei şi de musafiri.

  • Salam de Sibiu

    Salam de Sibiu

    Unul dintre cele mai rafinate salamuri din România este “Salamul de Sibiu. În anul 2016, salamul de Sibiu a primit aprobarea Comisiei Europene pentru a deveni produs cu indicație geografică protejată. Producătorii care fac dovada respectării reţetei şi a ingredientelor au dreptul de a aplica pe etichetă menţiunea de calitate europeană “Indicaţie Geografică Protejată. Pe lângă salamul de Sibiu, există şi alte produse alimentare româneşti protejate în Uniunea Europeană, precum Scrumbia de Dunăre afumată, Novacul afumat din Țara Bârsei, Telemeaua de Ibănești, Cârnaţii de Pleşcoi sau Magiunul de prune de Topoloveni.



    Conform descrierii din documentul intitulat Documentaţie înregistrare Indicaţie Geografică Protejată Salam de Sibiu afişat pe site-ul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, produsul Salamul de Sibiu este un salam crud-uscat, cu mucegai nobil, realizat din carne de porc aleasă la roșu (din carne se îndepărtează, după caz, fragmentele de os, grăsimea moale, flaxurile, ligamentele, tendoanele, vasele mari de sânge și părțile sângerate, ganglionii și porțiunile ștampilate), provenită de la porcine ajunse la maturitate (cu greutatea în viu de peste 100 kg) și din slănină tare.



    Povestea salamului de Sibiu începe la sfârşitul secolului al 19-lea, în zona Carpaţilor Meridionali, unde a început să se producă un salam uscat denumit salam de iarnă, ulterior salam din vama Sibiu și, în cele din urmă, Salam de Sibiu. Acest nou produs reușește să atragă atenția consumatorilor, mai ales cel realizat de fabricanții de Salam de Sibiu Jozsef Theil și Filippo Dozzi. Cei doi producători de mezeluri au transformat Salamul de Sibiu într-un aperitiv nelipsit de la dineuri.



    Dar cum se obţine acest salam? Carnea de porc, minim 70% din compozţie şi slănina trebuie tocate mărunt, până la dimensiunea bobului de orez, adică între 2 şi 4 milimetri. Se adaugă piper măcinat, ienibahar, de asemenea măcinat, usturoi pisat şi sare, iar în regim industrial antioxidanţi şi agenţi de maturare. Ca şi altădată, pot fi utilizați agenți de maturare alcoolici, precum vinul, rachiu, vinars, vin spumant sau bere neagră. Se obţine o pastă cu o culoare rubinie, care este introdusă în membrane.



    Salamul astfel obţinut este afumat cu lemn de esență tare, după care se lasă la uscat în încăpeeri răcoroase, minim 60 de zile. Producătorii atestaţi de salam de Sibiu menţionează că termenul de valabilitate este cuprins între 45 şi 120 de zile, însă în gospodăriile tradiţionale acest tip de salam ţinea mai mult sau mai puţin, în funcţie de ritmul în care era consumat de membrii familiei şi de musafiri.

  • Ruladă cu carne tocată

    Ruladă cu carne tocată

    Carnea tocată este folosită la multe preparate și mâncăruri, începând de la mititei și cârnați, continuând cu perișoarele din ciorbă sau cu umplutura de la musacaua de cartofi sau de vinete și până la legume umplute cu carne tocată, precum, ardei, dovlecei, roșii și praz. Nu trebuie omise sarmalele, revendicate ca preparat tradițional de fiecare țară din Balcani.



    În bucătăria românească întâlnim și rulade cu carne tocată. Avem nevoie de un kg de carne în amestec, vită și porc, pe care o trecem prin mașina de tocat. Dacă amestecul nu are grăsime suficientă, în compoziție mai poate fi adăugată puțină slănină. Tot prin mașina de tocat trebuie trecute și două felii de mâine înmuiate în apă. Tocătura se amestecă cu două ouă și cu două cepe tocate mărunt și călite ușor în ulei. Se mai adaugă frunze tocate de pătrunjel, mărar tocat, piper negru măcinat și sare după gust.



