Radio România Internațional

Tag: sate

  • Olimpiada zâmbetelor la sate

    Olimpiada zâmbetelor la sate

    Suntem obişnuiţi să ne bucurăm şi să ne lăudăm cu succesele olimpicilor noştri. Adolescenţii români par foarte abili în a câştiga medalii la olimpiadele de matematică, fizică, chimie, informatică din ţară şi din străinătate, ceea ce e, cu adevărat, îmbucurător. În rubrica de astăzi vom vorbi însă despre un proiect numit „olimpiada zâmbetelor”, prin care organizatoarea îşi propune să aducă bucuria şi normalitatea în viaţa copiilor de la sate, care trăiesc în condiţii dezavantajoase.

    Simona Grigoraş Olaru, preşedinte fondator Topolino Asociaţia TA şi a Asociaţiei “Azi copil, mâine adult”, ne-a spus povestea sa şi a proiectelor sale: “Povestea e puternică în spate şi mi-a călăuzit paşii către foarte multe proiecte şi destine. Topolino a început în 2017, în urma poveştii medicale a puiului meu, care s-a născut cu o malformaţie congenitală şi de acolo lucrurile au căpătat un alt sens în viaţa mea.

    Oficial, din 2017 mă ocup de copii cu provocări medicale şi sociale şi mă duc şi către cazurile mai speciale de la sate, unde nu se ajunge foarte des, decât de Crăciun sau de Paşti. Iar eu mă duc mereu, pentru că în decursul anilor am descoperit foarte multe cazuri de copii singuri, crescuţi doar de bunici, sau doar de fraţi mai mari. Şi cumva, uşor, uşor, multe au căpătat un alt sens în viaţa mea şi am motivaţie mai puternică cu fiecare caz întâlnit.”

    Povestea personală de viaţă a pregătit-o de altfel să înfrunte provocări şi aşa a apărut proiectul “Olimpiada zâmbetelor la sate”, despre care Simona Grigoraş Olaru ne-a spus:
    “Este un proiect de suflet al meu, de prin 2018 l-am iniţiat, am început cu acesta în comuna Dor Mărunt, din Călăraşi, unde cu doamna director de la şcoala din Dor Mărunt adunam copiii cu situaţii sociale mai speciale din familii monoparentale, cu risc mare de abandon şcolar, copii cu situaţie medicală. Şi ne-am gândit cum să îi facem pe aceşti copii, cu un destin poate puţin mai trist decât al altora, să râdă, să capete amintiri frumoase, să aibă nişte exemple de viaţă (n.r. să poată zice) că vor şi ei să devină aşa când vor fi mai mari.

    Şi plecând de la această idee să ducem zâmbete unde este tristeţe, am creat conceptul acesta “Olimpiada zâmbetelor”, unde facem foarte multe activităţi, începând de la zona de educare şi conştientizare pe nutriţie, în care îi învăţăm pe aceşti copii de la sate de ce este bine să mănânci mâncare mai curată şi nu doar biscuiţi şi sucuri, să încerci să nu mănânci doar dulciuri şi să mănânci un ardei sănătos din grădină, o brânză de la vacă sau capră, depinde ce animale au în împrejurimi.

    Dincolo de aspectul acesta educativ, ne-am dus într-o zonă de joacă, pentru că “Olimpiada zâmbetelor” înseamnă să ne jucăm foarte mult şi le-am iniţiat tot felul de jocuri de echipă, pentru că mă interesează coeziunea dintre ei. La final, de obicei, încheiem cu un picnic, ori pe terenul de sport, ori pe iarbă şi acolo stăm şi povestim. Povestim despre ce are fiecare pe acasă: o bunică, un căţel, o pisică, o soră.”

    Am aflat că participanţii fac concursuri de puzzle, unesc puncte pe o foaie de hârtie descoperind indicii către alte jocuri, sau în aer liber participă la probe de ştafetă ingienios realizate, pentru ca mai apoi totul să se premieze cu alimente pe care ei,în general, le văd doar în poze şi cu produse de igienă.

    Simona Grigoraş Olaru a anunţat şi un alt proiect: ”Pe 1 iunie o să mergem la Aşezământul “Mama şi copilul”, extraşi din violenţa domestică, de la Giurgiu. Este un aşezământ parohial, Sfinţii Mihail şi Gavril, undeva de 5 km de oraşul Giurgiu, unde sălăşluiesc mame şi copii care se află în Protecţia copilului, tocmai pentru a li se face un tranzit către linişte şi protecţie. Acum, pe 1 iunie, mergem să râdem foarte mult, să ne jucăm şi să le ducem ce au nevoie: alimente, îmbrăcăminte, jucării, jocuri, mobilier.”

    Iar ca îndemn pentru noi toţi, Simona Grigoraş Olaru, preşedinte fondator Topolino Asociaţia TA şi a Asociaţiei “Azi copil, mâine adult”, a adăugat: “Să nu uităm nicicând de unde plecăm şi să rămânem buni, pentru că nu se ştie viaţa în ce direcţie ne duce. De-a lungul vieţii li călătoriei mele, eu asta am învăţat! Am foarte multe proiecte care au mare nevoie de susţinere, prin voluntari, prin parteneriate, pentru că este atât de simplu să schimbăm în bine în jurul nostru, trebuie doar să ne dorim.”

    Îndemnuri la care nu mai este nimic de adăugat!

  • Festivalul Săptămâna Haferland

    Festivalul Săptămâna Haferland

    Lângă Sighișoara se desfășoară zilele acestea a XI-a ediție a Festivalului Săptămâna Haferland, unul dintre cele mai importante evenimente dedicate culturii săsești din Transilvania. Festivalul este sprijinit de Consiliul Județean Brașov și Ministerul Culturii.



    În cadrul Festivalului, 10 sate din Țara Ovăzului, Archita, Saschiz, Homorod, Rupea, Criț, Roadeș, Meșendorf, Cloașterf, Bunești și Viscri sunt animate de concerte, coruri, ateliere cu meșteșugari locali, expoziții, proiecții de filme în aer liber, dansuri tradiționale săsești și muzică de fanfară.



