Radio România Internațional

Tag: rezistenta

  • Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

    În cei 45 de ani de dictatură comunistă, românilor li s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria naţiunii. Ni s-a spus că nu a existat rezistenţă şi că românii au dorit şi au susţinut regimul comunist. Astăzi, ştim fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă şi teroare, prin forţa armelor, de o armată străină de ocupaţie, potrivnică voinţei naţiunii”.



    Este declaraţia preşedintelui României, Klaus Iohannis, făcută, luni, la Bucureşti, la inaugurarea monumentul Aripi”, realizat de sculptorul Mihai Buculei — fiu al unui fost deţinut politic – şi dedicat luptătorilor din rezistenţa anticomunistă 1945 – 1989 din România şi Basarabia. Monumentul Aripi” este o victorie simbolică. Ce ironie a sorţii mai mare şi ce izbândă mai puternică decât faptul că monumentul dedicat rezistenţei anticomuniste este ridicat pe locul unde, până acum 27 de ani, străjuia statuia lui Lenin, unul dintre cei mai malefici oameni ai istoriei, doctrinarul bolşevismului?”, jubila Klaus Iohannis, amintind că împotriva comunismului s-au ridicat sute de mii de oameni, cunoscuţi astăzi sau nu, care şi-au riscat viaţa şi libertatea pentru ca democraţia şi demnitatea poporului român să nu fie înfrânte.



    Şeful statului a criticat, pe de altă parte, faptul că în ultima perioadă au apărut semnale că există persoane care pun la îndoială sacrificiul şi tragedia victimelor regimului comunist: Trecutul trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru tinerii de astăzi, iar acţiunea justiţiei este fundamentală în acest sens. Sunt îngrijorat de blocarea investigaţiilor în privinţa crimelor comunismului după câţiva ani de progrese. Continuarea investigaţiilor trebuie să fie o prioritate pentru instituţia abilitată de lege şi solicit factorilor de decizie să ia măsuri pentru deblocarea situaţiei.”



    În opinia şefului statului, este nevoie de o legislaţie care să interzică orice formă de negare a crimelor comunismului, o lege care să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului. În România, 2016 a adus primele condamnări istorice pentru doi foşti torţionari. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, fiind considerat vinovat direct pentru moartea a 12 deţinuţi încarceraţi pe motive politice.



    În primă instanţă, un alt torţionar, Ion Ficior, fostul comandant la Periprava, a fost condamnat tot la 20 de ani închisoare cu executare pentru crime împotriva umanităţii, după ce sub comanda sa ar fi murit peste 100 de deţinuţi politici.

  • Femei condamnate de regimul comunist din România

    Femei condamnate de regimul comunist din România

    La rezistenţa anticomunistă din România au luat parte, cu devotament şi curaj, şi multe femei. Fie că-şi susţineau soţii, fraţii sau taţii implicaţi în mişcările de rezistenţă, fie că transmiteau mesaje către lumea liberă din Occident, multe dintre cazurile de femei deţinute în închisorile comuniste au rămas necunoscute. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Ambasada Marii Britanii la Bucureşti şi-au propus să investigheze şi să scoată la lumină personalităţile feminine care au participat la lupta împotriva unui regim ilegitim, represiv şi criminal. Confruntarea cu alte surse din memorialistică şi lucrări de specialitate face fişele matricole penale ale deţinutelor cea mai concludentă probă a experienţei lor traumatizante, încheiate adesea cu decesul acestora.



