Radio România Internațional

Tag: sclavie

  • Sclavie și emancipare la romii din România

    Sclavie și emancipare la romii din România

    Una dintre prezențele constante în istoria spațiului românesc până în secolul al 19-lea a fost sclavia sau robia, cum era ea denumită în documente. În prima jumătate a secolului menționat, în principatele române extracarpatice Muntenia și Moldova a apărut mișcarea aboliționistă ca materializare a ideilor aduse din Occident de elitele române educate acolo. Obiectul aboliționiștilor români a fost eliberarea sclavilor, în marea lor majoritate de origine romă, deținuți de stat, Biserică și particulari.

     

    Viorel Achim este unul dintre cei mai importanți specialiști în istoria romilor din spațiul românesc. El a ținut să aducă o clarificare în privința termenului folosit în studiile de specialitate:

     

    ”Ceea ce numim robie a fost sclavie. Esența robiei este esența definiției dată sclaviei în orice dicționar istoric sau de drept. Era vorba despre oameni lipsiți de personalitate juridică și care erau proprietatea altuia. Ceea ce a fost în Principatele Române a fost sclavie după toate standardele vechi și noi ale cercetărilor privitoare la ea. N-a fost ceva între șerbie și sclavie.”

     

    Încă din secolul al 14-lea, de când se păstrează cele mai vechi documente de cancelarie, pe teritoriul principatelor Muntenia și Moldova sclavii erau prezenți. Societatea românească a fost una cu sclavi, dar nu o societate sclavagistă precum erau unele state din sudul SUA. Sclavii nu aveau un rol atât de mare în economie, în procente ei reprezentau 7%. Pentru a considera o societate drept una sclavagistă, trebuia ca o treime din populație să fi fost sclavă. Viorel Achim a subliniat constanța sclaviei în spațiul românesc până la jumătatea secolului al 19-lea.

     

    ”Sclavia în spațiul românesc este veche. Ea este atestată de la începuturile statelor Muntenia și Moldova. Primii sclavi au fost tătarii. Statele românești s-au născut cu sclavie și au ieșit din istorie fără sclavie. Generația pașoptistă, cea care gândea viitorul României nu doar prin unirea Munteniei cu Moldova și crearea națiunii române, a fost obsedată de ideea de a nu fi prinsă de momentul unirii cu sclavia în vigoare, cu acea rușine socială, așa cum o denumea ea. Generația pașoptistă a făcut aceasta, a fost un efort administrativ și politic extraordinar. Dar a reușit să lichideze ultimele vestigii ale sclaviei în 1856, pe 20 februarie.”

     

    Eliberarea sclavilor sau dezrobirea, așa cum a fost denumită în epocă, a fost cea mai mare reformă socială din istoria României din secolul al 19-lea. Rezultatul a fost că aproximativ 250.000 de sclavi romi au devenit oameni liberi. Viorel Achim:

     

    ”Sclavii de origine romă oarecum au monopolizat instituția robiei în sensul că, începând cu un anumit moment în istorie, marea, imensa majoritate a membrilor acestei categorii juridice, numiți mai târziu ”țigani”, erau de origine romă. Dar în această categorie un intrat și etnici români și oameni de alte etnii, în unele perioade istorice în număr destul de mare.”

     

    Care era statutul sclavilor și cum se recrutau ei? Viorel Achim:

     

    ”Sclavia a fost ereditară în spațiul românesc. Au existat zone în lume unde ea nu a avut caracter ereditar. În Imperiul otoman, de exemplu, prin legea musulmană se cerea ca după 7 ani un sclav să fie eliberat și emancipat. Și așa se întâmpla, el ieșea din categoria sclavilor. În ceea ce privește recrutarea sclavilor, deși în spațiul românesc condiția de rob se transmitea prin naștere într-o anumită măsură, robia a fost un statut deschis, inclusiv în secolul al 19-lea. Au existat oameni liberi care au intrat în acest statut, etnici români sau romi liberi care juridic nu erau ”țigani”, și romii nomazi supuși ai altor țări care intrau pe teritoriul principatelor. Aceștia din urmă deveneau automat, prin lege, robi ai statului.”

     

    Dezrobirea nu a fost însă un proces simplu, s-au făcut pași înainte și pași înapoi. S-au dat șase legi de emancipare și 100 de acte legislative care priveau robia. Modificarea parțială a statului sclavului a început în 1817 în Moldova prin Codul Calimach. Robul era văzut ca o ființă atunci când era vorba de relațiile cu alții decât stăpânul lui, o dată ce era considerat persoană se afla sub protecția legii. Robul se putea duce în instanță pentru a-și apăra drepturile față de oricare altă persoană în afara stăpânului său. Putea încheia contracte, da declarații, face afaceri, putea fi proprietar de orice fel de bunuri.

     

    Au existat situații stupefiante pentru noi, cei de azi, când robi aveau în proprietate alți robi. Viorel Achim a detaliat maniera în care dezrobirea a devenit posibilă, și anume prin implicarea directă a statului.

     

    ”Statul a intervenit în raporturile dintre stăpâni și robi, lucru de neconceput timp de secole. Statul a limitat nivelul exploatării pentru robii mănăstirești, iarăși ceva de neconceput. Statul a mai limitat și dreptul proprietarilor de a-și strămuta robii acolo unde voia. A fost o intervenție masivă în drepturile stăpânilor de sclavi.”

