De la jumătatea
secolului al 19-lea, vocabularul politic a încărcat cuvântul revoluție în
principal cu sensul de răsturnare a vechilor idei și practici, de înnoire,
a societății în întregul ei. Mai ales politica trebuia înnoită, atât la nivelul
celor care făceau politică, a ideilor politice, cât și la promovarea schimbării
cât mai dese. Revoluția era considerată motorul istoriei, iar marxismul a fost
ideologia catre a influențat cel mai mult modul de a privi revoluția. Marxsimul
afirma că lupta de clasă era cea care făcea ca omenirea să meargă înainte. Iar
revoluția era atât un proces insurecțional, prin care capitalismul trebuia
înlăturat și distrus, cât și un proces în continuă desfășurare, după ce
proletariatul ar fi cucerit puterea și ar fi transformat societatea.
După ce marxismul
a cucerit puterea în Rusia în 1917 în forma sa leninistă și s-a instalat prin
ocupația sovietică a Europei Centrale și de Est, revoluția trebuia să continue
până la victoria ei peste tot în lume. Dar regimul sovietic și conceptul de
revoluție ca răsturnare socială au eșuat în proiectele sale de a fi formele
superioare ale vieții umane. Comunismul a însemnat reprimarea drepturilor celor
mai elementare ale omului și a adus pauperitate economică generalizată. Revoluțiile
anului 1989 în Europa Centrală au venit ca efecte logice ale degradării
dramatice ale condițiilor de viață. Ele au fost privite de istorici și
politologi drept întoarceri la democrație pe care fără voia lor o părăsiseră
între anii 1945-1947. Revoluțiile anului 1989 nu mai sunt acum momente
fondatoare ale răsturnărilor sociale, ci ale construirii democrației. Odată cu
anul 1989, și înțelegerea revoluției s-a întors la sensul său originar, acela
de revenire la un punct de pornire, semnificație pe care a avut-o revoluția
glorioasă din Anglia anului 1688. Revoluțiile din 1989 sunt revoluții glorioase
deoarece au pus capăt tiraniilor și au redat omului politic demnitatea.
În fiecare an, în
decembrie, românii comemorează căderea comunismului și întoarcerea la
normalitate. Plătită cu morți și răniți, întoarcerea la democrație va fi mereu
valoarea politică cea mai importantă, din ce în ce mai importantă pe măsură ce
trecerea timpului tinde s-o estompeze. Începutul manifestațiilor anticomuniste din
România a avut loc la Timișoara, pe 16 decembrie 1989, și ele au fost
continuate la București pe 21-22 decembrie când dictatorul Nicolae Ceaușescu a
fost înlăturat. Politologul Ioan Stanomir crede că data de 22 decembrie 1989
are toate atributele unui moment fondator, în acest caz, refondator: 22 decembrie reprezintă
indiscutabil punctul final al intervalului comunist. Este bine să subliniem
acest fapt fiindcă unii dintre oamenii politici care s-au afirmat după
decembrie 1989 au încercat să minimalizeze dimensiunea anticomunist-democratică
a manifestațiilor populare care au dus la căderea regimului Ceaușescu. Insist
asupra acestei dimensiuni. Nu a fost vorba doar despre înlăturarea unui dictator
care a dezonorat această țară, ci și despre afirmarea unor valori care, deși nu
erau foarte clar precizate, erau subsumate unei dorințe de a elimina regimul
comunist cu tot cortegiul său de privațiuni materiale și de restrângeri
politice dramatice ale libertăților.
Dar debarasarea oamenilor
de moștenirea și automatismele comunismului s-a dovedit a fi un proces de
durată pe care puțini l-au înțeles corect atunci: ca pe un efort dureros de
separare a binelui public de răul public, de a avea o privire către trecut și
una ațintită către viitor. Ioan Stanomir:
22 decembrie este asemenea lui Ianus, un eveniment cu două fețe. Pe de o parte
este momentul de celebrare a libertății, pe de alta este momentul în care
începe aventura teroriștilor. Dacă nu ar fi fost teroriștii și dacă nu ar fi
fost morții surveniţi în circumstanțe extrem de dificil de elucidat până
astăzi, probabil că 22 decembrie ar fi avut o altă posteritate. Nu trebuie să
uităm că există un cimitir al Eroilor Revoluției și că persoanele înmormântate
acolo sunt în cea mai mare măsură rezultatul acțiunii misterioșilor teroriști
de după 22 decembrie 1989.
Democrația română
renăștea iar pluralismul opiniilor era un semn de însănătoșire societală.
Renășteau partidele istorice desființate de regimul comunist, oamenii erau
liberi să propună idei și să treacă la acțiune. Vocile lor erau din ce în ce
mai mult ascultate și comportamentul politicienilor se adecva pe cererea
electoratului. Ioan Stanomir:
22 decembrie 1989 a fost într-adevăr un moment de fraternitate și de
fraternizare după care a urmat destul de repede o dezunire profundă a corpului
politic. Cetățenii din România au fost împărțiți iar factorii care i-au
împărțit au fost Frontul Salvării Naționale și Ion Iliescu, odată cu asumarea
partizană a moștenirii lui 22 decembrie și prin confiscarea acestei moșteniri
în beneficiul unui partid-stat. A fost începutul sfârșitului pentru acest vis,
această iluzie a fraternității. 22 decembrie a rămas o simplă zi, ceea ce a
urmat a fost în serie istorică tragedia teroriștilor, luna inauarie 1990 cu
manifestațiile partidelor democratice și reprimarea lor violentă, luna
februarie 1990, martie 1990 și incindetele de la Târgu Mureș, Piața
Universității și, în cele din urmă, mineriada din iunie 1990.
Revoluția română
din 1989, cea mai sângeroasă revenire la democrație, a fost plătită cu
aproximativ 1200 de morți. Trecerea timpului aduce obișnuința în viața
oamenilor cu anumite standarde, iar libertățile sunt considerate norme de bază
ale existenței și valori indispensabile. Dar memoria istorică le aduce aminte
oamenilor că nu întotdeauna a fost așa. Iar anul 1989 este exemplul cel mai
aproape de noi.