Doi români pasionați de istorie, Ionuț Oprea și
Codruț Consantinescu au decis, la 32 de
ani de la Revoluția Română, să arate lumii cum trăiau oamenii simpli într-un
oraș de provincie în perioada comunismului.
Ei expun la o librărie din Câmpina obiecte, astăzi banale și desuete dar
care atunci erau repere obligatorii în existența cotidiană.
Tergiversarea Dosarului Revoluţiei trebuie aspru sancţionată, consideră deputatul liberal Alexandru Muraru. Avem nevoie de un serviciu specializat la Parchetul General pentru anchetarea crimelor Revoluţiei din 1989 şi a altor infracţiuni complexe. Modul în care a fost instrumentat Dosarului Revoluţiei este o nouă palmă dată istoriei şi o dovadă a ignoranţei faţă de adevărul faptelor sângeroase petrecute în Decembrie 1989, afirmă Muraru.
Întoarcerea definitivă a dosarului la Parchetul Militar şi reluarea completă a anchetei, pe fondul neregulilor descoperite în rechizitoriu, conduce la o serie de riscuri pe care nu ni le mai putem permite la 32 de ani de la Revoluţie. Reluarea de la zero a cercetărilor poate să conducă, în primul rând, la absolvirea de vinovăţie a celor responsabili, prin lentoarea cu care o astfel de anchetă se desfăşoară. Trecerea timpului riscă să ducă la deteriorarea ori pierderea probelor, voluntar sau involuntar, asupra unor fapte petrecute în urmă cu mai bine de trei decenii şi, totodată, dispariţia fizică a martorilor, consideră deputatul.
Este nevoie de acţiuni urgente, respectiv de crearea unui serviciu specializat în cadrul Parchetului General pentru investigarea infracţiunilor împotriva umanităţii, genocid, precum si alte tipuri de infracţiuni ca instigare la ură sau negarea Holocaustului. Un astfel de serviciu specializat ar putea avea priceperea şi resursele necesare pentru a desfăşura, cu celeritate, o anchetă minuţioasă astfel încât cei responsabili de suferinţele Revoluţiei din 1989 să dea socoteală în faţa justiţiei. De asemenea, acest demers de înfiinţare a unui serviciu dedicat în cadrul Parchetului General trebuie să fie dublat de o amplă anchetă asupra modului în care Dosarul Revoluţiei a fost tergiversat, a adăugat Alexandru Muraru.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis definitiv, ieri, restituirea la Parchetul Militar a dosarului Revoluţiei în care fostul preşedinte al României Ion Iliescu şi fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu sunt acuzaţi de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.
Anul acesta în
decembrie, se marchează 30 de ani de la Revoluţia anti-comunistă din 1989, bun
prilej de bilanţuri, aduceri aminte, comemorări ale victimelor şi… poate
nostalgii. Dar şi un moment prielnic pentru a alungat apatia civică, după cum
au gândit şi acţionat reprezentanţii Asociaţiei Funky Citizens. Pornind de la
principiul că elevii trebuie să treacă prin mai multe experiențe pentru ca
procesul educațional să fie cât mai memorabil, mai ales când e vorba de
educaţie civică, Asociaţia Funky Citizens a iniţiat proiectul apartamentului
din anii 1980, intitulat 80east. Apartamentul este aranjat ca în anii aceia
cu mobilă, obiecte şi ambient din acea perioadă. De aceea, cei mai în vârstă
care trec pragul acestei locuinţe retrăiesc epoca de atunci, iar cei mai tineri
pot să realizeze cât mai direct constrastul dintre lipsurile de atunci şi
drepturile de azi. În acest laborator de educație civică, liceenilor li se
explică funcționarea sistemului democratic din prezent pentru a vedea ce
drepturi și obligații au și cum se pot implica în procesul decizional.
Inaugurat la începutul anului, apartamentul din anii 80 este gândit atât ca un
mini-muzeu al vieţii zilnice din ultimii ani ai comunismului, dar şi ca un
laborator de educaţie civică, aflăm de la Cosmin Pojoranu de la Asociaţia Funky
Citizens: În acel apartament, copiii trec printr-o
experiență educațională interactivă. Pornim de la povești de zi cu zi, din
viața cotidiană. Ei poate au auzit acasă vorbindu-se de Ceaușescu sau de Dej.