    Paticipanții la festival au avut șansa inedită a unei călătorii în timp pentru a redescoperi muzica de fanfară de altă dată, dansurile și cântecele tradiționale săsești, piese de teatru, expoziția de costume tradiționale săsești, concerte de orgă în bisericile fortificate, precum și meșteșuguri tradiționale din această regiune.



    Tema centrală a ediției, la care participă oficialități și personalități ale vieții publice din România și Germania, este sustenabilitatea în peisajul satelor săsești din Haferland.



    Săptămâna Haferland a luat naștere în 2012 prin inițiativa Fundației M&V Schmidt, în cooperare cu Fundația Peter Maffay, pentru promovarea culturii și a tradițiilor sașilor din Transilvania și pentru dezvoltarea sectorului turistic din zona respectivă.



    Programul a inclus, de asemenea, slujba în Biserica Fortificată de la Criț, susținută de dl. Dr. Daniel Zikeli, Episcop Vicar al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România, o prelegere despre viața și tradițiile sașilor transilvăneni, o dezbatere publică despre rolul comunității în satele din Haferland, precum și lansări de carte. Fiecare zi de festival s-a încheiat cu dans și multă voie bună la balurile tradiționale săsești.



    “Astăzi a fost o zi magică în Haferland! La invitația dragilor noștri de la Fundația Michael & Veronica Schmidt, am avut oportunitatea să explorăm tradițiile și istoria din această regiune uimitoare. Am vizitat Curtea Bisericii Fortificate din Bunești unde am avut parte de o adevărată călătorie în timp. Haferland este un ținut fermecător în care pare că timpul s-a oprit în loc. Ne-am lăsat purtați de povești și tradiții autentice, am descoperit locuri pline de istorie și am savurat preparate tradiționale delicioase. Însă cel mai frumos lucru a fost întâlnirea cu oamenii săi extrem de primitori și calzi. Cu siguranță vom păstra amintiri de neuitat din Haferland.” — a mărturisit Tova Ben Nun-Cherbis, unul dintre participanții la Festival.

  • Accesul la cultură al tinerilor din orașele mici și mijlocii

    Accesul la cultură al tinerilor din orașele mici și mijlocii

    După cum se știe, cultura nu este doar o valoare în sine, ci și un
    instrument care evidențează alte valori. De asemenea, în lumea contemporană,
    spațiile culturale nu sunt doar locuri dedicate culturii, ci și vehicule ale
    unor principii și atitudini socio-politice. Pornind de la aceste premise, studiul
    Consumul cultural al tinerilor din orașele mici și mijlocii și-a propus, cu
    sprijinul Fundației Friedrich Ebert din România, să cerceteze în ce măsură
    activitățile culturale din urbanul mic se interesectează cu perspectiva
    feministă și dacă tinerii și tinerele asociază manifestările culturale cu anumite
    valori sociale. O altă premiză de la care a pornit această cercetare a fost
    starea precară a infrastructurii culturale din orașele mici: puține biblioteci
    publice, săli de cinema închise, cămine culturale ori nefuncționale, ori
    folosite în alte scopuri decât cele firești. La sondaj au participat peste 225
    de tineri cu vârste între 13 și 20 de ani, fetele reprezentând peste 75%. Proporția
    majoritară a fetelor nu a stat în intenția realizatorilor sondajului, pur și
    simplu mai multe fete au ales să completeze chestionarele și să participe la
    interviuri, ne spune Carmen Voinea, coordonatoarea cercetării potrivit căreia
    respondenții făceau clar o legătură între consumul cultural de un anumit tip și
    problematica de gen.

    Am observat din răspunsurile lor că, la
    intersecția cu consumul cultural, apar și aspecte mai largi legate de
    egalitatea de gen și incluziunea socială. Unele dintre nevoile lor au fost, de
    exemplu, existența unor spații culturale în care persoane diverse, inclusiv
    comunitatea LGBT, să se simtă în siguranță. De asemenea, a mai apărut în
    interviuri și răspunsurile la chestionare nevoia de a rezolva problemele din
    comunitate prin intermediul culturii. În plus, multe dintre persoanele cu care
    am discutat noi ne-au spus că au început să se familiarizeze cu tematica
    feministă și de gen prin intermediul filmelor. Am încercat să surprindem
    raportarea lor subiectivă la aceste spații. Chiar dacă pe foaie sau chiar
    concret, avem muzee, avem biblioteci, avem centre culturale, acestea poate nu
    sunt foarte atractive pentru pentru tinere și tineri. Conținutul nu este
    adaptat lor. Simt nevoia să fie implicați și de pe o poziție mai participativă,
    să fie să devină și co-creatori în anumite cazuri ale acestor spații ale
    produselor culturale. Faptul că au completat mai mult persoane de gen feminin
    ne poate indica un interes mai sporit al tinerelor față de consumul cultural,
    așa cum se intersectează el cu feminismul.


    Iar consumul cultural al tinerilor depinde
    de infrastructura culturală și oferta sa după cum obiceiurile lor reflectă varietatea
    și bogăția acestei oferte sau, dimpotrivă, sărăcia ei. Carmen Voinea explică. În primul rând, am observat că cele mai comune activități culturale ale
    adolescenților sunt cele solitare și domestice. De asemenea, activitățile
    culturale care sunt accesibile în spațiile publice nu sunt foarte diversificate
    și nu sunt adaptate lor. De asemenea, chiar dacă un procent foarte mare dintre
    ei consideră că mersul la cinema este atractiv și interesant, totuși 45 %
    dintre ei au afirmat că nu au văzut un film la cinema în ultimul an, mai mult,
    48% dintre respondenți au spus că au trebuit să călătorească în alt oraș pentru
    a ajunge la la cinema.