    Constantin Vasilescu, cercetător al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, explică importanţa acestor documente: Fişa matricolă penală este, practic, un soi de jurnal de călătorie” care însoţea fiecare deţinut politic prin spaţiul concentraţionar. De fapt, un astfel de document conţinea informaţiile de bază: numele şi prenumele deţinutului, data exactă a naşterii, locul naşterii, adresa domiciliului, momentul arestării, condamnarea, încadrarea penală, pentitenciarele prin care a trecut, şi alte lucruri care, pentru cei interesaţi de această cercetare, sunt foarte importante. Am plecat de la aceste date pentru a obţine o analiză cantitativă validă, pe de o parte, dar şi o perspectivă de ansamblu la fel de solidă. Aceste documente pot să aibă şi chiar au anumite lacune. Un astfel de document nu este infailibil, ca de altfel majoritatea documentelor eliberate de Securitate înainte de 1989. Mă refer la faptul că o astfel de fişă matricolă penală ar putea să conţină date contradictorii, uneori chiar eronate, din cauza faptului că cei care le întocmeau îşi exersau mâna, de multe ori, fiind ucenici într-ale represiunii, la vremea respectivă. Iar acesta era un punct de plecare: întocmirea unei fişe matricole penale pentru un duşman al poporului”.”




    Rapoartele întocmite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc fac referire la originea socială a femeilor condamnate. Majoritatea proveneau din mediul rural, aceasta fiind considerată o consecinţă firească a situaţiei societăţii româneşti a acelor ani. Cele mai multe dintre deţinute aveau studii elementare şi primare, existând foarte puţine cazuri de femei arestate cu studii liceale sau universitare. 2860 de deţinute din cele 3802 cazuri investigate nu aveau, la momentul arestării, nicio afiliere politică, Într-un procentaj mult mai mic, erau femei afiliate mişcării legionare, partidelor istorice sau grupului etnic german. În ceea ce priveşte încadrarea penală a cazurilor investigate, majoritatea femeilor au fost închise în urma unor sentinţe definitive. Cele mai multe au fost arestate la penitenciarul Jilava, ulterior condamnării executându-şi pedepsele în penitenciarele de la Mislea, Miercurea Ciuc, Bucureşti, Arad şi Oradea.


    Constantin Vasilescu: Din cei 76 de mii de deţinuţi din baza de date a institutului, 3802 sunt femei. Este un număr redus, comparativ cu cel al bărbaţilor. Însă, din punctul nostru de vedere, asta nu înseamnă sub nicio formă că femeile ar fi fost mai puţin curajoase decât bărbaţii în contestarea totalitarismului sau că ar fi fost mai puţin dispuse la sacrificiu. Acest raport procentual este, în mare, o reflectare a realităţilor sociale din acea vreme. Bărbaţii dominau într-o manieră cvasi-totală procesul decizional şi aspectele care ţineau de politică. De asemenea, acest număr nu indică faptul că femeile ar fi suferit mai puţin în această perioadă. Aproape pentru fiecare bărbat închis a existat o bunică, o mamă, o soră, o prietenă sau o soţie care, de obicei, a făcut tot posibilul pentru a-l ajuta. În cazul celor dispăruţi de la domiciliu, mai ales în cazul partizanilor, femeile erau cele care înfruntau descinderile Securităţii, femeile erau cele care absorbeau violenţele arbitrare. Nu în ultimul rând, aş dori să subliniez că acest număr, 3802, nu este nicidecum unul definitiv, ci reprezintă numărul minim documentat.”




    Începând cu 1965, multe dintre arestările de natură politică au fost camuflate sub aşa-zisele infracţiuni de drept comun sau prin integrări forţate în unităţi de observaţie şi tratament psihiatric, acestea din urmă reprezentând una dintre cele mai brutale forme ale represiunii comuniste. Cele 3802 cazuri de femei deţinute în închisorile comuniste se poate chiar multiplica în momentul în care cercetarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc va avansa.


    Constantin Vasilescu, despre necesitatea unui raport complex: Finalitatea acestui demers va fi un volum, un dicţionar dedicat femeilor din spaţiul concentraţionar românesc, care sperăm că va apărea chiar anul acesta. Acest album va fi precedat de un studiu introductiv foarte consistent, care ar putea fi considerat el însuşi un volum în volum, fiindcă munca de interpretare şi de sinteză este cel puţin la fel de importantă. Studiul introductiv va fi structurat într-o asemenea manieră încât să acopere problema delicată a spaţiului concentraţional feminin. În el se va explica în amănunt metodologia, se vor prezenta şi analiza în mod ştiinţific aspecte şi statistici de gen, va fi prezentat şi analizat cadrul legislativ al represiunii, centrele de detenţie destinate femeilor, încadrările, traiectorii individuale şi alte date de acest fel.”