Dar cum rămâne cu istoria mică, cu istoriile personale? De fapt, noi asta vrem
să arătăm, să punem în evidență acest arc: care sunt deciziile luate sus și
modul în care ele influențează viața de zi cu zi a oamenilor. Inițial, ne-am
jucat un pic de-a muzeul, de aici și atmosfera ușor nostalgică a
apartamentului. E ușor de căzut într-un paseism de genul ăsta, dar este de-abia
primul strat. Copiii care vin la noi sunt la liceu, deci au circa 18 ani și nu
resimt nostalgia celor care au apucat măcar un pic comunismul. Ne-am propus să
creăm și o punte între generații, între acești elevi și părinții lor sau
bunicii lor. Vrem ca după vizita la noi, copiii să se ducă acasă și să discute
cu rudele despre comunism.
Interactivitatea
este principala metodă de… predare din apartamentul 80east, ne spune şi
Anabella Costache, altă reprezentantă a Asociaţiei Funky Citizens: Prin experiență ludică, personală, îmbinată cu informații istorice și
teoretice, elevii ajung să interacționeze cu mediul respectiv și să tragă
propriile concluzii, lucru care nu prea se întâmplă în școală nici la orele de
educați civică, nici la orele de istorie. De altfel, proiectul a pornit și de
la această constatare: că ceea ce se întâmplă în școală este mult prea puțin
pentru ca elevul să empatizeze cu ce s-a petrecut în perioada respectivă,
pentru a rezona cu nedreptățile de atunci și pentru a ști cum să reacționeze în
eventualitatea pregătirii revenirii a sistemului de atunci.
După
plimbarea prin apartament şi îmbibarea în lumea lipsurilor din anii 80,
liceenilor li se cere să îndeplinească anumite sarcini prin care să
conştientizeze mai bine diferenţa dintre trecut şi prezent. Andrei Bulearcă, de
la Asociaţia Funky Citizens, a participat la trasarea acestor sarcini: Noi ne-am propus prin sarcinile respective de lucru să-i enervăm puţin
şi să le creăm nişte mici frustrări. De pildă, în bucătărie, una dintre
sarcinile de lucru este să găsească anumite alimente care erau mai greu de
găsit pe vremea respectivă şi care nu se află în spaţiu. Evident, ei nu vor
găsi acele alimente, iar la sfârşit, vom discuta despre frustrările pe care
acest fapt le-a trezit. Va fi un pretext pentru a vorbi despre lipsurile din
acea vreme şi despre drepturile care atunci erau încălcate, dar pe care azi, în
democraţie, ei le au. În felul ăsta, prin contrastul cu lipsurile comunismului,
subliniem importanţa democraţiei şi de ce e important pentru ei să încerce să
se implice în viaţa politică actuală.
În felul
acesta e completată informaţia precară despre comunism care li se furnizează
elevilor în şcoală. De pildă, în liceu se predă un singur curs opțional de
istoria comunismului, disponibil doar claselor a XI-a și a XII-a. Totuşi, unii
din elevii participanţi la proiectul 80east au venit din familia cu anumite
cunoştinţe. Anabella Costache: Am fost plăcut surprinşi să constatăm că
multă lume vorbea despre ziua de 17 decembrie 1989, zi pe care noi o marcăm
cumva punându-i pe copii să asculte la radio un fragment de la Europa liberă
despre acea zi. Înregistrarea trebuie folosită în sarcina lor de a scrie o
scrisoare codată prietenului sau prietenei din RFG cerându-i informaţii despre
ce se petrece exact în România, căci la televizor, Ceauşescu spune una, iar de
la Europa liberă aflăm altceva. Trebuie să scriem codată pentru că scrisorile
erau deschise de Securitate, deci secretul corespondenţei nu exista.
Nevoia de educare şi
informare despre comunism există, mărturie stând şi anumite sondaje de opinie
destul de vechi, căci recent, tematica n-a mai fost cercetată. De pildă, în
2010, 44% dintre
români considerau comunismul o idee bună, dar prost aplicată. Ceva
mai aproape de prezent, în 2016, potrivit unui studiu sociologic, peste jumătate (52%) din cei care au răspuns la
întrebarea Cum credeţi că a fost PCR comparativ cu partidele actuale? au spus
răspicat mai bun, în timp ce doar 18% dintre ei cred că a fost mai rău.
