Istoria nu consemnează numai
momentele speciale, ieșite din comun, în care oamenii celebrează sărbătorile
religioase. Istoria este atentă și la cotidianul repetitiv, la obiceiuri și
ritualuri și la percepții. Istoria recentă are avantajul de readuce în memoria
colectivă momente și obiceiuri trăite de oameni care își mai pot aminti despre
ele prin viu grai. Un astfel de moment este Paștele sărbătorit în perioada
interbelică, perioada de maximă libertate și prosperitate în România, de care
cei mai mulți oameni își aduc aminte din povestirile celor din generația
precedentă. Amintirile despre Paștele din România interbelică apar în
mărturiile celor pe care Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română ca
fiind într-o atmosferă patriarhală, liniștită. Este ceea ce își reamintea și
medicul, profesorul, poetul, eseistul și traducătorul Constantin Dimoftache
Zeletin despre Paștele din copilăria sa pe care tatăl său, preotul Nicolae
Dimoftache din comuna Burdusaci, județul Tecuci din estul României, îl celebra
cu vocație. Paṣtele era un
fel de hipersărbătoare pentru noi, numai că nu tremuram că venea Paṣtele! Tata
era o mare absenṭă fiindcă, fiind extrem de corect, făcea ceea ce se numeṣte
molifta postului. Comuna fiind foarte mare, cu multe sate risipte pe dealuri,
pe după păduri, trecea absolut din casă în casă, chiar dacă ploua, chiar dacă
era noroi, din casă în casă, cu fiecare om vorbea, îṣi făcea treburile lui
secrete, tainice, ṣi într-un fel pentru acei oameni bordeiele risipite, casele
risipite pe distanțe de kilometri, într-un fel ăla era Paṣtele sau un pre-Paṣte,
dacă vreṭi. Tata care era un om extrem de corect, îi lua foarte mult timp
această parte a activităṭii lui, încât când venea seara acasă cădea obosit.
Rolurile și sarcinile erau împărțite
în preajma Paștilor însă oamenilor le plăcea să ducă la bun sfârșit alte
sarcini împreună. Cum ar fi pregătitul cozonacilor, la care contribuiau toti
membrii familiei. Constantin Dimoftache Zeletin. Făcutul cozonacilor era un spectacol, un ritual. Mama întotdeauna
făcea cozonacii într-un moment când tata era liber, dacă se putea spune că tata
era liber. Aveam ceea ce se numeṣte un troc mare ṣi făcea 20 kg de cozonaci. Mama
era preoteasă ṣi în ziua de Paṣti venea lumea la ea. Făcea cozonaci de clasă,
cu unt mult, cu unt de la vacile noastre, bineînṭeles. Două mari ritualuri erau
sacrosancte care pe noi ne mirau. În primul rând calitatea cozonacilor, care ṭine
de frământat. Nu oricine poate să frământe cozonacii. Tata care era un tip
herculean, era un tip atletic, lua aluatul ṣi-l ridica până în tavan ṣi pe urmă
buf cu el, apoi iar sus cu el. Mama turna untul topit ṣi aṣa frământau
cozonacii. În al doilea rând, ce m-a impresionat în acest moment al pregătirii
cozonacilor era concepṭia mamei după care cozonacii răcesc ca un om dezbrăcat
în baie. Nu trebuia să deschizi uṣa, trebuia să fie cald, temperatura trebuia
să fie constantă, nu trebuia să ridici pânza de deasupra lor. Așa creṣteau ṣi
se umflau foarte-foarte frumos.
Așa cum era obiceiul, sărbătoarea
culmina cu mersul la biserică. Iar C. D. Zeletin trăia din plin orele petrecute
la întâlnirea cu Dumnezeu. Paṣtele
era o perioadă care se termina cu Învierea. În noaptea Învierii treaba era cam
terminată toată, mama era la pământ de oboseală, toṭi eram foarte-foarte obosiṭi.
Ne culcam devreme ṣi ne sculam cred că pe la ora 11 ṣi jumătate, biserica era
foarte aproape. De altfel, ne sculau ṣi copotele care aveau un sunet foarte
particular. Cineva, când s-a turnat clopotul cu decenii în urmă, a dat mult
argint la fabrica de clopote. Cu cât e mai mult argint, cu atât e sunetul mai
sonor. Trezirea la mine a rămas asociată cu o senzaṭie de frig sacru, frig care
ṣi întâmplător, lexical, seamănă cu frica. Era ṣi o frică a mea, era o temere de
intrarea în biserică, de copil. Eram ṣi timid. Nu se uita nimeni la mine,
fiecare se uita la destinul lui, la gândul lui cel mare ṣi noi eram, eu,
personal, frate-meu mai puṭin, eram pur ṣi simplu pierdut.
Părinții lui C. D. Zeletin împreună
cu comunitatea creau atmosfra magică a Paștelui copilăriei sale și a celorlalți
copii. Din acea atmosferă dispăreau relele lumii și rămâneau numai speranțele. O căutam pe mama cu ochii ṣi mă
uitam la ea, se aṣeza. Avea strana ei pe care lumea i-o păstra, biserica era
arhiplină, o strană era goală ṣi pe ea era o floare. Şi când venea mama, o
femeie lua floarea în lături ṣi o punea acolo. În primul rând că era preoteasă,
în al doilea rând că era învăṭătoare ṣi în al treilea rând că era
organizatoarea corului. Mama era ṣi ea muziciană destul de bună ṣi făcea acolo,
în sătucul acela, cor pe patru voci. Şi schimba liturghiile, liturghia după
Ceaikovski, liturghia după Mandicevschi, mama, nu cânta întâmplător, repetitiv
sau imitând pe cineva. Din când în când parcă o văd dirijând ṣi întorcând capul
spre uṣile împărăteṣti ṣi tata îi dădea o notă.
Amintirile din copilărie sunt cele
mai idilice și cele mai frumoase, indiferent dacă realiatea adulților este mai
complexă. Și cu atât mai mult ele sunt prețioase dacă se referă la o lume
trecută a sărbătorii, a fantasticului, a perfecțiunii.
