Acum o
sută de ani se petrecea ceea ce istoria a reţinut ca fiind Revoluţia din
Octombrie, deşi 7 noiembrie este data la care ea s-a petrecut. Este vorba,
desigur, de trecerea la calendarul gregorian ce avea atunci loc în Estul
Europei. Comuniştii, câştigătorii evenimentelor de acum un secol, au introdus
modificarea de calendar în primul lor an la putere. Astfel, lovitura lor de
forţă care ajunsese să-şi facă un renume cu luna octombrie, a ajuns să fie
sărbătorită la 7 noiembrie. Anul 1917 a fost unul teribil pentru Europa
cuprinsă de război şi cutremurător pentru Rusia. Lovitura comuniştilor
bolşevici nu a fost îndreptată împotriva ţarului pentru că Nicolae al ll-lea
fusese înlăturat de la putere în prima fază a revoluţiei republicane din Rusia,
declanşată în februarie, la începutul anului.
Sub conducerea lui Lenin,
comuniştii au acaparat puterea prin lovitura de forţă din 25 octombrie/7
noiembrie, refuzând orice colaborare cu celelalte partide ale Rusiei din 1917.
A urmat războiul civil, câştigat de bolşevicii care au pus mâna total pe fostul
imperiu ţarist. Din 7 noiembrie 1917 nimic în lume nu mai putea fi ca
înainte. Atunci a început împărţirea
totală a lumii între cele două sisteme politice cu principii opuse,
capitalismul şi comunismul. Până la al doilea război mondial, regimul comunist
s-a consolidat în Rusia, devenită un stat federal cu mai multe republici
unionale în componenţa sa. După dispariţia lui Lenin, puterea în noul regim
sovietic a fost acaparată de Stalin, dictatorul crud, absurd, criminal care a
trecut inclusiv la extinderea geopolitică a regimului. În timp ce Hitler
acapara statele vecine, înaintea celui de al doilea război mondial, Stalin
făcea acelaşi lucru în Estul Europei. În urma Pactului de neagresiune semnat de
Berlin şi Moscova, cele două puteri ce păreau mai degrabă antagoniste, şi-au
împărţit Polonia iar sovieticii au ocupat cele trei republici baltice. Tot în
1940, în urma unui ultimatum, Stalin a luat şi Basarabia românească. Înfiinţată
de bolşevici în 1917, după preluarea puterii în imperiul ţarist, Armata Roşie
şi-a continuat opera de extindere a graniţelor statului sovietic. În timp ce o
serie de state au intrat total în componenţa colosului sovietic, celor pe unde
a trecut Armata Roşie în drumul ei spre Berlin li s-a impus un regim comunist
susţinut armat de Moscova.
Divizarea ideologică a omenirii a ajuns la paroxism,
odată cu intensificarea represiunii în statele supuse regimului comunist.
România a cunoscut acest proces din ultimele zile ale celui de al doilea război
mondial. Deşi se consideră că instalarea comunismului în ţările Estului
european începe cu lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948, se uită
că, în România, un guvern controlat de comunişti fusese instalat încă din
martie 1945. Experienţa comunistă, terifiantă şi sângeroasă, a durat în Estul
Europei până în 1989 şi în spaţiul sovietic, fost ţarist, până la sfârşitul lui
1991. O privirea atentă şi specializată dezvăluie numeroase diferenţe între
regimurile comuniste din Est, în cele patru decenii de funcţionare. Fiecare
dintre ele a cunoscut mişcări de contestare ca şi represiuni staliniste dintre
cele mai dure. În Germania de Est, Ungaria şi Polonia au existat revolte
populare în timp ce, în România, s-a luptat cu arma în mână, în grupuri de
partizani. România a reuşit să obţină retragerea trupelor sovietice de pe
teritoriul său, în timp ce în celelalte ţări, inclusiv în Germania, acestea au
staţionat până după căderea sistemului sovietic. În schimb, România a intrat
sub regimul dictatorial constituit de Nicolae Ceauşescu, regim care a devenit
tot mai dur, în timp ce regimurile comuniste din alte state comuniste se
relaxau, admiţând o serie de reforme şi concesii, mai ales în lumina feformelor
Gorbaciov de la Moscova. De aceea, şi căderea comunismului a fost mai dură în
România. În Decembrie 1989, românii au ieşit în stradă, în mijlocul represiuni
sângeroase, pentru a determina căderea comunismului, a dictaturii Ceauşescu.
Revoluţia bolşevică, un eveniment malefic pentru milioane de oameni, a devenit
un moment istoric de care ne amintim doar la centenar, când constatăm că tot ce
se putea spune despre el, s-a spus. Și oricum nu ne face plăcere să ne amintim
de aşa ceva.