Peste 40% dintre tineri credeau și ei că PCR a fost mai bun decât partidele
actuale. Andrei Bulearcă, student la Facultatea de Ştiinţe Politice, în vârstă
de 21 de ani are o anumită explicaţie pentru opiniile generaţiei din care face
parte. Andrei Bulearcă: Având în vedere că tinerii nu au
trăit în acea perioadă, că nu există un muzeu de istorie recentă şi că nu se
predau prea multe cursuri de istoria comunismului la liceu, ei n-au avut prea
multe canale de informaţie când vine vorba despre comunism. Totuşi, consideră
că pe vremea aia era mai bine ceea ce, în opinia mea, denotă neîncredere în
actualul sistem de la noi sau în guvernele recente.
Dezamăgirea faţă de mersul sistemului şi instituţiilor
actuale poate fi depăşită, însă, prin schimbarea stării de fapt. Iar asta
presupune exact cunoştinţele şi implicarea civică pe care vor să le
îmbunătăţească Funky Citizens.
Unul dintre momentele de mare impact ale revoluţiei
române din decembrie 1989 s-a petrecut pe 25, în ziua de Crăciun. Atunci a avut
loc judecarea, condamnarea la moarte şi executarea conducătorului comunist
Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale vinovaţi de moartea a peste 1100 de persoane
din zilele de 16, 17, 21 şi 22 decembrie, până pe 25. Controversatul proces ar
fi trebuit să fie momentul de reîncepere a unei noi epoci, de renaştere al unei
societăţi traumatizate timp de 45 de ani de abuzuri şi lipsuri de toate
felurile.
Dar
procesul Ceauşeştilor, aşa cum a fost denumit în posteritate, a căpătat o
semnificaţie de care românii de azi îşi aduc aminte cu dezgust. Graba cu care
cei doi Ceauşeşti au fost judecaţi şi executaţi şi ce a urmat în politica
postcomunistă a făcut ca procesul să devină opusul a ceea ce ar fi trebuit să
fie: un reper al nostalgiei în loc de un sentiment al uşurării, şi al
rememorării furioase al începutului noii democraţii române în locul unei
evocări luminoase.
Istoricul
şi politologul Ioan Stanomir de la Universitatea Bucureşti consideră că
desfăşurarea şi urmările procesului Ceauşeştilor de pe 25 decembrie 1989 nu au
fost altceva decât prelungiri ale practicii juridice din comunism şi ale
raportării mentalului colectiv la perioada care tocmai se încheia:
A fost o reglare de conturi
care care a amintit de procesele leninist-staliniste, pe de-o parte, şi de
modul în care în Africa Subsahariană sunt executaţi dictatorii căzuţi. Nu a
avut nimic în comun nici cu ideea de legalitate, nici cu ideea de confruntare a
trecutului. Ceea ce acest fals proces, această mascaradă, a reuşit să facă a
fost împingerea în plan secundar ideea de confruntare cu trecutul şi cu
asumarea trecutului. Nicolae Ceauşescu a îndeplinit un rol de ţap ispăşitor,
pentru a folosi terminologia clasică a politicii, şi ca ţap ispăşitor a permis
restului naţiunii să se disculpe prin aruncarea întregii vinovăţii asupra lui
Nicolae Ceauşescu. Acel proces a prezentat câteva probleme
delicate. În primul rând încadrarea juridică a lui Nicolae Ceauşescu era o
încadrare fantezistă. Iar în al doilea rând este irelevant să-l judecăm din
perspectiva exigenţelor statului de drept pentru că în acel proces s-a cuprins
şi fondul, şi apelul şi recursul într-o singură instanţă. A fost un tribunal
revoluţionar, aceasta este formula în care îl putem rezuma. Un tribunal
revoluţionar care îmi aminteşte de troicile pe care CEKA le organiza în timpul
terorii roşii.