    Realitatea aceasta se suprapune
    peste dorința tinerilor de a avea un cinematograf în orașul lor. Sondajul a
    surprins, de altfel, faptul că în hărțile lor mentale vechea sală de cinema
    închisă în multe locuri constituie o reper chiar în cazul celor care poate n-au
    intrat niciodată acolo. Dar cercetarea privind consumul cultural al tinerilor
    conține și vești îmbucurătoare. Carmen Voinea. Bibliotecile,
    așa cum apar în hărțile mentale pe care le-au realizat tinerii, au constituit o
    surpriză. În câteva dintre orașe,
    bibliotecile au pus la dispoziția tinerilor nu doar spațiu pentru lectură sau
    împrumutat cărți, ci și un spațiu în care ei au putut să vină cu idei, de
    pildă, de la clubul de cultură coreeană la seri de karaoke. În Călărași, de
    exemplu, o tânără spunea că biblioteca e locul ei preferat din oraș sau chiar
    în Slatina. În bibliotecă au găsit un spațiu unde se pot dezvolta și un spațiu
    în care au putut ei să participe direct la consumul cultural din poziția de
    co-creatori,. De altfel, în continuare, cele mai frecventate spații de către
    tineri și tinere sunt cele publice. 70% din locurile în care se duc să consume
    cultură sunt publice. Pe de altă parte, atunci când discută problematica
    feministă, o fac mai mult în spațiile private și organizate informal. Deci, în
    continuare, chiar dacă infrastructura publică rămâne cea mai frecventată de ei,
    totuși, acolo nu este destulă deschidere pentru a aborda teme legate de
    feminism.


    Așadar, printre concluziile studiului
    Consumul cultural al tinerillor și tinerelor din orașele mici și mijlocii se
    află și recomandarea adresată autorităților de a resuscita activitățile
    culturale din spațiile publice și de a le face mai incluzive, căci există
    doritori în acest sens.

  • Operațiunea Villages Roumains

    Operațiunea Villages Roumains


    Regimul
    comunist al lui Nicolae Ceaușescu și-a propus să transforme urbanistic România
    în profunzime, proiect denumit, în mod ipocrit, sistematizarea orașelor și a
    satelor. Aceasta a însemnat demolarea unor importante cartiere din orașele
    României și din capitala București, marea majoritate a acelor demolări fiind
    inutilă. Extinsă și în mediul rural, sistematizarea lui Ceaușescu era la fel de
    inutilă: ambiția sa era de a demola aproximativ 7-8.000 de sate din cele peste
    13.000, motivul oficial fiind de a da agriculturii mai mult teren arabil. Ceea
    ce în teorie suna bine, și anume dezvoltare echilibrată a întregului teritoriu,
    în practică era un dezastru. Regimul dovedise deja că era incapabil să
    gestioneze o economie hipercentralizată care producea pierderi uriașe. Cu atât
    mai mult el nu avea capacitatea de a duce la final un proiect atât de îndrăzneț
    și să-l facă să funcționeze.


    Dacă românii din țară nu au
    reacționat la sistematizare din cauza aparatului represiv, cei din diaspora nu
    au lăsat ca lucrurile să se desfășoare după bunul plac al lui Ceaușescu.
    Sistematizarea era ultima picătură care umpluse paharul amărăciunilor. Astfel,
    în ultimele săptămâni ale anului 1988, în Belgia se constituia asociația
    Operațiunea Villages Roumains care își propunea să salveze de la pieire cele
    peste 13.000 de sate românești. Într-un timp foarte scurt apăreau filiale ale
    asociației în Franța, Olanda, Elveția, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania,
    Norvegia, Danemarca. A fost o solidaritate la nivel european formidabilă pentru
    apărarea tradiției și a drepturilor omului. Personalitățile române cele mai
    active ale Villages Roumains au fost avocatul și deținutul politic Dinu
    Zamfirescu, jurnalista, traducătoarea și activista pentru drepturile omului
    Ariadna Combes, fiica opozantei anticomuniste Doina Cornea, și istoricul Mihnea
    Berindei. Dar ei au fost în permanență susținuți de un nucleu foarte activ
    format din jurnalisti, fotografi, avocați, arhitecți, graficieni belgieni și
    francezi, cei care au pus bazele Operațiunii Villages Roumains, prescurtat OVR.


    Centrul de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Dinu Zamfirescu în 2003, refugiat în
    Franța în 1975, fost membru al Partidului Național Liberal, jurnalist al
    secției române de la BBC. Între subiectele abordate a fost și implicarea sa în
    Operațiunea Villages Roumains. Eram
    angrenaţi de doi ani în chestiunea satelor, în chestiunea Villages Roumains. Ne
    vedeam în cadrul grupului românilor liberi cu petiţii, cu memorii, că altceva
    nu se făcea. Noi, trei români, Mihnea Berindei, Ariadna Combes şi cu mine, am
    bătut Franţa şi Europa timp de doi ani numai cu această chestiune. Am venit şi
    în Ungaria şi am participat, chiar în ’89, în iunie, la reînhumarea lui Imre
    Nagy şi a prietenilor lui, care au fost asasinaţi de comunişti. În Franţa erau
    oraşe unde ţineam cam șase conferinţe într-o zi, adică în tot felul de foruri:
    în şcoli, în public, peste tot. Ne duceam din Franţa în Anglia, în Belgia, în
    Italia. Şi am împrăştiat această acţiune peste tot. Ariadna ştiu că a fost şi
    în Norvegia, în Danemarca am fost eu. Eram foarte-foarte mult solicitaţi. Era
    un centru la Paris, în jurul unui organism francez,     Médecins du Monde, care era sprijinit de unii
    oameni din guvernul francez de atunci, socialist. Ei ne-au sprijinit şi cu
    acest sprijin ne şi puteam deplasa și reprezentam şi Liga pentru Apărarea Drepturilor
    Omului din România.


    Dinu Zamfirescu a fost dedicat
    mișcării de contestare a distrugerii satului românesc până în ultimele momente
    de viață ale regimului comunist, în decembrie 1989. Ba chiar a mers mai departe
    și după căderea regimului, venind în România cu ajutoare încă din primele zile
    de libertate. În ţară, în
    cadrul acestei acţiuni Village Roumain, ne-am angrenat imediat în măsuri de
    ajutorare a românilor. Şi am plecat cu un prim lot de ajutoare cu Ariadna
    Combes şi Mihnea Berindei cu un avion militar francez, care a aterizat în
    Bulgaria pe 26 sau 27 decembrie. Şi eu am venit în 28 sau 29 decembrie, cu
    primul avion Air France care a putut ateriza pe Otopeni, că aeroportul era
    închis. Eram împreună cu o ziaristă franceză care făcea parte şi ea din Liga
    pentru Apărarea Drepturilor în România care era specialistă în probleme româneşti.
    Am venit, tatăl meu era în ţară, l-am anunţat printr-un telefon ca să nu facă o
    criză de inimă dacă apăream direct. Știa că vin şi m-am dus cu ziarista asta
    direct la el. Nu ştiam nimic, picam după atâţia ani în România. Aveam paşaport
    franţuzesc, pentru că am dublă cetăţenie. Asta deschidea toate cordoanele care
    erau atunci, paşaportul pus în faţă. Lumea era în urale, era prietenia
    româno-franceză, lucruri de felul accesta.