    Multe alte fişe matricole penale ale altor femei victime ale represiunii comuniste sunt încă rătăcite în secţiunea destinată deţinuţilor de drept comun de la Jilava.

  • Vin americanii!

    Vin americanii!

    La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, românii credeau că prezenţa sovieticilor în ţară şi abuzurile de tot felul vor înceta şi că americanii vor sosi în România pentru a repune lucrurile pe făgaşul lor. Era o manifestare a speranţei într-un viitor mai bun şi totodată unul dintre imboldurile celor care au activat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă.



    Până în momentul aderării României la coaliţa condusă de Germania, relaţiile româno-americane fuseseră foarte bune. Declararea războiului de către România generalului Antonescu Statelor Unite ale Americii, pe 11 decembrie 1941, a fost un act contrar spiritului care animase relaţiile bilaterale. De asemenea, bombardarea României de către aviaţia americană în 1944 ţinea de logica războiului, o logică strâmbă pentru vremurile normale, de pace şi de bună înţelegere. Cu toate că se aflau în tabere opuse, românii le-au aplicat tratamente rezonabile piloţilor americani capuraţi. Conform mărturiilor, unii ofiţeri români au adunat cadavrele piloţilor americani doborâţi şi le-au înmormântat cu ceremonial religios. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, pe 23 august 1944, a fost un gest de reparare a unei anormalităţi istorice.



    Urmările războiului însă nu au fost cele aşteptate de societatea românească. Prezenţa trupelor sovietice în ţară şi acapararea puterii de către partidul comunist au făcut ca speranţele românilor să se lege cu disperare de o debarcare a trupelor americane la Constanţa sau în Balcani. Expresia vin americanii” era deja un loc comun şi majoritatea românilor credeau, la sfârşitul anilor 1940, că era numai o chestiune de luni până ca trupele americane să-şi facă apariţia.



    Nicolae Dascălu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi activ într-o organizaţie anticomunistă de elevi între 1947 şi 1949. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Dascălu a mărturisit că venirea americanilor a motivat zeci de tineri în luarea unei atitudini hotărâte în apărarea democraţiei şi libertăţii. ”Toată lumea spera că vin americanii şi noi toţi am aşteptat ajutorul american! Sigur, întâi a fost speranţa pe care ne-o insufla tinereţea şi curajul cu care ne-am avântat în luptă crezând că oricum, valorile democratice vor învinge, se vor impune. Nimeni nu se aştepta la perioada asta atât de lungă şi de cumplită! Lungă, dar şi cumplită în manifestări! Şi atât de strictă în manifestări şi o interdicţie totală a aspiraţiilor umane.”



    În anul 2000, Elena Florea Ioan, sora lui Toma Arnăuţoiu, şeful unuia dintre cele mai bine organizate grupuri armate anticomuniste, a confirmat că fratele ei a plecat în munţi pentru a lupta cu speranţa venirii americanilor. ”Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, fratele meu a plecat, şi nu am putut nici să-l opresc. Atâta am insistat la mama şi i-am spus să nu-l lase să plece! Dar dacă am văzut că mama era de acord ca el să plece, nu am mai avut ce face. Mama era foarte neliniştită, ca mamă să vadă că fratele meu doarme numai prin ascunzişuri şi că nu era liniştit. Şi credea că dacă va pleca în munte, îşi va găsi liniştea, aşa bănuiau. Că aşa aveau promisiuni, că americanii, într-o lună de zile, vin şi ne scapă de ruşi. Şi aşa au plecat ei cu gândul, că va dura puţin această perioadă de chin. Nu şi-au închipuit că vor sta atâta în munte. Organizaţia asta, de la Nucşoara, a fost singura din Europa care a durat 9 ani. Ceilalţi nu au rezistat, au fost arestaţi, au murit, s-au predat. Asta a fost singura organizaţie care a durat nouă ani.”