Multe opinii de după 25 decembrie
1989 afirmă că lui Nicolae Ceauşescu trebuia să i se organizeze un proces
adevărat. L-am întrebat pe Ioan Stanomir dacă în condiţiile revoluţionare de
atunci se putea organiza un proces echitabil care să fie altfel decât cel care
a fost: Putea să arate
altfel naţiunea română în 1989? Putea să arate altfel statul român în 1989,
altfel decât o colecţie de briganzi care se lichidează între ei? Dacă ar fi
arătat altfel, comunismul românesc ar fi fost altfel. Procesul Ceauşescu este
cea din urmă operă a regimului Ceauşescu. El a reuşit să transforme statul
într-o adunătură de asasini şi de complici, iar aceşti asasini şi aceşti
complici l-au lichidat pe mai-marele lor. Nicolae Ceauşescu este responsabil nu
de genocid în terminologia dreptului internaţional, ci de organizarea şi
coordonarea unui regim ilegitim şi criminal, ca să folosesc terminologia
asumată de statul român în mod oficial. Ca atare, ce ar fi făcut o ţară decentă
cu Nicolae Ceauşescu? I-ar fi oferit acestuia ce a refuzat el altora în
calitate de comunist: un proces echitabil din care, probabil, ar fi ieşit condamnat la închisoare pe viaţă sau la
pedeapsa capitală. Nu pun în discuţie raţiunea pedepsei, ci modul la care s-a
ajuns la ea. Altfel spus, Nicolae Ceauşescu ar fi fost oricum condamnat de un
tribunal decent la o pedeapsă privativă de libertate foarte îndelungată.
Procesul Ceauşeştilor a fost momentul
în care trebuia ca românii să-şi privească în ochi puterea care i-a umilit şi
batjocorit timp de 45 de ani. Ar fi trebuit să fie un moment al adevărului şi
al încheierii conturilor cu o perioadă de coşmar. N-a fost însă aşa. Ioan
Stanomir: Este actul prin
care noi nu reuşim să ne desprindem de comunism. Tocmai acea execuţie dovedeşte
profunda continuitate între regimul comunist şi regimul Iliescu. Ion Iliescu
este expresia unei încercări a românilor de a se detaşa nedetaşându-se. O
încercare tipică societăţilor postcomuniste de a păstra o inocenţă pe care n-o
mai au. Toţi cei care au trecut prin comunism nu mai sunt inocenţi. Fie că au
fost victime, fie că au fost călăi, fie că s-au aflat în masa gri a celor care
s-au aflat sub
vremi. Regimurile totalitare fură inocenţa oamenilor. Şi acest lucru cred că
este principalul mod de a înţelege raportarea foarte complicată a popoarelor
din estul Europei şi a popoarelor din Uniunea Sovietică la comunism. Comunismul
este o cămaşă a lui Nessus care se lipeşte de tine şi în momentul în care vrei
s-o scoţi, te arde.
25 decembrie 1989 este o zi în care se întâlnesc
nostalgia, frustrarea neîmplinirii şi sentimentul destinului implacabil. Stafia
lui Ceauşescu bântuie şi acum România prin amintirea unui proces nedemn, însă
tipic vremurilor sale.
De la înfiinţarea sa din 1928, Radiodifuziunea Română nu
a lipsit de la niciun eveniment important din istoria României. Regi,
politicieni, oameni de cultură, artişti, oameni obişnuiţi au apărut în faţa
microfonului radioului pentru a le vorbi românilor despre semnificaţia
momentelor la care asistau. Radiodifuziunea Română nu putea lipsi nici de la
derularea revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, moment pe care l-a trăit
la cote emoţionale maxime.
Radiodifuziunea
şi televiziunea, mai târziu, au fost considerate instituţii-cheie ale statului
în transmiterea de mesaje către populaţie. Din păcate, Radio România a devenit
un instrument de propagandă grosolană în mânile regimului comunist după
ocupaţia ţării de către armata sovietică şi instalarea prin forţă a regimului
comunist. În anii 1980, atât la radio, cât şi la televiziune regimul promova un
cult al personalităţii cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu de o exasperantă vulgaritate.
În afara lipsurilor cronice de zi cu zi, cultul personalităţii era cel mai greu
de suportat pentru imensa majoritate a românilor.
Pe 16
decembrie 1989, oamenii din Timişoara au ieşit în stradă pentru libertate şi
înlăturarea regimului opresiv comunist care timp de 45 de ani adusese dezastrul
economic şi tragedii umane. După reprimarea sângeroasă a demonstraţiilor
timişorenilor, pe 21 decembrie bucureştenii adunaţi în stradă la un miting de
susţinere a lui Nicolae Ceauşescu s-au întors împotriva sa. Începea, astfel,
cel mai grandios moment al istoriei celei de-a doua jumătăţi a secolului 20.