    Operațiunea Vilages Roumains a fost
    un exemplu de solidaritate europeană în fața abuzurilor unui regim politic
    abuziv în toate privințele. Satele românești au fost apărate în ultimii ani ai
    tiraniei comuniste, cu vocație și perseverență, de o mână de oameni care, la
    final, au câștigat.


  • Vaccinarea în mediul rural și la tineret

    Vaccinarea în mediul rural și la tineret

    Într-un
    moment în care vaccinarea este la cote din ce în ce mai scăzute în România,
    autoritățile fac eforturi pentru a convinge populația să se imunizeze și își
    îndreaptă atenția, de această dată, către tineri și mediul rural. Șeful
    campaniei de vaccinare, Valeriu Gheorghiţă, spune că România înregistrează ‘o
    evoluţie epidemiologică foarte bună’ şi că acest lucru se datorează inclusiv
    faptului că a fost permisă imunizarea persoanelor care aparţin diverselor
    categoriilor de vârstă, în momentul în care şi-au dorit acest lucru. El a adăugat
    că, în perioada următoare, campania se va concentra asupra mediului rural şi se
    va merge în întâmpinarea persoanelor care doresc să se imunizeze, astfel încât
    vaccinarea să fie posibilă cât mai aproape de fiecare gospodărie.

    În context,
    autoritățile promit campanii ample de vaccinare în mediul rural. Totodată,
    coordonatorul campaniei de vaccinare a
    pledat pentru imunizarea copiilor şi a tinerilor cu vârste cuprinse între 12 şi
    19 ani. Amintim că România a fost prima țară din UE unde, pe 2 iunie, a început
    vaccinarea copiilor mai mari de 12 ani. Datele oficiale arată că sunt peste
    140.000 de copii, adolescenţi şi tineri care au fost vaccinaţi cu cel puţin o
    doză până la acest moment, ceea ce reprezintă sub 10% din populaţia ţintă.

    Un
    sondaj realizat de Consiliul Naţional al Elevilor arată că aceştia sunt în
    general conştienţi de importanţa vaccinării anti-COVID-19, dar 61% dintre ei
    ezită sau nu intenţionează să se vaccineze. Preşedintele Consiliului, Rareş
    Voicu, explică motivele: Aproape 70% dintre elevi sunt îngrijoraţi de
    efectele adverse, de eficacitatea pe termen lung, de posibilitatea
    infertilităţii. Sunt temeri care au un fundament ştiinţific mai mult sau mai
    puţin adevărat, dar este important ca aceste temeri să fie explicate de către
    autorităţi într-un mod care să fie accesibil în mod real fiecărui elev în parte.
    Am observat că, de multe ori, comunicarea oficială nu ajunge la elevi, fie din
    cauza faptului că sunt folosite canale de comunicare pe care elevii nu le frecventează,
    fie pentru că mesajele nu sunt adaptate nivelului de înţelegere şi de percepţie
    al fiecărui elev în parte    .

    La rândul său, ministrul Educației, Sorin
    Cîmpeanu, a lansat un apel ca părinţii şi cadrele didactice să promoveze
    importanţa vaccinării în rândul elevilor. ‘Cu toţii ne dorim ca, pe 13
    septembrie, şcoala să înceapă normal, să stopăm pierderile în Educaţie,
    pierderi care sunt nu numai din perspectivă educaţională, sunt şi din
    perspectivă socială, comportamentală, emoţională     – a declarat Sorin Cîmpeanu. Acesta
    a anunțat că în rândul personalului din învăţământ a fost atins un nivel de
    vaccinare de 60%, fiind vorba despre ‘cea mai numeroasă’ categorie
    socio-profesională imunizată.


  • Campania de vaccinare trebuie dusă în mediul rural

    Campania de vaccinare trebuie dusă în mediul rural


    În timp ce în țară sosesc constant noi tranșe de vaccin anti-Covid, campania de imunizare a populației bate în retragere sau, altfel spus, țintele pe care autoritățile centrale și le-au propus nu au fost atinse. Per total, de la debutul campaniei naționale, la finele lunii decembrie a anului trecut, în România au fost recepţionate peste 9 milioane de doze de vaccin produse de compania Pfizer, la care se adaugă vaccinuri produse de AstraZeneca, Moderna și Johnson&Johnson. Numărul total al persoanelor vaccinate fie cu o doză, fie cu două a ajuns la circa 4,5 milioane, sub cele 5 milioane pe care premierul Florin Cîțu le preconiza pentru începutul acestei luni. De aceea, cu ocazia unei vizite la un centru de vaccinare de tip drive-thru din Baia Mare, șeful Guvernului a declarat că, la ora actuală, campania naţională de vaccinare anti-Covid-19 trebuie să intre într-o nouă etapă în care serul să ajungă cât mai aproape de oamenii pentru care accesul este dificil, în special la sate.



    În acest sens, premierul Cîţu a lansat, din nou, un apel la implicare din partea liderilor micilor comunităţi: “Am întâlnit tineri sub 18 ani, ceea ce este foarte important ca semnal, dar trebuie să înţelegem cu toţii că ce am putut să facem cu resursele noastre am cam făcut. Ca să ducem acum campania de vaccinare în rural este nevoie de susţinerea autorităţilor locale – preşedintele Consiliului Judeţean, prefect, primari, dar şi de liderii de opinie – vorbim aici de preoţi, medici, poliţistul, chiar, din zonă. E vorba de toată lumea: să se implice pentru a duce campania de vaccinare cât mai aproape de oameni. Am încredere că vor veni cu soluţii noi, novatoare, care să îi convingă pe oameni că vaccinarea este singura soluţie să ne întoarcem la normalitate, să putem să avem viaţa dinainte de pandemie.”



