La sfârșitul primului război mondial, lumea era în
multiple căutări. Era în căutarea păcii, era în căutarea unei alte lumi mai
bune, dar în același timp era în căutarea refacerii ordinii vechi. Se amestecau
idei vechi cu idei noi și confuzia cu gândirea clară. În acel tumult, mișcările
social-politice revendicative păreau multora soluția cea mai bună. Războiul
produsese mari lipsuri și soluțiile radicale câștigaseră mulți adepți și revoluțiile
bolșevice din Rusia, Ungaria, Germania generaseră speranțe. Pe acesl fundal, pe
13 decembrie 1918 în centrul Bucureștiului, pe Calea Victoriei, avea loc o
demonstrație a muncitorilor tipografi care se va încheia tragic. 6 morți și 15
răniți se vor înregistra atunci când armata intervenea împotriva celor care
doreau sa-și ceară drepturile.
Însă
această descriere sumară are nevoie de explicații. Istoricul Ioan Scurtu a
descris faptele cum s-au petrecut atunci. În București era sediul Partidului Socialist, în spatele bisericii
Kretzulescu, în centrul orașului. De acolo, de la sediul partidului și al
sindicatelor, muncitorii au pornit cu scopul de a se îndrepta spre Palatul Regal.
Dar au făcut mai întâi un ocol pe strada Câmpineanu, urmând să intre pe Calea
Victoriei. Și cînd au ajuns aproape de Teatrul Național, atunci nu exista
Palatul Telefoanelor, armata a făcut un baraj. S-a cerut ca muncitorii să se
disperseze, dar ei intenționau să-și strige revendicătile în fața palatului.
Muncitorii au refuzat și au început să se strige lozinci, Libertate!, Vrem
pâine!, Vrem chirii ieftine!. Și atunci armata a tras. În comunicatul care
s-a dat publicității a doua zi, guvernul spunea că a fost o manifestație, că
muncitorii trăseseră asupra armatei și că aceasta ripostase. În urma acelei
riposte se înregistraseră 6 morți și 15 răniți, toți din rândul muncitorilor.
Comunicatul era cusut cu ață albă, de altfel, politicianul liberal I. G. Duca,
în memoriile lui, spune limpede că armata a fost singura care a tras și că s-a acționat
cu o violență extremă.
Manifestația
a fost de amploare redusă, dar ea a căpătat proporții în epocă și după 1945. Regimul
comunist instalat de armata sovietică a exagerat cu mult față de cum o făcuse
guvernul care reprimase demonstrația. Ioan Scurtu. În legătură cu numărul de morți este o discuție. Când eu am
venit în București, în 1957 și până în 1990, lângă clădirea refăcută parțial a
Teatrului Național era un monument pe care scria că la 13 decembrie 1918 102
muncitori fuseseră uciși din ordinul guvernului burghezo-moșieresc. În 1967 am
avut ocazia să-i fac o vizită lui Gheorghe Cristescu, care fusese secretarul
Partidului Socialist și devenise secretarul Partidului Comunist din România.
Între altele, mi-a povestit și cum era cu acel număr de morți de pe monument. Mi-a
spus că vorbise cu tovarășii săi să meargă la fiecare sector și să înregistreze
morții din acea zi de 13 decembrie 1918. Fuseseră înregistrați 102 morți, dar
era evident că cei mai mulți nu avuseseră nicio legătură cu mișcarea
respectivă.
L-am
întrebat pe Ioan Scurtu dacă organizatorii demonstrației fuseseră inspirați de
modelul revoluției bolșevice. Aceasta a fost acuza gravă care li s-a adus
demonstranților. Partidul Socialist,
la vremea respectivă, avea revendicări politice. Cerea înlăturarea burgheziei,
a exploatării, o Românie republicană. Dar manifestația în sine nu s-a
desfășurat sub aceste lozinci. Dar sigur
că guvernul a căutat să dea și acestei mișcări exclusiv un caracter politic. În
comunicatul dat publicității se spunea că, în legătură cu bolșevicii de la
Moscova și cu comuniștii de la Budapesta, muncitorii au acționat în vederea
răsturnării ordinii sociale existente. Chiar a doua zi, pe 14 decembrie 1918,
guvernul a dat publicității decretul-lege pentru exproprierea marilor moșii de
peste 100 de hectare în vederea împroprietăririi țăranilor. Decretul era dat ca
nu cumva să se producă o răzmeriță și la sate. Țăranii au fost mulțumiți, s-au
făcut împroprietărirea și reforma agrară.
Memoria
comportamentului armatei ruse din România în iarna anului 1917-1918 a fost una
neplăcută pentru români, autorități și populație. Anarhia și violențele la care
s-au dedat rușii îmbătați de bolșevism au fost extrem de periculoase pentru stabilitatea
de atunci. A acționat guvernul excesiv pentru că exista un potențial exploziv?
Ioan Scurtu.:Apelăm tot la
I. G. Duca. El relatează că a avut peste vreo 7 ani o discuție cu generalul
care a condus represiunea și acesta se lăuda cu faptul că, din inițiativă
proprie, a decis deschiderea focului. El, generalul Mărgineanu, i-ar fi dat
telefon primului ministru Ion I. C. Brătianu care tocmai că îi spusese să nu cumva
să deschidă focul. Trebuia să găsească măsura de dispersare, dar fără a recurge
la violență extremă. Mărgineanu spunea că el își asumase răspunderea și că
reușise să lichideze acea evoluție spre bolșevism a României. Cert este că
guvernul nu s-a dezis de acea acțiune și că generalul Mărgineanu a fost decorat
de regele Ferdinand.
Greva
muncitorilor tipografi de pe 13 decembrie 1918 a fost un episod marginal pentru
societatea românească de atunci. Ea este însă importantă pentru noi pentru a
avea o imagine completă a sfârșitului unei epoci.