    Atât de mare a fost dezamăgirea unora din cauză că ajutorul american nu mai sosea încât aceştia nu au ezitat să-şi părăsească fraţii de arme. Aşa a fost cazul colonelului Gheorghe Arsenescu, după cum mărturisea Elena Florea Ioan. ”Colonelul Arsenescu a plecat mai mult ca să-şi apere viaţa şi zilele. Nu vreau să-l critic, dar nu a făcut un gest patriotic că a plecat. A crezut că e ceva de scurtă durată. Că acolo, când a mers în munte, şi el şi alţii când au văzut că nu mai au ce mânca, şi nu mai este friptură şi altele, au început să se certe. Că el nu mai stă. Dar alţii au spus că vor mânca rădăcini de copac cu toţii, vor mânca frunze, că asta mâncau când nu aveau ce mânca, dar că vor rămâne uniţi şi vor sta pe munte cât era nevoie. Lui Arsenescu nu i-a convenit situaţia asta, nu s-a acomodat cu viaţa asta, de chin. Şi atunci i-a dat lui frate-miu Toma conducerea acestei organizaţii, şi el s-a retras pentru că nu mai putea să rabde de foame şi de frig. A văzut că americanii nu mai vin şi şi-a dat seama că e o situaţie nesigură. Şi a plecat.”



    Dar americanii, chiar dacă nu au putut veni direct pentru a elibera România, au încercat organizarea de acţiuni de întreţinere a speranţei. Asemenea acţiuni au fost paraşutarea de români din exil în România, un caz fiind cel din iulie 1953 al grupului comandat de căpitanul Sabin Mare. Dar evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare, cel al democraţiei şi cel comunist, către o coabitare a dus la abandonarea oricărui proiect de salvare a ţărilor ocupate de sovietici. Americanii au venit cu adevărat în România şi în Europa Centrală şi de Est după 1989. Dar acest lucru a fost posibil datorită faptului că au câştigat competiţia pe durata a câteva decenii cu URSS.

  • Grupul anticomunist România Independentă

    Grupul anticomunist România Independentă

    În urma instalării agresive a comunismului în România, partidele democratice au organizat mişcări de rezistenţă. Una dintre acele mişcări a fost grupul ”România Independentă”, creat de tineretul Partidului Naţional Ţărănesc. În vara anului 1947, conducerea PNŢ a fost arestată de guvernul comunist în urma incidentului de la Tămădău. Atunci, liderilor ţărănişti li s-a oferit un avion cu care să plece în străinătate. În realitate, oferta a fost o capcană întinsă de guvernul comunist pentru a avea un pretext în a aresta opoziţia democratică..



    Dar lucrurile n-au rămas aşa. Opoziţia şi-a dat seama că lucrurile intrau într-o altă fază, cea a confruntării armate, după ce între 1944 şi 1947 bandele comuniste susţinute de armata sovietică de ocupaţie au acaparat puterea în stat. Tineretul ţărănist a luat iniţiativa formării unor grupuri de rezistenţă, unul dintre aceste grupuri fiind ”România Independentă”, creat în 1947.



    Nistor Bădiceanu a fost senator în Parlamentul României din partea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat între 1992 şi 1996. El a participat la organizarea grupului ”România Independentă” ca tânăr plin de energie. Înregistrarea a fost realizată în 1999 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română.