    Acest amestec trebuie să fie ceva mai tare și este întins apoi în una, două foi care, după rulare, să aibă lungimea tăvii în care se vor coace. Pentru un aspect mai deosebit, această foaie de carne poate fi rulată în jurul unui cârnat semiafumat sau a unor ouă fierte. Înainte de a fi pusă într-o tavă unsă cu ulei sau cu untură, rulada trebuie dată prin făină sau prin pesmet. Tava se lasă în cuptor, pentru circa 30 de minute, la foc potrivit, rulada trebuind stropită din când în când cu un sos de roșii în care adaugăm cimbru și busuioc uscat și fărâmițat. Rulada se servește împreună cu legume fierte.



    O alternativă poate fi rulada de cartofi pe care o umplem cu carne tocată de porc și de vită, amestecată cu două ouă și cu frunze tocate de pătrunjel și mărar. Curățăm două kilograme de cartofi pe care îi fierbem și din care obținem un piure mai vârtos, în care am adăugat 100 de grame de unt și puțină sare. În varianta originală a rețetei, recuperată dintr-un caiet de bucate al unei case boierești, se folosea un șervet de pânză pe care se întindea piureul, sub forma unui dreptunghi, peste care se punea tocătura, după care se trăgea pânza dintr-o parte și se rula cu grijă. Rulada astfel obținută se coace într-o tavă, în cuptor, timp de 20-30 de minute.



    Rulada se servește caldă, stropită cu suc de roșii. Într-o variantă modernă, șervetul de pânză poate fi înlocuit cu ușurință cu o folie de aluminiu în interiorul căreia va fi pregătită rulada, în cuptor.

  • Ruladă cu carne tocată

    Ruladă cu carne tocată

    Carnea tocată este folosită la multe preparate și mâncăruri, începând de la mititei și cârnați, continuând cu perișoarele din ciorbă sau cu umplutura de la musacaua de cartofi sau de vinete și până la legume umplute cu carne tocată, precum, ardei, dovlecei, roșii și praz. Nu trebuie omise sarmalele, revendicate ca preparat tradițional de fiecare țară din Balcani.



    În bucătăria românească întâlnim și rulade cu carne tocată. Avem nevoie de un kg de carne în amestec, vită și porc, pe care o trecem prin mașina de tocat. Dacă amestecul nu are grăsime suficientă, în compoziție mai poate fi adăugată puțină slănină. Tot prin mașina de tocat trebuie trecute și două felii de mâine înmuiate în apă. Tocătura se amestecă cu două ouă și cu două cepe tocate mărunt și călite ușor în ulei. Se mai adaugă frunze tocate de pătrunjel, mărar tocat, piper negru măcinat și sare după gust.



    Acest amestec trebuie să fie ceva mai tare și este întins apoi în una, două foi care, după rulare, să aibă lungimea tăvii în care se vor coace. Pentru un aspect mai deosebit, această foaie de carne poate fi rulată în jurul unui cârnat semiafumat sau a unor ouă fierte. Înainte de a fi pusă într-o tavă unsă cu ulei sau cu untură, rulada trebuie dată prin făină sau prin pesmet. Tava se lasă în cuptor, pentru circa 30 de minute, la foc potrivit, rulada trebuind stropită din când în când cu un sos de roșii în care adaugăm cimbru și busuioc uscat și fărâmițat. Rulada se servește împreună cu legume fierte.



    O alternativă poate fi rulada de cartofi pe care o umplem cu carne tocată de porc și de vită, amestecată cu două ouă și cu frunze tocate de pătrunjel și mărar. Curățăm două kilograme de cartofi pe care îi fierbem și din care obținem un piure mai vârtos, în care am adăugat 100 de grame de unt și puțină sare. În varianta originală a rețetei, recuperată dintr-un caiet de bucate al unei case boierești, se folosea un șervet de pânză pe care se întindea piureul, sub forma unui dreptunghi, peste care se punea tocătura, după care se trăgea pânza dintr-o parte și se rula cu grijă. Rulada astfel obținută se coace într-o tavă, în cuptor, timp de 20-30 de minute.



    Rulada se servește caldă, stropită cu suc de roșii. Într-o variantă modernă, șervetul de pânză poate fi înlocuit cu ușurință cu o folie de aluminiu în interiorul căreia va fi pregătită rulada, în cuptor.