    La rândul său, ministrul Sănătăţii, Ioana Mihăilă, a promis că se va afla, la fiecare sfârșit de săptămână, în teritoriu, pentru a încuraja procesul de vaccinare. Se va atinge ţinta de 10 milioane de persoane vaccinate până în luna septembrie? Cel mai mult – a precizat ministrul – contează să fie cât mai mulţi vaccinaţi, astfel încât incidenţa bolii să fie ținută sub control. Deocamdată, potrivit Ioanei Mihăilă, campania este centrată pe vaccinarea populaţiei cu risc, adică a vârstnicilor şi persoanelor cu comorbidităţi. Lor li se adaugă adulţii, cei mai expuşi la efectele secundare ale infectării cu Covid-19, şi copiii cu vârsta între 12 şi 15 ani, care transmit mai uşor boala.






  • Scade decalajul dintre sat şi oraş

    Scade decalajul dintre sat şi oraş

    A XXII
    Adunare Generală a Asociaţiei Comunelor din România a reunit la Bucureşti sute
    de primari, discuţiile având loc în contextul în care este nevoie de
    modernizarea comunei şi satului românesc, dar nu toţi primarii se implică
    pentru atragere de fonduri europene sau fonduri guvernamentale. Decalajul
    dintre sate şi oraşe va continua să se reducă semnificativ până în 2020 prin
    investiţiile făcute de guvern – este promisiunea pe care premierul Viorica
    Dăncilă a făcut-o la întâlnirea cu primarii. Vrem să eliminăm noroaiele de pe
    străzile satelor şi comunelor noastre, vrem să creăm locuri de muncă, pentru că
    nu numai utilităţile reprezintă o problemă la nivelul României, ci faptul că
    foarte mulţi tineri pleacă din mediul rural    , a declarat Viorica Dăncilă,
    subliniind că un obiectiv important al Guvernului este eliminarea decalajelor
    dintre regiuni. În acelaşi timp, premierul le-a transmis primarilor prezenţi la
    întâlnire că România susţine politica agricolă comună la nivel european.

    Viorica Dăncilă Susţinem o
    politică simplificată, în sensul debirocratizării şi al evitării suprapunerilor
    între dezvoltarea rurală şi alte măsuri în cadrul politicii agricole comune,
    stabilirea cadrului necesar pentru introducerea rezultatelor cercetării şi
    inovării în agricultură, dar şi o abordare mai flexibilă a posibilităţilor de
    finanţare, prin transferul între tipurile de intervenţii, atât din fondul
    european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, cât şi de fondul european de
    garantare agricolă.

    În faţa aleşilor locali, ministrul educaţiei Ecaterina
    Andronescu a spus că şcolile din satele de astăzi ale României diferă enorm de
    cele care erau acum 20 de ani, dar mai sunt încă probleme În România mai avem 1460 de şcoli care au
    grupurile sanitare în curte. Anul acesta putem să închidem acest proiect,
    pentru că în bugetul Ministerului Educaţiei sunt 65 de milioane de lei care vor
    veni spre dumneavoastră, pentru rezolvarea acestei probleme. Avem o sumă
    importantă să acordăm şi rechizite gratuite tuturor copiilor din mediul rural.
    Ministrul sănătăţii, Sorina Pintea, a vorbit despre medicina de familie şi
    centrele de permanenţă, susţinând că există încă multe comune din ţară ai căror
    primari ar trebui să facă demersuri pentru înfiinţarea acestor centre. Pe de
    altă parte, ministrul fondurilor europene, Rovana Plumb, a precizat că au fost
    recuperate întârzierile în absorbţia fondurilor europene, România situându-se
    astăzi la media europeană.

  • Locuinţele informale

    Locuinţele informale

    Locuinţele informale sau aşezările neoficiale încropite la periferia oraşelor sau satelor sunt o realitate, îndeobşte, observată de oricine parcurge România cu autoturismul, dar neaprofundată şi, mai ales, neasumată oficial. Aceasta este concluzia specialiştilor în urbanism care, de mai mulţi ani, analizează situaţia oamenilor care locuiesc în aceste case improvizate, ridicate pe terenuri ale nimănui.



    Unul din aceşti experţi este Bogdan Suditu, cercetător urbanist: “E un fenomen în creştere, încă nu foarte bine cunoscut la nivel naţional. Deşi există două studii realizate de Ministerul Dezvoltării, mai departe de a studia problema nu s-a mers. Comunităţile care locuiesc în aceste aşezări cel mai adesea nu au acte de proprietate sau de identitate, ceea ce-i face doar pe jumătate cetăţeni ai acestei ţări şi asta nu e normal. Prin urmare, nu pot accesa legal servicii de utilitate publică, nu se pot conecta legal la reţeaua de electricitate, nu se pot înscrie la şcoala de şoferi şi multe alte lucruri – cum ar frecventarea şcolii primare – devin problematice din cauza lipsei actelor. Avem situaţii de aşezări informale cu 3.000 de oameni şi chiar cu 6.000 de oameni situaţi în extravilan, deci lăsaţi în afara reglementărilor urbanistice. Adesea, aceste zone nu apar în documentaţia de urbanism şi nici în actele vreunei primării. E un teritoriu al nimănui, cel mai adesea e o haşură pe hartă care marchează o pajişte, o zonă de alunecări, un loc unde oamenii dintr-un oraş sau sat aruncă gunoaie, iar altcineva locuieşte printre ele.



    Acesta este cazul – devenit notoriu în urmă cu câţiva ani – al oamenilor de la Pata-Rât. Aflată la marginea Clujului, lângă groapa de gunoi a oraşului, aşezarea informală adăpostea, la un moment dat, cam 300 de familii. S-a format în timp în urma evacuărilor repetate ale unor familii sărace, cele mai multe de etnie romă, din zonele centrale ale oraşului şi mutate la periferie. La acestea s-au adăugat locuitori din satele apropiate care-şi căutau mijloace de subzistenţă în depozitul de deşeuri. Acest depozit de gunoaie a intrat în atenţia primăriei oraşului Cluj-Napoca din nevoia de a-l dezafecta şi înlocui cu o rampă ecologică. Ar fi însemnat o nouă evacuare a oamenilor de la Pata-Rât care şi aşa, se confruntau cu problemele fireşti ale traiului în ţinutul nimănui despre care vorbeşte în continuare Bogdan Suditu: Unele comunităţi s-au creat pentru că statul a împins nişte oameni şi i-au obligat să se aşeze într-un loc, după care i-a uitat acolo. E cazul celor de la Valea Corbului. În 1950, statul român le-a spus unui număr de 41 de familii: Vă aşezaţi aici!, după care a dispărut timp de 60 de ani. Iar azi, după ce a descoperit că acolo trăiesc 1300 de oameni care încearcă să-şi valorifice obligaţiile şi drepturile, constată că localitatea s-a dezvoltat parţial în condiţii ilegale. Vina e partajată şi trebuie să ne-o asumăm cu toţii.