    ”Tineretul ţărănist, noi, am căutat să trecem spre o formă de organizare subversivă. Şi-aşa a luat naştere o serie întreagă de organizaţii, “Vlad Tepeş”, “Vulturii”, “Grupul 4”, “România Independentă”. Noi am considerat că trebuie să ne pregătim, să ţinem legătura, să ne înarmăm şi la un moment dat, la un moment oportun, tot speram într-o intervenţie, în iminenţa izbucnirii unui nou război, să pornim o răscoală armată. Exista entuziasmul între tineri, şi nu numai între tineri, pentru că am păstrat legătura cu o serie întreagă de foşti membri, preşedinţi şi activişti hotărâţi ai partidului din teritoriu, în special din partea Marghitei, din partea de Nord a judeţului Bihor de unde proveneam, şi am căutat să refac filiera. Oamenii au răspuns cu multă încredere şi bucurie, şi s-au angajat. I-am atras fiecăruia atenţia şi asupra riscurilor care incumbă din toată această activitate. Cu tot entuziasmul nostru de-atunci, ne dădeam seama că prezintă un pericol având în vedere cu cine aveam de-a face, de metodele de care dădeau dovadă fără nici o reticenţă.”



    Nistor Bădiceanu a detaliat structura grupului, provenienţa celor care făceau parte din el şi principiile pe care s-a constituit. “Nucleul era de 32-35 de membri. Pănă la urmă, sincer să spun, nici nu mai stiam câţi eram: depăşisem câteva sute! Adică s-a răspândit ideea, nu se cunoşteau toţi între ei, se rupea firul. Din trei, unul recruta alţi trei şi aşa mai departe. În eventualitatea că ar fi izbucnit şi o revoltă şi era foarte uşor de înregistrat şi de a acţiona în forţă. Membrii grupului erau în bună parte din judeţ, în partea de nord şi de centru, Oradea şi partea spre Marghita unde eu aveam cunoscuţi mai apropiaţi şi în care aveam mai multă încredere. Pentru că pe unii ne lega de-acuma şi amintiri şi o viaţă împreună ca elevi, pe la diferite baluri sau diferite manifestaţii ale partidului, le ştiam orientările şi convingerile, la unii şi tăria de caracter. Deci nu puteai să faci apel la oricine.”



    Ce rol a avut Bădiceanu în grupul “România Independentă”? Acela de iniţiator şi agitator, de conştientizare a oamenilor de pericolul care ameninţa România. “Am avut rol de “cap al răutăţilor”. Deci, de organizator. Aici nu se mai punea problema de o conducere democratică, de a ţine conferinţe sau, ştiu eu, congrese, de a alege în mod democratic un conducător. Se mergea pe sistem paramilitar. Ne pregăteam de o luptă împotriva unei puteri constituite în stat, într-adevăr ceea ce comuniştii calificau drept “crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, care era prevăzută şi pedepsită de Codul Penal şi care avea ca scop într-adevăr, înlăturarea prin forţă a “ordinii sociale”. Aveam şi arme, în timpul războiului puteai să ai aşa ceva. Aveam la un moment dat o căruţă de grenade, după aia pistoale mitralieră şi pistolete, nu era problemă. Cu retragerea nemţilor în debandadă şi cu trecerea frontului pe la noi, unul murea, arma rămânea lângă el, cei care au găsit-o au ascuns-o. Mergeam prin sate, adunam pe cei de încredere care aveau oameni în subordinea lor şi le spuneam ce au de făcut, care e pasul următor, unde să fie atenţi, unde să vorbească cu oamenii. Se strângea de-acuma cercul: se introduseseră cotele, se lua grâul de la arii, politica devenea din ce în ce mai represivă si terenul nostru de activitate din ce în ce mai propice.”



    Intenţia lui Bădiceanu era de a organiza un grup de partizani pentru a retragere în munţi şi luptă armată. Alături de membrii PNŢ, militari ai armatei regale române, foşti membri ai Gărzii de Fier şi ţărani deposedaţi au format ceea ce a fost cunoscut ca mişcarea de rezistenţă anticomunistă. După 8 luni, grupul “România Independentă” a fost descoperit şi nucleul membrilor săi arestaţi din cauza unui nou recrut care nu a păstrat secretul. Grupul a arătat că şi în faţa unui colos al răului, unii nu s-au lăsat impresionaţi.