  • Milioane de Euro pentru 20 de comune din Sălaj

    Milioane de Euro pentru 20 de comune din Sălaj

    Grupul de Acţiune Locală (GAL) Valea Someşului este un parteneriat public-privat care înglobează 20 de comune sălăjene. Activitatea lui a demarat în aprilie 2012, iar de atunci satele şi sătenii au beneficiat de sume consistente pentru investiţii.

    Ionuţ Ilieş, preşedintele Asociaţiei GAL Valea Someşului: In perioada 2012-2015 am implementat o strategie de dezvoltare locală a teritoriului, lansând peste 100 de proiecte, cu o valoare totală de 2,3 milioane Euro. In actuala perioadă de programare, 2016-2023, ni s-au alocat peste 2,3 milioane. Deja am finanţat 40 de beneficiari, cu contractele de 1.637.000 Euro. Avem ca motto Viitorul este la ţară şi îi îndemnăm pe localnici să acceseze fonduri europene pentru a-şi dezvolta exploataţiile agricole şi a creşte valoarea adăugată a produselor. Noi promovăm aceste produse pe piaţa locală şi prin lanţurile scurte de aprovizionare, deoarece depăşesc semnificativ standardele comerciale ale produselor de larg consum.

    Marfa noastră nu este fabricată industrial, ci prin reţete tradiţionale, aspect care dorim să rămână în mintea consumatorului. Avem şi un proiect social, de suflet, în valoare de 150.000 Euro +TVA, prin care vom construi un Centru de Zi pentru copii în satul Ileanda. Scopul lui va fi prevenirea abandonului şcolar, a instituţionalizării copiilor, precum şi asigurarea unor activităţi de îngrijire, educaţie, recreere, socializare şi consiliere. Contractul cu Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale este deja semnat şi sper ca, foarte curând, să începem lucrările. Printr-un parteneriat cu asociaţia ASSOC vom accesa fonduri din Măsura 5.2, cu care să extindem acest proiect.


    – Cine vă face proiectele?

    Noi suntem finanţatori, la fel ca AFIR, dar acest proiect social a fost întocmit chiar de GAL Valea Someşului.


  • Mămăligă „cu de toate”

    Mămăligă „cu de toate”

    Mămăliga a intrat în cultura gastronomică a românilor, se pare, prin secolul al 17-lea, după aducerea porumbului din America și cultivarea acestuia în Europa. Atracția românilor pentru mămăligă a avut, cel mai probabil, un substrat psihologic. Aflați sub dominație otomană și obligați să plătească biruri în cereale și vite, românii au început să cultive porumb pe care turcii nu îl vroiau. Tot la fel, în loc de vite, populația autohtonă a preferat să crească porci.


    Cuvântul mămăligă” și forme apropiate acestuia le întâlnim în tot spațiul balcanic, în limba română fiind utilizat și în expresii. A pune de mămăligă” înseamnă în sens propriu a pune apa la fiert, însă, folosită în alt context înseamnă a încurca lucrurile”, a greși”, a nu putea ieși dintr-o situație grea sau dintr-o încurcătură”.



    În România există un mare număr de restaurante de tip street food” unde se servesc preparate orientale precum kebap sau șaorma, împreună cu legume mărunțite și cu sosuri, comanda fiind șaorma cu de toate”. La fel, și mămăliga poate fi servită cu de toate”, dar într-un sens mult mai larg, respectiv cu legume, cu lapte, cu brânză, cu ouă, cu cârnați sau cu carne afumată.




    În mod tradițional, mămăliga este pregătită într-un vas de fontă de formă rotundă, denumit ceaun, din făină de porumb pe care o fierbem în apă cu puțină sare. Preparată ca la țară unde a fost, de-a lungul secolelor, un înlocuitor al pâinii, mămăliga este mai densă decât echivalentul italian al acesteia, polenta, putând fi tăiată în bucăți asemenea unei pâini. Când este servită cu alte preparate, mămăliga poate fi mai moale, având consistența unui terci.



    Unul dintre cele mai populare preparate, servit cu aperitiv, este mămăliga cu brânză și smântână. Se folosește jumătate de kilogram de mălai, jumătatea de kilogram de brânză telemea și un sfert de kilogram de smântână. Brânza se porționează și se taie în feliuțe subțiri, se așază în farfurii, iar peste ea se toarnă smântâna. Se face o mămăligă ceva mai moale, care se servește alături, fierbinte.