    Valea Corbului, un sat din judeţul Argeş, are, la periferie, o aşezare informală cu vreo 3.000 de locuitori, fără acces la utilităţile publice, unde locuieşte şi Marius Păcuraru: În 2001-2002, prelungirea satului din Valea Corbului, unde eu locuiesc acum, s-a făcut în anumite condiţii. De pildă, părinţii mei, care n-aveau locuinţă, s-au dus acolo, au măsurat o bucată de pâmânt şi acolo, locuiesc eu acum. Ceea ce este trist este că liniile de înaltă tensiune trec pe deasupra curţii mele. Curentul acela măsoară nu mai puţin de 40.000 de Volţi. Lucrul acesta ne afectează sănătatea. De pildă, liniile acestea trec pe deasupra grădinii mele de legume. Două ore dacă stau acolo, încep durerile de cap şi nu mă simt bine. Nici copiii mei nu se simt prea bine. Dacă aş fi ştiut care sunt dezavantajele de a locui aici şi aş fi fost informat de autorităţi, nu-mi făceam casă acolo. Pe deasupra, o parte din locuitorii din Valea Corbului – cam 30%-35% – se confruntă cu problema neputinţei de a accesa serviciile de electricitate sau de apă curentă. În 2014, un grup de locuitori din Valea Corbului a încercat să demareze un proiect cu fonduri UE şi nu mică ne-a fost mirarea când au constata că nu pot să demareze acel proiect fără acte de proprietate. Ne-am oprit deci.



    Nici Bucureştiul nu e scutit de probleme asemănătoare. În cartierul Ferentari – una din zonele cele mai dezavantajate din oraş -, deşi nu există aşezări informale propriu-zise, există locuinţe informale şi locuitori fără acces la utilităţi şi electricitate. Recent, unul din distribuitorii de electricitate, compania ENEL, prin programele sale de CSR (responsabilitate socială corporativă), i-a ajutat pe unii din oamenii din Ferentari să se conecteze la reţeaua electrică. Au fost ajutaţi, la rândul lor, de Rodica Păun, mediatoare comunitară şi veche locuitoarea a cartierului. Iată ce spune despre probleme de acolo: Problema cea mai mare, pe lângă cea a actelor de identitate, a contractelor de închiriere, a contractelor de vânzare-cumpărare, o constituie mizeria, şobolanii… Din cauza lipsei actelor, oamenii nu au nici educaţie şi nici slujbe. Nu poţi să te angajezi undeva fără acte şi şcoală. Am reuşit, prin ENEL, să conectăm la reţeaua de electricitatea vreo 100 de oameni. Nu toate cazurile sunt pe deplin rezolvate. În zona de case, oamenii nu au certificate de proprietate, cel mult o chitanţă de mână sau o copie după chitanţa aia. Nu au aviz de construcţie, de pildă, deci nici nu poţi încheia contract pentru electricitate. La bloc, oamenii se conectează mai uşor. La curte, dacă n-ai aviz de construcţie sau acte pe casă, nu se poate face nimic. Nici apă curentă n-au, fără aceste documente. Nici acces la salubrizare.



    Oamenii aceştia nu pot fi ajutaţi decât printr-o mai bună comunicare şi cooperare între autorităţi, furnizorii de servicii şi comunitate. Dar totul trebuie să pornească odată cu recunoaşterea problemei, concluzionează Bogdan Suditu: Fenomenul acesta nu e specific doar României. El a fost specific tuturor ţărilor din Europa începând cu Franţa, Spania şi Portugalia până la cele din estul continentului şi Balcani. Situaţia a fost încet-încet rezolvată fiindcă a fost asumată şi recunoscută. Asta-i prima problemă: trebuie ca legiutorul, cel face regulile, să spună: Da, chestiunea există, oamenii stau acolo, au greşit sau nu, au construit bine sau nu. Hai să găsim soluţii. Lucrul ăsta nu se întâmplă la noi: recunoaşterea fenomenului.

  • Turism rural în România

    Turism rural în România

    Vă invităm azi într-o călătorie prin satele
    româneşti. Răsfirate la altitudine, în vârf de munte, pe culmile dealurilor, în Delta Dunării,
    acestea reprezintă oricând o destinaţie potrivită pentru cei ce caută o vacanţă
    liniştită. În multe dintre satele româneşti există centre meşteşugăreşti, de
    unde puteţi cumpăra obiecte de artizanat. Asociaţia Naţională pentru Turism
    Rural Ecologic şi Cultural (ANTREC) promovează de 20 de ani acest tip de
    turism. România are un peisaj deosebit, tradiţii populare, un folclor şi o
    gastronomie deosebite. Însă aceste lucruri se găsesc şi în alte ţări, spune Gabriel Zamfir, preşedinte ANTREC. Ne
    aflăm într-o competiţie uriaşă la nivel european şi mondial. Specificul
    României ar fi că am rămas în continuare oameni primitori, cu sufletul deschis,
    foarte comunicativi. Domeniul a început să se profesionalizeze. Proprietarii de
    pensiuni sunt tot mai atenţi la detalii, la siguranţa, confortul, activităţile
    conexe turismului în zona rurală. Reprezentantul biroului românesc de turism de
    la Roma îmi spunea că există mentalitatea că, în general, turiştii de vârsta a
    treia ar prefera acest gen de turism. Realităţile contrazic această
    mentalitate. Foarte mulţi oameni cu familii aleg să-şi petreacă vacanţe,
    weekenduri, iar uneori, afaceriştii preferă să facă diverse conferinţe în
    mediul rural.