În
arhiva Radiodifuziunii Române, documentele sonore au păstrat o emoţie publică
uriaşă. Vocile, ale oamenilor obişnuiţi şi ale jurnaliştilor, sunt cele ale
unor oameni exaltaţi de schimbarea de 180 de grade a situaţiei, de la disperare
şi închiderea orizontului speranţelor la exuberanţă şi eliberare şi renaştere.
Între 22 şi 25 decembrie 1989 a existat o bucurie nemărginită a românilor care
îşi redobândeau libertatea, o bucurie pe care Radio România a înregistrat-o
pentru totdeauna. O bucurie care începea pe 22 decembrie 1989 în jurul orelor
12,30, o bucurie care transpare şi din incoerenţa şi agitaţia care îi
cuprinsese pe toţi cei care intrau în studiourile de radio. Eugen Dichiseanu,
fotoreporter la ziarul Scânteia al Partidului Comunist Român, a fost cel care
a vorbit printre primii la microfonul eliberat al Radio România. Trăiască România! Trăiască
România liberă! Dragi oameni, dragi români! Îmi este imposibil să redau în
cuvinte ce văd. Nu credeam, până acum câteva clipe nu credeam, să pot trăi, să
aud, să văd mai ales şi să vă traduc într-un cuvânt ce-am putut vedea astăzi,
acum, şi ce străluceşte în ochii tuturor colegilor mei din jur, colegilor
noştri de acuma din jurul microfonului: lacrimi, zâmbete, îmbrăţişări.
Poeta
Ana Blandiana a fost una dintre primele intelectuale care au vorbit la radio în
efervescenţa zilei de 22 decembrie. Prieteni, am sosit la Radio
acum venind din Piaţa Palatului unde am fost alături de zecile de mii de
oameni, cărora la un loc şi fiecăruia în parte nu le venea să creadă că
trăieşte această zi. Este foarte greu să cred că după atâţia ani de umilinţă,
că noi, noi singuri, nu printr-un aranjament politic, nu prin sprijinul altora,
mai mari şi mai puternici decât noi, ci noi singuri cu forţa noastră
sufletească, în care nu mai credeam, am fost în stare să facem asta. Morţii de
la Timişoara şi morţii de la Bucureşti ne-au redat deodată încrederea în noi şi
puterea de a fi noi.
Baricada
revoluţionarilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 din faţa Sălii Dalles
din centrul Bucureştiului a fost decisivă pentru căderea regimului de a doua
zi, pe 22 decembrie. O revoluţionară rămasă anonimă a amintit românilor de
moartea compatrioţilor lor din urmă cu doar câteva zeci de ore. Să nu-i uităm pe cei care au
murit în faţa Sălii Dalles. Au fost primii care au murit, au fost tineri, au
fost tineri de 20 de ani călcaţi de maşini şi de blindate. Ne-am ascuns sub
maşini de frica gloanţelor, n-am crezut că sînt gloanţe adevărate. Şi totuşi,
mulţi dintre noi am rămas acolo aşteptând o minune care s-a produs astăzi. Vă
rugăm ca astăzi, toţi, să mergem acolo cu flori în mâini şi să le depunem în
faţa sălii Dalles în memoria acelor copii care au murit pentru noi.
Nu
au lipsit nici procesele de conştiinţă din faţa microfonului. Unii şi-au cerut
iertare pentru că s-au pus în serviciul dictaturii şi au minţit publicul, aşa
cum a spus crainicul Viorel Popescu. Ani de zile am încercat să vă spun adevărul şi am fost împiedicat. Mi-e
ruşine pentru tot ce am spus în aceşti ani despre o epocă acum sfârşită. Mi-e
ruşine pentru că n-am reuşit să vă aduc în casă adevărul. Am încercat să vă
aduc dragostea, muzica frumoasă. Am fost împiedicat şi în aceste gesturi simple
de a vă aduce tandreţea şi liniştea în casă.
Revoluţia
română a continuat la Radio România şi în zilele care au urmat. Entuziasmul a
scăzut, viaţa a reintrat în normal şi unii chiar s-au jenat că au fost atât de
exaltaţi atunci. Însă normalitatea entuziasmului arată umanitatea fiecăruia
dintre noi şi nicio judecată postumă nu poate anihila intensitatea momentului.