Pe timp de
război, multe sunt ca pe timp de pace: se amestecă eroismul, tragismul, comicul
şi absurdul. Dar, spre deosebire de pace, războiul este rău pentru că nicio regulă
nu mai este respectată, nicio raţiune nu mai funcţionează. Pe frontul celui
de-al doilea război mondial din Uniunea Sovietică, militarii români s-au
confruntat cu situaţii de viaţă şi moarte, în care, uneori, totul atârna de un
fir de păr.
Vladimir Boantă a fost pe frontul antisovietic în 1942 şi avea gradul de
sublocotenent. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din
Radiofuziunea Română în 1995 îşi amintea de bătălia de la Sadovoi, din zona
oraşului rus Oriol: Trebuie să vă spun că mă aflam în groapă, alături de cel care îi
dădea mitraliorului benzi pentru încărcare. Era un ostaş pe care-l chema Velicu
cu încă unul cărui nume îmi scapă. Era o asemenea tragere din partea ruşilor
încât pot să spun că a fost cel mai grozav bombardament pe care îl suportasem,
de tragere cu cartuşe obişnuite de mitralieră. Ostaşul care dădea benzile de
cartuşe pentru mitralieră era foarte curios să vadă cum se apropie ruşii. Şi
stătea pe vine, rezemat cu spatele de marginea gropii, şi privea în faţă. Eu îi
spun: Mă, băiete, fii atent! Tu nu vezi ce tragere e? La un moment dat n-am
auzit decât atât: Au! Şi când m-am întors să-l privesc, un glonţ îi trecuse
prin frunte, îi ieşise în ceafă şi din fruntea lui ţâşnea pe cizmele mele, care
eram întins pe burtă, un şuvoi întreg de sânge. Ostaşul celălalt, când l-a
privit, a rămas uluit şi a început să plângă. La care eu, ca să-i ridic
moralul, îi spun: Taci din gură! Să nu te prind că plângi degeaba! Nu vezi ce
imprudenţă a făcut?
Lui Vladimir
Boantă i s-au povestit scene de coşmar în care inumanul era ceva banal.
Uciderea prizonierilor era doar una dintre feţele groteşti ale inumanului: Când noi am reocupat
Sadovoiul, a fost descoperit într-o fântână un mare număr de ofiţeri de-ai
noştri care zăceau morţi. Fuseseră încolonaţi de un ofiţer care se pare că
vorbea limba română, bineînţeles că nu era nici român, nici rus. Era unul
dintre minoritarii din Basarabia de Sud, poate să fi fost vreun găgăuz, care
le-a spus: Acuma, românilor, v-a venit rândul să muriţi! Şi le arăta pistolul
şi-i întreba numai atât: Unde vrei să te împuşc? Şi-i împuşca după caz, cum
îi trăsnea lui: în cap, în inimă. Ajungând în dreptul unui căpitanm care îşi
lăsase mustaţă, era din artilerie şi se numea Panaitescu, i-a cerut să-l
împuşte în înimă. Şi găgăuzul i-a spus: Nu, pe tine am să te împuşc în
mustaţă! A tras, căpitanul a căzut, după care toţi ăştia au fost aruncaţi în
fântâna seacă. Ai noştri, când au sosit, i-au scos din fântână pe toţi pe cei
care îi asasinase în aceste laşe condiţii individul ăla, ofiţer în armata
sovietică. Şi, închipuiţi-vă, cel care a fost împuşcat în mustaţă nu murise, ci
era numai şocat. Se pare că scăpase cu viaţă.
În război,
supravieţuirea ţinea, de multe ori, de capriciu sau de o schimbare bruscă a
întregii situaţii în care se afla cineva. Vladimir Boantă: Unul din foştii mei colegi de Universitate care se numea
Mircea Ştefănescu picase prizonier şi în aceleaşi condiţiuni fusese aliniat cu
toţi ceilalţi ofiţeri. Un ofiţer beat, care însă nu ştia româneşte, le arăta
pistolul şi îi întreba: Ce-i ăsta? Şi dacă tu-i răspundeai revolver, te
împuşca. De fapt, era numai un pretext ca să-şi bată joc de tine, până la urmă
te omora. El mi-a povestit că a văzut cum i-a sărit ochiul celui care era lângă
el şi pe care rusul l-a împuşcat în cap. Când l-a întrebat şi pe el ce este
asta?, colegul meu l-a înjurat, disperat că tot îl omoară. I-a răspuns atunci:
Da’ tu ce Paştele mă-tii ţii în mână de nici nu ştii cum se numeşte? Rusul,
care era beat, îl întreabă pe traducătorul lui: Ce spune? Ăla îi spune că a
fost înjurat, şi-atunci şi rusul îl înjură înapoi pe ruseşte. Şi pleacă, bălălău pe trei cărări,
nemaiexecutând pe nimeni.
Timp de 45 de
ani, propaganda sovietică a vorbit exclusiv de barbaria românilor care au
trecut prin localităţile sovietice. În realitate însă, relaţiile românilor cu
localnicii au fost în limitele războiului. Vladimir Boantă: Toţi erau oameni sărăciţi,
ai noştri nu puteau să jinduiască la ceva din bunurile lor, când ei veneau din
ţara românească unde era incomparabil mai bine. Şi-atunci, cum era să jefuiască
un om sărac?! Dimpotrivă, amărâţii ăia trăgeau nădejde tot la ajutorul pe care
ai noştri îl dădeau din puţinul lor: din mâncarea care le parvenea soldaţilor
noştri le dădeau şi localnicilor. Să spun un lucru: dacă te gândeşti bine că
ostaşii noştri în bună parte erau ţărani, sovieticii ăia erau tot ţărani. Între
ei se stabilise, aşa, un fel de apropiere firească de condiţie sociale pe care
o aveau la origine, sub raportul locului unde trăiesc şi a obiceiurilor care la
toţi ţăranii sunt cam aceleaşi.
Războiul are o viaţă cotidiană şi un ritm al
evenimentelor mai complicate decât ne lasă sursele istorice să ştim. El este un
mediu în care, în cele din urmă, oricine se adaptează, fără însă ca el să
devină normalitate.