    Evenimentele sunt ingredientele speciale ale
    turismului rural, pe care ANTREC le dezvoltă. Sunt promovate târgurile
    populare, festivalurile şi sărbătorile tradiţionale. Gabriel Zamfir, preşedinte
    ANTREC. Promovăm patrimoniul natural şi cultural, dar şi pe
    cel informal, imaterial: legende, poveşti, descântece, cântece de cătănie, de
    vitejie, vizite la meşteşugari, meşteri. Căutăm să păstrăm meşteşugurile şi să
    atragem tinerii către ele. Pe de altă parte, ne adaptăm vremurilor. Mai nou,
    dezvoltăm turismul nautic. Promovăm turismul nautic pe Dunăre. Avem un proiect
    amplu. Am format un cluster, Dunărea turistică, prin care încercăm să facem o
    rută de tip scenic route, de poveste, care să rămână în sufletul oamenilor.
    Traseul se desfăşoară de-a lungul a 1.000 de km, începând de la intrarea în ţară, în zona Cazanelor,
    destinaţie de excelenţă europeană, până în Delta Dunării. Avem produse
    excepţionale: plimbarea pe Dunăre cu Pânzarul Moldovenesc,
    cu vaporul cu zbaturi sau, mai nou, o plută dunăreană
    făcută, ca pe vremuri, din buşteni. Aceasta coboară pe Dunăre şi, la fiecare
    oprire, se organizează focuri de tabără. Pe de altă parte, vrem să dezvoltăm
    pentru tineri şi cu tinerii bio comunităţi prin care să organizăm tabere de
    creaţie în comuniune cu natura şi în respect pentru natură şi pentru tradiţii.


    Zona nordică a României este cel mai intens
    promovată prin prisma turismului rural. Cele două provincii istorice, Bucovina
    şi Maramureş, se întrec mereu în tradiţii, obiceiuri şi evenimente. Îndeosebi
    în perioada marilor sărbători religioase, Paştele şi Crăciunul, pensiunile sunt
    foarte solicitate, iar rezervările trebuie făcute din timp. Însă există multe
    alte zone din ţară, care merită atenţia noastră. Prin urmare, ne oprim acum în
    sudul României, în judeţul Dâmboviţa. Florina Teodora Brad este agent de turism
    la Centrul de informare turistică din comuna Potlogi. Vă
    aşteptăm în comuna Potlogi pentru Palatul Brâncovenesc. A fost construit în anul
    1689 şi a fost printre primelepalate construite de domnitorul Constantin
    Brâncoveanu. Alături, avem Biserica Brâncovenească, ridicată în 1683. Apoi, vă
    invităm şi în comunele alăturate, unde avem şi acolo bisericuţe ridicate între
    anii1510 – 1790. Palatul a fost reabilitat recent, se poate vizita. Avem
    unităţi de cazare unde avem piscine exterioară, interioară, se fac lecţii de
    echitaţie, se pratcică fotbalul, tenisul. Există sală de festivităţi, de
    conferinţe.


    Roxana Dogaru, de la Centrul de informare turistică
    Aninoasa, din Dâmboviţa promovează multe obiective importante şi cunoscute la
    nivel naţional. Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, stejarul de
    1.000 de ani de la Măneşti şi multe alte bisericuţe vechi, locale. În Aninoasa
    organizăm foarte multe evenimente unice în ţară: Festivalul primarilor artişti,
    Hora de la Aninoasa, seri de poezie în incinta Mănăstirii Viforâta, şezătoarea,
    care e premiată la nivel european. Am primit foarte mulţi turişti străini din
    Canda, Germania, Franţa, Italia. Noi le putem oferi informaţii în limba engleză
    şi le putem pune la dispoziţie câteva materiale traduse de noi şi ghiduri audio
    în limbile engleză şi franceză.


    Amelia Papazisu este creator popular, tezaur uman
    viu şi distinsă cu ordinul Meritul Cultural, din parte Preşedinţiei. Este din
    Buzău şi conduce un atelier meşteşugăresc, deschis mereu turiştilor. Avem foarte multe tradiţii meşteşugăreşti: ţesutul în păr de capră,
    încondeiatul ouălor, sculptură în lemn, pictură pe sticlă. În zona noastră sunt
    şi foarte mulţi producători de vinuri, se prepară produse româneşti
    tradiţionale, cum ar fi renumiţii Cârnaţi de Pleşcoi. covrigii de Buzău. De
    exemplu, eu primesc cu drag turiştii la mine acasă. Am un atelier muzeu în arta
    ţesusutului, mai nou ţesutul în păr de capră, unicat în Europa. Ţes la război
    vertical. E o ţesătură de tip scoarţă românească, foarte simplă, pe care o
    poate învăţa oricine. Am avut turişti din Franţa, din Japonia, din Anglia în
    atelierul-şcoală pe care-l reprezint şi-l conduc.


    În speranţa că v-am convins să alegeţi turismul
    rural, să vă opriţi în satele româneşti, vă aşteptăm şi data viitoare cu nouă
    destinaţie.

  • Non-conformism în sprijinul celor nevoiaşi

    Non-conformism în sprijinul celor nevoiaşi

    Donaţii pentru tratamentul medical al unui copil
    bolnav de cancer, strângere de fonduri pentru dotarea unor şcoli cu cărţi şi
    calculatoare sau a unor spitale cu aparatură de ultimă generaţie… În ultimii
    ani, au loc din ce în ce mai multe campanii asemănătoare de întrajutorare,
    organizate nu de instituţii sau de autorităţi publice, ci de persoane
    particulare. Oameni tineri, dornici de o schimbare în bine şi prea nerăbdători
    ca să aştepte intervenţia statului, fac voluntariat în cadrul unor fundaţii
    caritabile, multe înfiinţate chiar de ei. Aceste asociaţii poartă, evident,
    emblema personalităţii celor care le fondează. De pildă, Beard Brothers din
    Cluj a pornit de la o gaşcă de nouă prieteni, motociclişti bărboşi şi tatuaţi,
    care au făcut din imaginea lor atipică un brand. Cornel Hoza, unul dintre
    bărboşi, ne spune ce au reuşit să facă folosindu-se de această imagine:
    Ne-am înfiinţat în 2013, în luna noiembrie. Avem planuri mari, vrem să fim
    cât mai implicaţi în societate şi să ajutăm cât mai multă lume. Până în
    momentul de faţă am organizat şapte campanii mari, plus alte evenimente şi campanii-satelit.
    Ne implicăm în orice tip de acţiune caritabilă, nu acţionăm conform unui
    pattern. Dacă simţim că trebuie să ne implicăm în ceva, o s-o facem. Până acum
    am strâns bănuţi pentru un băieţel cu cancer, am făcut rost de un microbuz
    pentru o grădiniţă specială.