     

    Pe 20 februarie 1856, istoria sclaviei în România lua sfârșit. Era o reminiscență a trecutului, o dispariție care nu a fost deplânsă.

  • Sclavia la vest de Pontul Euxin

    Sclavia la vest de Pontul Euxin

    Sclavia este inacceptabilă în lumea contemporană. Considerată printre cele mai grave forme de încălcare a demnității umane, ea este o infracțiune pedepsită atât de dreptul internațional, cât și de legislațiile naționale. Însă, în trecut, sclavia nu era mereu asociată unui statut decăzut deoarece percepția omului de atunci nu era aceeași cu cea a omului de acum. Cu siguranță că despre un om fără libertate nu se poate spune că este fericit, însă sclavul din trecut nu era mereu acel om mizer, exploatat și la discreția proprietarului său.



    Sclavia este atestată în toate perioadele istorice și în toate spațiile locuite de oameni, și în spațiul românesc actual există indicii pentru a identifica prezența ei. Țărmurile Mării Negre sau ale Pontului Euxin au fost prima dată colonizate de greci, în secolele 8-6 înaintea erei noastre. Astfel, ei au intrat în contact cu celelalte populații denumite barbare cu care au stabilit relații economice și de conviețuire alternativă de pace și conflict. Una dintre acele populații au fost geții, strămoși ai românilor, care locuiau pe malul vestic euxin. Relațiile dintre greci și indigeni presupuneau și sclavia, mai precis forță de muncă în agricultură, minerit, meșteșuguri, construcții, lucrări publice ale cetăților.



    Arheologii au căutat dovezi atât materiale, cât și scrise care să le susțină ipotezele existenței sclavilor. Unul dintre ei este Dragoș Hălmagi, arheolog la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române, care s-a concentrat asupra ambelor tipuri de surse. Hălmagi spune că un termen mai potrivit pentru a descrie relațiile socio-economice ale grecilor cu geții este acela de populație dependentă.



    În Pont, grecii nu au lucrat cu sclavi, deși comerțul cu sclavi din Pont, din Tracia și chiar din Sciția este binecunoscut, atât din surse literare, cât și din surse epigrafice. Neavând surse care să ateste lucrul cu sclavi în Pont, mâna de lucru a fost aici dată de populațiile dependente. Se discută de problema mâinii de lucru în agricultură, ramură foarte imporantă a economiei antice, se discută mai puțin despre sclavi domestici sau de cei cu alte ocupații.


    O idee care este exprimată de autorii greci, de Platon și Aristotel, afirmă că, în general, era bine să aduci sclavi vorbind limbi diferite pentru a evita pericolul ca ei să se răscoale. De vreme ce grecii erau înconjurați de geți, în vest, nu ar fi putut lua sclavi dintre ei. Ar fi fost un pericol mult prea mare, motiv pentru care au preferat să lucreze astfel cu ei. Multe inscripții vorbesc despre greci care locuiesc împreună cu barbari.



    Una dintre concluziile care se pot trage din ceea ce a ieșit la suprafață prin săparea siturilor arheologice poate fi aceea că sclavia nu era neapărat o tragedie în viața omului antic.


    Dragoș Hălmagi: Când ne uităm acolo unde știm că au fost sclavi ei au o prezență arheologică care seamănă foarte mult cu cele ale oamenilor liberi. Erau niște morminte ceva mai sărace, cu mai puține vase, cu mai puține obiecte de metal. Dar nu este nimic care să ne facă să spunem că un mormânt este al unui sclav. Arheologic, nu există nimic care să distingă un sclav de un om liber. De multe ori, sclavii luau tradițiile locului, și aceasta se vede la sclavii din familie care arătau și în haine, și în morminte precum aceia din familiile cărora făceau parte.



    Populațiile dependente erau cele care aveau un statut egal cu al sclavilor. Din rândul lor se recruta mâna de lucru, acea mână de lucru având statut social incert. Foarte puține surse scrise menționează folosirea sclavilor în muncile agricole, însă săpăturile au constatat că folosirea sclavilor în meșteșuguri și construcții era foarte probabilă, mai ales acolo unde au fost decopertate fortificații, așezări ori ferme fortificate.



    Însă sursele grecești nu se referă numai la geți, ele vorbesc despre o diversitate de neamuri. Pe lângă geți, apar în textele elenistice din secolele 4-1 înaintea erei noastre sciți, sarmați, traci și alții. Ei formau adevărate mozaicuri etnice în care autoritatea politică era exercitată pe rând de puterea militară a câte unui lider. Dragoș Hălmagi a remarcat că o sursă demnă de încredere pentru această teză a amestecului etnic este poetul latin Ovidius.



    Primul autor care spune că erau sigur geți aici este Ovidiu. Numai că Ovidiu spune mai mult decât atât. El nu spune doar geți, el spune nenumărate alte populații de aici. Uneori o face poate pentru a-și impresiona audiența, alteori poate vorbește despre lucruri reale, este greu de știut. Sunt câteva pasaje din scrierile lui Ovidiu în care geții și sarmații apar împreună, geții și sarmații sunt cei care au arcuri, el spune că vorbește limba geților și a sarmaților, ei sunt mereu aici împreună. Chiar din acea primă menționare a geților ei apar în astfel de contexte.



    Omul trecutului era foarte diferit de ceea ce este omul recent, deși umanitatea ne apropie pe toți. Iar perceperea diferită a sclaviei este un semn al diferenței uriașe între miile de ani de civilizație.