    O altă rețetă din bucătăria tradițională este mămăliga cu jumări, ouă și verdețuri. Facem o omletă în care punem câteva jumări de porc, adăugând, de asemenea, puțină ceapă sau ceapă verde, tocată mărunt, câteva fire de mărar și câteva frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Omleta se taie în felii și se servește pe o felie de mămăligă mai tare.



    Mămăliga poate fi combinată cu ouă, brânză și cu cârnați, rezultând așa-numitul bulz, pregătit în cuptor. Facem o mămăligă de consistență medie, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă.


    Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânză şi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi semiafumați sau afumați sau mici bucăţi de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem cratiţa din cuptor, iar bulzul, porţionat, poate fi servit imediat.

  • Mămăligă „cu de toate”

    Mămăligă „cu de toate”

    Mămăliga a intrat în cultura gastronomică a românilor, se pare, prin secolul al 17-lea, după aducerea porumbului din America și cultivarea acestuia în Europa. Atracția românilor pentru mămăligă a avut, cel mai probabil, un substrat psihologic. Aflați sub dominație otomană și obligați să plătească biruri în cereale și vite, românii au început să cultive porumb pe care turcii nu îl vroiau. Tot la fel, în loc de vite, populația autohtonă a preferat să crească porci.


    Cuvântul mămăligă” și forme apropiate acestuia le întâlnim în tot spațiul balcanic, în limba română fiind utilizat și în expresii. A pune de mămăligă” înseamnă în sens propriu a pune apa la fiert, însă, folosită în alt context înseamnă a încurca lucrurile”, a greși”, a nu putea ieși dintr-o situație grea sau dintr-o încurcătură”.



    În România există un mare număr de restaurante de tip street food” unde se servesc preparate orientale precum kebap sau șaorma, împreună cu legume mărunțite și cu sosuri, comanda fiind șaorma cu de toate”. La fel, și mămăliga poate fi servită cu de toate”, dar într-un sens mult mai larg, respectiv cu legume, cu lapte, cu brânză, cu ouă, cu cârnați sau cu carne afumată.




    În mod tradițional, mămăliga este pregătită într-un vas de fontă de formă rotundă, denumit ceaun, din făină de porumb pe care o fierbem în apă cu puțină sare. Preparată ca la țară unde a fost, de-a lungul secolelor, un înlocuitor al pâinii, mămăliga este mai densă decât echivalentul italian al acesteia, polenta, putând fi tăiată în bucăți asemenea unei pâini. Când este servită cu alte preparate, mămăliga poate fi mai moale, având consistența unui terci.



    Unul dintre cele mai populare preparate, servit cu aperitiv, este mămăliga cu brânză și smântână. Se folosește jumătate de kilogram de mălai, jumătatea de kilogram de brânză telemea și un sfert de kilogram de smântână. Brânza se porționează și se taie în feliuțe subțiri, se așază în farfurii, iar peste ea se toarnă smântâna. Se face o mămăligă ceva mai moale, care se servește alături, fierbinte.



    O altă rețetă din bucătăria tradițională este mămăliga cu jumări, ouă și verdețuri. Facem o omletă în care punem câteva jumări de porc, adăugând, de asemenea, puțină ceapă sau ceapă verde, tocată mărunt, câteva fire de mărar și câteva frunze de pătrunjel, de asemenea, tocate mărunt. Omleta se taie în felii și se servește pe o felie de mămăligă mai tare.



    Mămăliga poate fi combinată cu ouă, brânză și cu cârnați, rezultând așa-numitul bulz, pregătit în cuptor. Facem o mămăligă de consistență medie, după care luăm o parte din ea şi întindem un strat subţire, într-o cratiţă. Peste acesta aşternem un strat de brânză de burduf, după care întindem un alt strat de mămăligă.


    Brânza de burduf poate fi amestecată cu mărar sau cu frunze tocate de pătrunjel. Între straturile de brânză şi mămăligă putem adăuga rondele de cârnaţi semiafumați sau afumați sau mici bucăţi de şuncă. Înainte de a introduce cratiţa la cuptor, putem sparge câteva ouă pe care le punem deasupra ultimului strat de mămăligă. După jumătate de oră la foc potrivit, scoatem cratiţa din cuptor, iar bulzul, porţionat, poate fi servit imediat.