    Alte campanii ale celor de la Beard Brothers au
    presupus ecologizarea zonelor de petrecere şi
    colectarea deşeurilor, dar şi strângerea de donaţii pentru câteva familii
    nevoiaşe.L-am mai
    întrebat pe Cornel Hoza în ce măsură non-conformismul lor le-a asigurat succesul campaniilor? A contat? Cu siguranţă. Mai ales când vezi un bărbos masiv şi
    tatuat vânzând prăjiturele în parcul mare din Cluj-Napoca… Are impact. În
    plus, am avut şi campanii când ne-am ras în cap în centrul oraşului ca să
    strângem fonduri. Noi încercăm să facem lucrurile astea într-o manieră
    diferită. Totul a început de la o gaşcă de 9 prieteni, dar acum, după ce ne-am
    dezvoltat, au intrat în asociaţie tot felul de oameni, provenind din diverse
    profesii şi cu tot felul de preocupări. Dar toţi avem o dorinţă comună de a
    face ceva pentru alţii. Noi nu avem nici un beneficiu din această asociaţie,
    acţionăm exclusiv pe bază de voluntariat.


    Bărbile, tatuajele, motocicletele,
    dar, mai ales, spiritul lor empatic, le-a adus celor de la Beard Brothers un
    număr din ce în ce mai mare de membri. Acum în asociaţie sunt 29 de bărboşi
    cărora li s-au alăturat şi 30 de fete în divizia de sisterhood.


    Interesul pentru
    ecologie şi călătorii i-a făcut şi pe membrii asociaţiei Free Mioriţa să-şi
    combine pasiunile cu dorinţa de a face bine într-un mod non-conformist. Despre
    începuturile asociaţiei, care datează din 2012. Iulian
    Angheluţă: Am început cu acţiuni de ecologizare a plajelor, cu acţiuni de strângere de
    îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru persoanele mai puţin norocoase. Acţiunea noastră mai bine cunoscută a
    fost călătoria până în Mongolia, realizată cu o Dacie, tot în vara lui 2012. Am
    mers cu o Dacie în cadrul unui raliu umanitar. Provocarea a fost să ajungem cu
    maşina până acolo, apoi am donat-o unei organizaţii non-guvernamentale
    mongoleze care a vândut-o la o licitaţie laolaltă cu celelalte maşini
    participante la raliu. Proiectul presupunea digitalizarea Mongoliei unde
    majoritatea populaţiei e nomadă. Ideea era să le ofere copiilor nomazi câte o
    tabletă sau un suport digital pentru ca în felul acesta ei să urmeze o formă de
    educaţie în ciuda nomadismului.


    La întoarcerea din
    Mongolia, unde maşina Dacia botezată Mioriţa a fost donată, Iulian Angheluţă
    şi ceilalţi voluntari din cadrul asociaţiei au început să aducă lumină în
    satele româneşti neelectrificate. Lipsa luminii electrice afectează mult mai
    multe familii decât ne-am aştepta. Iulian Angheluţă: Potrivit
    datelor de la recensământul din 2011, sunt 284.000 de locuinţe fără curent
    electric în România. E cifra oficială. Poate o parte din aceste case nu sunt
    locuite, poate locuite nu sunt decât 100.000, dar oricum mai important e
    numărul oamenilor care locuiesc acolo. Sunt oameni săraci, iar într-o
    gospodărie pot trăi şi 5, şi 10 suflete care trăiesc fără
    electricitate.


    Începută cu satul Ursici din judeţul Hunedoara,
    campania de iluminare a celor de la Free Mioriţa a continuat cu alte sate din
    judeţele Suceava, Maramureş, Caraş-Severin şi Braşov. Acolo, voluntarii au adus
    panouri solare cumpărate cu donaţii de la sponsori şi persoane private şi
    transportate, cum s-a putut, în funcţie de condiţiile meteo şi nu numai: duse
    cu sania în timpul iernii, puse în căruţe trase de cai ca să ajungă în satele
    izolate, de munte. Astfel, încet-încet, mai multe şcoli din aceste localităţi
    izolate şi neelectrificate au primit lumină electrică odată cu instalarea
    acestor panouri fotovoltaice. Iulian Angheluţă: Continuăm în
    felul acesta linia ecologică prin care am iniţiat asociaţia. Costurile sunt
    mult mai mici, nu am defrişat nimic şi nu am întins nici un fir… Soarele e
    încă gratis… Echipamentele au nişte costuri, dar ele sunt în regulă. Până în
    primăvara acestui an, am iluminat patru şcoli despre care Ministerul Educaţiei
    habar n-avea că nu erau iluminate electric. Am continuat şi acţiunea de
    cercetare pe teren ca să vedem câte comunităţi şi câţi oameni sunt privaţi de
    electricitate. Avem de convins sponsori, dar mai grea e lupta cu
    autorităţile. Statul are nişte angajamente semnate cu UE, în plus există şi un
    angajament moral faţă de cetăţeni. După estimările mele sunt zeci de mii de
    oameni care trăiesc în întuneric, folosindu-se doar de lumânare, lampă cu gaz
    sau opaiţ. Sunt mii de familii care nu au acces la informaţie, neavând
    electricitate. Copiii lor n-au acces la o educaţie de calitate. Apar probleme
    de sănătate, căci ei îşi fac lecţiile la lampa cu gaz sau la lumânare. Vederea
    e afectată şi problemele sunt mari.


    Problemele sunt oricum mari, căci
    familiile care trăiesc în satele neelectrificate sunt sărace, iar sărăcia nu
    le-ar permite nici branşamentul la reţeaua electrică deja existentă, nici plata
    lunară a facturilor. Cât despre Iulian Angheluţă şi voluntarii de la Free
    Mioriţa, aceştia nu aşteaptă nimic în schimb. Doar speră să aibă suficientă
    energie pentru a face bine în continuare.